~Mihai Andrei Aldea: „Străromânii în secolele III-IV”

Formarea unui popor este un proces continuu, aşa cum şi existenţa unui om este un proces dinamic şi continuu. Din anumite puncte de vedere cineva poate spune nu mai sunt acelaşi om deşi din alte puncte de vedere este evident că este tot el însuşi. La fel şi popoarele. Atâta vreme cât nu sunt schimbate, anumite caracteristici esenţiale pot apărea mereu înnoite. Dar odată cu schimbarea acelor elemente fundamentale – totdeauna spirituale – apare un popor nou1 .
Fenomenul romanizării nu este pentru secolul III o noutate, aşa cum nu era nici pentru secolul I. Dar în această perioadă se desăvârşeşte un proces amplu şi profund ce separă cea mai mare parte din iliro-tracii romanizaţi de restul romanităţii: formarea poporului român. Secolul al III-lea al erei creştine surprinde tocmai această trecere. Multele comunităţi protoromâne, răspândite din vestul Asiei Mici până în Noricum, din insulele dalmate în posesiunile romane din Crimeea şi Sciţia Mare (nordul Mării Negre) şi din Moreea sau Peloponez în cei mai nordici Carpaţi, ajung să formeze un tot unitar, un întreg: Neamul Românesc. Uniţi nu doar printr-o limbă comună, o dezvoltare specifică a limbii latine, ci şi printr-o religie comună, printr-o viaţă religioasă comună, printr-o conştiinţă comună asupra rolului propriei existenţe, printr-un specific naţional, protoromânii sunt adunaţi acum într-un organism spiritual şi material unic. Desigur, nu se poate fixa o dată a acestei treceri de la comunităţile apropiate spiritual şi material la întregul închegat care este un popor. Dar limita până la care s-a putut efectua această închegare nu poate trece mult de epoca retragerii aureliene (270 275).
Importanţa retragerii aureliene este destul de mare pentru Neamul Românesc. Separaţi administrativ de Imperiul Roman şi lipsiţi rapid de o viaţă urbană propriu-zisă, protoromânii din Transilvania, Crişana, Moldova, Galiţia şi Slovacia de mai târziu trec din procesul de extindere naţională de până atunci la cel de conservare, de supravieţuire. De ce? Din cauza imposibilităţii existenţei unei ierarhii bisericeşti superioare, din cauza permanentei conlocuiri cu păgânii şi a pierderilor provocate de-a lungul timpului de aceştia. De fapt, nu procesele fizice de extindere au încetat. Păstorii Români, de exemplu, ajungeau în continuare în mlaştinile Pripetului şi la poalele Caucazului. De asemenea este inevitabil ca în continuare entuziaşti creştini Români să încerce convertirea nu doar a păgânilor ce veneau la ei ci şi a altora de la distanţă. Dar nu mai aveau, nici unii, nici ceilalţi, sprijinul ierarhic, organic necesar, care să le menţină identitatea şi erau, încet dar inevitabil, asimilaţi.
Avem astfel o primă divizare artificială a Românilor. Pe de-o parte sunt cei din Imperiul Roman, întinşi din
Dacia Malvensis şi Câmpia Română în Creta şi Asia Mică. Ei suferă în această perioadă o serie de persecuţii religioase, în realitate cu efecte exact contrare celor vizate de prigonitori, datorate printre altele chiar originii comune a împăraţilor păgâni. Alte suferinţe datorate acestora sunt de ordin material, legate de proasta politică internă şi externă promovată de aceiaşi împăraţi. Dar cea mai mare asuprire o vor suferi mai târziu de la – încă de atunci – fanaticii elenişti (a se vedea pentru aceasta lucrarea lui Constantin Papanace, Geneza şi evoluţia conştiinţei naţionale la macedoRomâni, Bucureşti, 1995, care, exceptând mai slaba înţelegere a laturii creştine naţionale, este cea mai bună lucrare în domeniu). De altfel subiectul a fost tratat în lucrarea de faţă.
Pe de altă parte sunt Românii care până la retragerea aureliană aveau parte şi de asupririle materiale ale administraţiei, dar şi de „prietenoasele” invazii ale dacilor liberi şi ale altor „musafiri” dornici de jaf. Pentru ei retragerea a fost un fenomen foarte important şi efectul avut asupra lor se va extinde în timp şi asupra celorlalţi Români. Desigur, au fost destui care s-au bucurat de plecarea administraţiei, dar mult mai puţini care să se bucure de plecarea armatei. Această apărare cade acum şi, pentru multă, foarte multă vreme, singurele apărări în faţa silniciilor rămân fie mobilizarea civilă, fie retragerea la codru2 .
În aceste condiţii, în care nu mai puteau exista aşezări urbane, nu mai puteau exista nici episcopi locali 3. De aceea, pentru toate hirotoniile trebuia menţinută legătura cu episcopii ortodocşi din sud. Din
