~ Zenovie Cârlugea: „O nouă periodizare“

In istoria literaturii române se impune: O nouă „periodizare“ 

În prefaţa la monumentala „Istorie a literaturii române de la origini până în prezent“, G. Călinescu, punând tranşant problema „începuturilor“, sesiza, mai întâi, că există trei feluri de specialişti angajaţi în a scrie istoria literaturii: primii ar începe cu literatura veche (de la Macarie la Conachi), alţii „o iau de la Cârlova, dezinteresându”*-se cu totul de epoca anterioară, pentru ca p a treia categorie de cercetători literari („singurii cercetători ai esteticului*) să se ocupe numai cu epoca modernă, de la 1900 încoace: „Discuţiile au forma cea mai fantezistă pentru că nici una din părţi nu se sprijină pe documente incontestabile. în definitiv, tradiţie nu înseamnă altceva decât înaintare organică după legi proprii şi nu este îndoială că organicul există în literatura română. Se cade doar să-l descoperim, fără prejudecăţi, şi mijlocul nimerit este a scrie>o istorie literară bine informată, însă de substanţă, nu de nume proprii şi de cifre“

Cu ce elemente şi fapte de cultură (integrate într-o concepţie de ansamblu) trebuie să înceapă, aşadar, o istorie a literaturii române? Cu recunoaşterea a priori a unei literaturi populare, în care identificabile sunt motivele, temele, figurile, miturile specificităţii naţionale (v. Tratatul Academiei)! Cu evocarea spiritualităţii geto-dace şi a complexului de etnogeneză sau cu acea cultură feudală timpurie (sec. X-XII), cum procedează G. Ivaşcu în Istoria literaturii române (voi. I, 1969) şi cu care îşi începea G. Călinescu memorabila operă?

Prejudecata conform căreia o istorie a literaturii nu trebuie să părăsească sfera esteticului (v. obiecţiile făcute „Istoriilor“ lui Iorga!), făcând concesii culturalului, funcţionează încă şi, din această cauză, o periodizare completă a literaturii române, într-o sinteză reprezentativă, rămâne un deziderat. Se ştie că suportul oricărei literaturi e cultura (populară şi scrisă) şi că o istorie a literaturii unui popor nu poate ignora niciunul din aspectele devenirii sale cultural-istorice şi spirituale. Aşadar, întrebarea-problemă este aceasta:

Când începe literatura română?

Începe ea, conform unei concepţii organiciste, odată cu literatura populară, cu marile mituri ale spiritualităţii rofnâneşti?

Începe ea la 1521, data redactării în limba română a primului document păstrat – Scrisoarea lui Neacşu, ori cu textele maramureşene!

Avem, se ştie, până la această dată, o epocă întinsă pe câteva secole de slavonism cultural, o limbă a Răsăritului ortodox, în timp ce latina funcţiona ca limbă oficială a Occidentului catolic.

Dar, la Dunărea de Jos, fuseseră redactate scrieri cu o mie de ani în urmă, în limba latină, de câţiva ecleziaşti, în Dacia postaureliană (o parte din scrierile acestea vor fi traduse, mai târziu, în cultura de limbă slavonă de la Dunărea de Jos, confirmând astfel spiritul organic al unei culturi, tradiţia neîntreruptă a acesteia în spaţiul balcanic, prezenţa străromână nefăcând altceva decât să probeze „europenitatea fundamentală a literaturii române în cadrul unei tradiţii străvechi a unui mod de cultură endogen“. Studii solide şi conjugate, uneori, au lămurit această problemă – este vorba de perioada străromână a literaturii noastre, neconsemnată, încă de istoriile literare (între romanizare şi perioada slavonismului cultural întinzându-se „mileniul alb“, cum a fost numit acest interval / hiatus în cultura română)…

În ultimele decenii ale secolului XX au avut loc cercetări solide care au lămurit – şi nu numai pentru noi perioada aşa-zisului mileniu alb.

Ioan G. Coman începe în 1957 despre Niceta de Remesiana, un studiu care pune în lumină contribuţia acestui scriitor ecleziast la consolidarea unei doctrine de expresie străromână, atât de necesară într-un moment când la orizont se profilau umbrele atâtor schisme şi erezii ce au împânzit Evul Mediu la Dunărea de Jos. în 1968, acelaşi I. G. Coman publică opul de uluitoare demonstraţie: Contribuţia scriitorilor patristici din Scythia Minor, iar în 1975 lucrarea Sciţii Ioan Casian şi Dionisie cel Mic şi legăturile lor cu lumea mediteraneană, pentru ca în 1979 să publice impunătoarea sinteză: Scriitori bisericeşti din epoca străromână, care nu va fi nicidecum o „monografie patristică regională“ de la Dunărea de Jos, ci o retrospectivă calmă de acumulări erudite ce evidenţiau o moştenire culturală, necesitând o imperioasă operaţie de recuperare istoriografică.

„Ipoteza“ literaturii străromâne se ivi, aşadar, pe un teren de amănunţită erudiţie şi ea nu avu decât soţi de izbândă în câteva intervenţii găzduite de unele publicaţii de la noi, în perioada de după 1980, când încep să apară discuţii organizate, seriale de exegeză, pagini tematice ilustrative³, în care se susţine ideea că “ literatura română de mâine va trebui să împingă materia de studiu în teritoriul producţiilor străromâne “. (A. Silvestri).

Ideile privind ipoteza străromână vor circula apoi în presa culturală românească, în pagini tematice destinate, prin intervenţii istoriografice (DACIA MAGAZIN nr. 40, februarie 2007») la obiect.⁴

Alături de I. G. Coman si Nestor Vornicescu, trebuie amintiţi şi autorii unor studii de erudiţie amănunţită peste care nu se mai poate trece astăzi în ceea ce se cheamă epoca străromână (Nicolae Comeanu, E. Norocel, D. Stăniloaie, V. Ştefănescu-Drăgăneşti, Ciprian Zaharia).

Această epocă străveche a literaturii române a fost investigată în ultimul timp de regretatul cărturar Nestor Vornicescu (Mitropolitul Olteniei), autor al unor compacte studii: Scrierile patristice la Dunărea de Jos (ed. I, 1983; ed. II, 1985), Primele scrieri patristice în literatura noastră, sec.IV-XVI,1984; Un filosof străromân de la Histria dobrogeană: Aeticus Histricus, 1986.

Cine sunt aceşti „străromâni“, care ilustrează prin scrierile lor (comentarii de texte sacre, epistole, prefeţe, dialoguri, omilii, polemici, traduceri) o etapă ce confirmă evoluţia organică a unei culturi, în primul rând o timpurie medievaliate doctrinară?

Aceşti „străromâni“ sunt: Vetranion al Tomisului (cea. 335-414), pedagog doctrinar şi imnolog strălucit, supranumit „apostolul dacilor“, autorul celebrului „Te Deum Laudamus“, Laurentius de Novae (cca. 401-417), Ioan Cassian (350-420), autorul „Dialogurilor“ cunoscute în lumea ecleziastă a timpului, Ioan al Tomisului, Teotim II, Dionisius Exiguus (cca.465-545), întemeietorul cronologiei creştine pe care o numim „era noastră“, enciclopedist de formulă, desigur, „pre-renascentistă“…

În aceeaşi ordine de idei, interesantă ne apare şi lucrarea Creştinismul daco-român în nordul Dunării în sec. al IV-lea, de Mircea Păcurariu (1972), care venea să consolideze convingeri, intuiţii, fapte şi repere de domeniul evidenţei.

În lumina acestor cercetări, se impune o nouă periodizare a literaturii române.

Desfăşurată pe circa două sute de ani, şcoala de literatură ecleziastică de la Tomis rămâne încă un şantier deschis pentru cercetătorii specializaţi. Oricâte „revelaţii“ ar mai surveni, e limpede că avem de a face cu o perioadă culturaliceşte distinctă, a cărei reverberaţie ecleziastică se simte peste veacuri în cadrul culturii şi literaturii române. Nu este vorba de fantezii interpretative, ci de concluzii pertinente, solide, rezultate în urma unor examinări minuţioase. Căci, dacă peste o mie de ani vorbim de o „literatură religioasă în limba slavonă“ (pe care istoricii literari au considerat-o parte integrată a literaturii române), de’ce să nu vorbim şi de o literatură religioasă în limba latină (şi nu numai religioasă), născută la Dunărea de Jos în primele secole ale mileniului dintâi? Istoria literaturii române are datoria de a recupera în întregime această perioadă de cultură ecleziastică (vom întâlni şi aici „specia lirică a rugăciunii”), mai ales astăzi când, înlăturate fiind inerţiile ideologiei totalitare, se impune un examen atent al recuperării şi reconsiderării noastre culturale.

Cu literatura străromână de Ia Dunărea de Jos ne atestăm prezenţa în spaţiul mediteranean, cât şi într-o Europă a spiritului.

Prof. dr. ZENOVIE CÂRLUGEA