Noricum în Chersonez episcopii oraşelor de frontieră aveau această misiune suplimentară, de a asigura existenţa ierarhiei religioase pentru Românii de dincolo de graniţă. Şi trebuie subliniat că, pe măsură ce Imperiul trecea la defensivă în Sciţia Mare sau Dacia Nordică, singurul sprijin pentru Românii din câmpiile Niprului, Azovului şi Nistrului îl constituia Biserica, alături de tradiţia istorică tot mai mitologizată (desigur, nu excludem aici întărirea etnică realizată prin elementele pastorale venite din Chersonez ori Carpaţi, de fugarii românofoni şi de sclavii pe care migratorii îi aduceau din acele zone; nu o excludem, dar nici nu o includem, deoarece această întărire nu poate avea efectul dorit fără existenţa unor instituţii superioare, aşa cum sunt Biserica şi tradiţia populară).
Păstorirea venită din sud, alăturată prestigiului imperial şi relaţiilor comerciale, a asigurat nu doar unitatea naţională, ci şi un specific al dezvoltării spirituale. Acesta se va difuza la Românii din sud, mai ales atunci când şi ei se vor găsi în situaţii similare, în urma unor invazii mai violente.
S-ar părea – e timpul să observăm aceasta – că data limită a protoromânismului ar fi 271, nu 313. Dar trebuie să subliniem că, în măsura în care am valorificat corect datele istorice, ni se pare puţin probabil ca Neamul Românesc să fi avut aceeaşi soartă fără ceea ce s-a întâmplat la începutul secolului IV. Fără victoria Străromânilor în Imperiul Roman, fără schimbarea de regim de care a avut parte Ortodoxia din acel moment, este puţin probabil că Străromânii din nord s-ar fi putut menţine ca popor latin, ca Români. Este mai sigur că s-ar fi întâmplat ca în Mesopotamia sau Siria unde creştinii, mereu împuţinaţi de persecuţii, dar mereu prezenţi, şi-au pierdut limba sau – în cel mai bun caz – ca în Egipt, unde limba băştinaşă a rămas doar ca limbă de cult, fără a fi folosită în mod liber – ca slavona în Rusia, Ucraina, Serbia etc.
Întorcându-ne la problema vieţii proto/stră-Românilor în secolul III să remarcăm în primul rând existenţa elementului românesc extra-statal4 încă dinainte de 271. Existenţa lui se baza pe aceleaşi elemente ce permiseseră infiltrarea latinismului în
Dacia nord-dunăreană înainte de cuceririle romane în zonă: prestigiul militar al Imperiului, negustorii şi religia. Viaţa protoromânilor de aici pare să nu fi fost mult mai uşoară decât sub stăpânirea romană dată fiind atitudinea agresivă a dacilor liberi faţă de Imperiu 5. Dar e sigur totuşi că ostilitatea faţă de ei nu a atins la dacii păgâni aceeaşi intensitate ca la cei din sud, care erau apăsaţi de felurite complexe şi de procesul de romanizare mai intens. Mai mult, odată aliaţi cu migratorii şi deveniţi în mare parte ei înşişi migratori, dacii liberi aveau nevoie de populaţia sedentară, paşnică şi productivă, pe care o constituiau creştinii. În acest fel ea se bucura de o anumită autonomie şi ocrotire pe care o va întâlni ulterior şi la alte popoare, atitudine care nu însemna însă nici pe departe ceva mai mult decât efectul un interes economic şi social.
În sud, în Imperiul Roman, situaţia era cea general cunoscută, cu specificul deja menţionat. Oamenii de rând aveau o situaţie grea, care se agrava pe măsură ce ajungeau la putere tot mai mulţi împăraţi traco-iliri păgâni. Aceştia erau o plagă atât prin persecuţiile absurde – al căror scop propagandistic declarat avea efecte distructive asupra moralei – cât şi prin întregul sistem de viaţă impus statului şi cetăţenilor acestuia. Antinomici ideii de Imperiu Roman 6 ei erau de fapt antinomici şi ideii de stat în general, ca majoritatea tracilor, fie că această atitudine o conştientizau sau nu. Viaţa lor era războiul, iar pacea era clipa desfătărilor între două războaie. Pentru unii pacea nici măcar atât nu era. Aceşti împăraţi erau, oricât ar părea de ciudat, nişte dezrădăcinaţi. Neamul lor atât de tolerat de Dumnezeu cu toate păcatele lui ajunsese la o limită; pocăinţa şi întoarcerea spre cer erau singura şansă de salvare. Ei ar fi trebuit, dacă voiau să îşi salveze neamul, să propage ori să sprijine propagarea creştinismului de limbă tracă. În loc de aceasta căutau salvarea în tot felul de surogate care nu i-au scutit de dispariţia neamului pe care îl iubeau cu atâta nepricepere. Purtau războaie, dar fără matura chibzuinţă de care ar fi trebuit să dea dovadă conducătorii unui stat atât de evoluat. Pierderile erau mari, şi nu doar pentru armată, ci pentru întregul Imperiu prost apărat.
Ceea ce era (fusese) misiunea lor este acum preluat de Biserică. Ea devine astfel în cel mai intim sens al cuvântului Maica Neamului Românesc.
Viaţa proto şi stră-Românilor are acum, ca întotdeauna, o mare varietate de aspecte practice. De la păstorii din Dalmaţia, Alpi, Pind, Hem, Carpaţi sau Chersonez la crescătorii de cai din Panonia, Moesia sau Sciţia Mare, de la minerii din Carpaţi la agricultorii din Tesalia, Sciţia Mică ş.a.m.d., de la olari la soldaţi şi de la episcopi la argintari ei ocupă o varietate de domenii de activitate, formând bazele unui neam mult mai dezvoltat decât se cunoaşte în general. Această varietate se menţine şi la Românii de dincolo de hotarele Imperiului, dar în proporţii diferite faţă de celelalte zone româneşti.

Autor: Preot Mihai-Andrei Aldea

1 Un cuvânt, în acest eseu, despre protocronism, adică despre ipoteza conform căreia latinii şi dacii vorbeau aceeaşi limbă, este absolut necesar. Este un fapt deja dovedit că latinii sunt de origine tracică. Acest lucru nu presupune însă identitatea idiomului şi la nivelul secolelor I-III după Hristos. Au fost cca. 700 (şapte sute) de ani de separare lingvistică între cele două populaţii. Iar aceştia sunt mai mult decât suficienţi pentru formarea a două limbi diferite. Ovidius, exilat la Tomis, notează limpede că geta este altă limbă decât latina (Ponticele IV,13). Desigur, i s-ar putea reproşa fie lipsa de studii moderne de lingvistică, fie o eventuală exagerare. Dar adăugând „cu barbarii de-aice nu pot să intru-n vorbă” (Tristele Cartea III, XI,9) căci nu are de la cine să audă „limba cea din Laţiu” (Tristele Cartea III, XII, 39-40) şi „pentru limba noastră pe-aice nu-s urechi” (Tristele Cartea IV, I, 87-88) arată limpede ceea ce unii nu vor să vadă: latina şi geta erau idiomuri diferite. Şi câte alte asemenea menţiuni nu mai sunt în scrierile lui Ovidius! Dar şi Dicţionarul lui Hischios din Alexandria arată acelaşi lucru, faptul că traco-ilira şi latina erau limbi diferite. Iar vreo menţiune fie şi a unei asemănări între latină şi getă, ori bistonă, ori tracă , ori besă, nu există, nici măcar la nivelul latinei vulgare şi al vreunui idiom traco-ilir. Existenţa unui vocabular tracic în latina populară (vulgară) a secolului III este extrem de probabilă, dată fiind importanţa populaţiei tracice în armata romană şi în întreg Imperiul Roman. Acest vocabular a fost în parte observat de Gabriel Gheorghiu şi alţi specialişti, dar în mod nepotrivit atribuit unei origini tracice a unor populaţii evident ne-tracice. Considerăm, prin urmare, că în forma sa rigidă şi exagerată protocronismul este evident eronat. Prezenţa tracilor în Galia, Britania, Germania, Spania, Danemarca, Finlanda ori Scandinavia nu înseamnă o prioritate sau preponderenţă tracică, aşa cum prezenţa celţilor sau evreilor în Dacia nu înseamnă o preponderenţă sau anterioritate evreiască ori celtă.

2 C-tin C. Giurescu în Românii… , p.737-739 face cuvenita şi prea mult aşteptata rectificare a erorii istorice conţinute de expresia – şi teoria – „retragerea la munte”, înlocuindu-o cu adevărul istoric al „retragerii la codru”. Tin să subliniez aici că şi dacă migratorii nu au masacrat pe autohtoni nicăieri, aceasta nu înseamnă că aceştia o duceau idilic sub o stăpânire ce punea un impozit oficial de 50% – după IRD, p.42 – şi că memoria lor care, ca a tuturor oamenilor, idealiza trecutul nu privea cu nostalgie spre vremurile stabilităţii. Această realitate psihologică nu are nimic în comun cu delirul ipotezelor imigraţioniste.

3 Pidalionul sau Cârma Bisericii , Bucureşti, 1993, p.86.

4 Desigur, este greu a desena, fie şi cât de cât, hotarele acestei „extra-statalităţi”, dat fiind că pe atunci de multe ori cei care erau la o primă vedere dincolo de graniţele unui stat îi aparţineau oarecum prin anume relaţii de vasalitate.

5 Dacă primele invazii ale dacilor liberi au loc în 117 ele continuă însă, de foarte multe ori, în cadrul unor alianţe cu alte triburi, până în 381, deci vreme de 254 de ani – cu adevărat, nu se poate spune că dacii liberi iubeau Imperiul Roman, chiar dacă îl admirau.

6 Ion Coja, op. cit., p.61 (şi 62); desigur, trebuie precizat că această „antinomie” se referă la atitudinea faţă de romanitatea Imperiului şi nu la cea faţă de Imperiu ca instituţie; în acest fel ei, fără să îşi dea seama, erau deja separaţi de neamul lor, ostil prin definiţie oricărei orânduiri statale mai cuprinzătoare.


%d blogeri au apreciat asta: