~Maria Ciornei: „Pornind de la Vlahi“

Valahii – descendenţii direcţi ai pelasgilor, civilizatorii lumii
Pelasgii, sau protodacii sunt cei mai vechi locuitori ai Europei, după unii cercetători chiar, cei mai vechi locuitori ai Terrei (D. Bălaşa – Noi nu suntem urmaşii Romei). Anticii îi mai numesc şi hiperboreeni, ceea ce atestă conştiinţa identităţii acestor termeni, a sensului lor, şi despre aceştia vorbesc miturile.

N. Densusianu în “Dacia preistorică” Bucureşti 1913, pag. 988, spune că   “primul om pământean, întemeietorul seminţiilor pământului” homus universales, identic cu Adam, a fost Pelasg – (Munteanul, sau Uranus).

Acesta a întemeiat neamul pelasgilor care şi-a întins stăpânirea pe un teritoriu  imens. Considerăm lucru absolut posibil, dacă luăm în considerare ceea ce spune S. Coryll în opera “Valahii în Cartea Genezei „.

Acesta arată, ca şi Biblia, că înainte de deriva continentelor, pământul era o insulă  înconjurată de ape.  Mitul omului pelasg înregistrează prezenţa acestuia înainte de potopul lui Noe.

Superioritea omului pelasg e surprinsă tot în mituri; acestea – cum spune Rene Guenon – sunt cele mai durabile creaţii în timp, ale căror învelişuri ascund miezul adevărului pierdut şi neînţeles de mase, dar tocmai prin aceasta având asigurată fiinţarea.

Iniţiaţii sunt chemaţi să descifreze acest miez,  al miturilor care – cum spune şi Mircea Eliade în “Mituri esenţiale”, reprezintă sacrul, reiterând timpul ab origine, în ritualuri încifrate.

Cu alte cuvinte să dăm crezare miturilor, căci altfel ar trebui să-l scoatem din istorie pe Schliemann, pe care istoricii sobri, savanţii îl numeau ”biet diletant cu idei fixe” şi totuşi acesta a descoperit Troia.

Valahii sunt menţionaţi chiar în ”Cartea Facerii” din Biblie. În versetele 11 şi 12,cap. 2, Moise spune că din Eden ieşea un râu care uda Raiul şi care se despărţea în patru braţe, iar unul dintre ele se numea Fison şi înconjura Ţara Havila.

 Efrem Sirul susţine că Fisonul este Danubius. Un autor anonim , într-o lucrare din sec al V-lea, al VI-lea intitulată “Despre cele patru fluvii ale Paradisului” preluând informaţii de la înaintaşi, printre care şi amintitul Efrem Sirul sec. al- IV-lea, ori ale lui Severian, episcop de Gabala, spune că Danubius este numit Fison , iar locuitorii se numesc  fisoniţi; ”Leon Diaconul, în sec. al X-lea, participant la expediţia împăratului Vasile al II-lea, supranumit ”Filosoful” sau “cel Înţelept”, împotriva bulgarilor, scria despre “Istrul, numit Fison’’, acesta fiind unul din fluviile “care curg din Eden” (Valahii în Cartea Genezei de,S.Coryill). Dar să lăsăm să vorbească autorul citat:

Ţara Havila, pe care iudeii o scriu Havilah ,este evident anagrama pentru lexemul VLAHIA(H). Adăugând articolul hotărât proclitic ”ha” în adaptarea la structura limbii daco – române de mai târziu, silaba “ha” trece la sfârşitul cuvântului, devenind articol hotărât pentru feminin, haVilah devenind VLAHIA”.

Noi considerăm mai aproape de adevăr părerea autorului citat  “că a existat încă din vechime  şi denumirea de VLAHIA,  pe care evreii au articulat-o şi, iotacizând  consoana –v- ajung la forma VILAH .

În timp, copiştii, nemaiînţelegând cuvântul iniţial, au interpretat această variantă ca nume de ţară, şi au articulat-o încă o dată, devenită HAVILAH – forma din Biblie   HAVILAH”.

Se pune întrebarea firească: cine sunt locuitorii cei mai vechi ai  acestei ţări?

Anticii vorbesc de o populaţie străveche numită aviii.Aceştia sunt menţionaţi prima dată de Homer-Iliada-Cântul-al XIII-lea când Zeus plecând de la Troia, trece cu privirea peste popoarele întâlnite-tracii moesii şi aviii.

Aceştia sunt protodacii,pelasgi .Rămâne să demonstrăm.

Homer  îi caracterizează ca pe “cei mai drepţi dintre muritori”, înainte cu trei secole ca  Sofocles să amintească de geţi şi  de Herodot (Istorii IV ), care le va spune “cei mai drepţi dintre traci”.

Considerăm că în adevăr aviii sunt locuitorii Ţării Havilah (Vlahia(h).

E vorba de havilahiiavilahii-aviii-lahii,adică aviii din Ţara Lah(Vlah).

Strabon (Fontes Historiae Daco-Romane Buc. Pg. 227) îi consideră sciţi, dar el se referă la skistai – cei ce duceau o viaţă ascetică. Arian vorbeşte despre aceşti skistai, ca despre nişte asceţi.

De altfel termenul de skyţi, folosit pentru populaţia daco – getă, s-a păstrat mult după asimilarea sciţilor – chiar şi V. Pârvan procedează la fel.

Încercăm să-i urmărim, mai  departe. Ion Coman în studiul ”Nemurirea la traco – geţo – daci”, îi consideră geţi.

Cu timpul termenul suferă o modificare, păstrându-se partea care-i defineşte, adică cei din Ţara Lah, adică lahii.

Pe aceşti lahi, denumiţi şi lai – printr-o firească evoluţie fonetică, având în vedere legea comodităţii în vorbire, îi aminteşte chiar Tucidide – III, 96.

De la Stephanos din Bizanţ,  aflăm că această populaţie e amintită din sec. al V – lea î.e.n. ca bătându-şi monedă proprie şi, ca fiind transferată pe teritoriul histrian, între anii 198-246 e.n. odată cu besii.

Mai târziu îi găsim atestaţi  în sec. al VI-lea e.n. la Procopiu (“Despre Edificii”, V, 8), ca fiind trimişi de împăratul bizantin Iustinian în Asia, pe Muntele Sinai pentru a construi o mănăstire – fortăreaţă, cu scopul de a apăra Palestina de sarazini; aceasta va fi mănăstirea Sf. Ecaterina, pentru care împăratul amintit a dislocat cam “100 de sclavi ai Romei  cu soţiile şi copiii lor” – după cum spune Eutichius, patriarh al Alexandrie 933-940.

La anul 1626 sunt semnalaţi în nişte însemnări ale lui Thomas Herbert, citat de Marcu Beza, care, la începutul secolului trecut, vizitează aceste locuri şi întâlneşte chiar ultimii urmaşi ai acestei populaţii, care mai ştiau că vin din Ţara Lah şi că au fost creştini.

În memoria băştinaşilor ei sunt recunoscuţi sub denumirea de vlahi—asemenea sunt consideraţi şi de vizitatori.

Relativ recent, pe 8 iulie 2005,  postul T V. Senso a transmis o emisiune în care ieromonahul econom Iustinian Stoica, vieţuitor al Athosului  la schitul românesc Prodromu de 24 de ani, povesteşte despre un pelerinaj făcut în anul 1981  la locurile sfinte. Ajunge şi în pustie la Mănăstirea Sf. Ecaterina de pe Muntele Sinai.

 Stareţul  i-a arătat şi locurile din împrejurimi, unde erau nişte metoace,care erau locuite de beduini şi care deserveau mănăstirea. Când au auzit că este român, unul a spus :io român.

Descoperim, cu emoţie, faptul că aceşti oameni păstrează amintirea originii lor ,pe care şi-o asumă şi după 1400 de ani Al. Suceveanu în vol. ”Strămoşii poporului român, daco-geţii” – Edit.  Politică, Buc. 1980, spune că laii  sunt vechi trib trac.

Privind în urmă, constatăm, cu uluire, că populaţia numită vlahi, cu variantele aviii, lahii, laii e consemnată din timpurile mitice biblice, trecând de la Homer, sec al XIII-lea î.e.n, la Tucidide sec. al V-lea î.e.n, transferaţi în Skyţia Minor – Dobrogea de azi în sec. al II – III – lea e.n., trimişi în Palestina în sec. al VI-lea e.n.

 Îi urmărim cu emoţie pe aceşti vlahi mai departe pe firul vremii. Cecetătorii contemporani, sau din ultimele două secole, găsesc lexemul V(A)LAH,   atestat târziu, în sec al -X – lea, mai exact în izvoarele bizantine.

Istoricii spun că prima menţiune scrisă a termenului e în anul 976 la Kedrenos, sub formula de – Vlahii drumeţi – sugerând ocupaţiile – oieritul şi comerţul. Lucian Pavel, în studiul intitulat “Despre semnificaţia cuvântului VLAH”, aminteşte această dată.

Iată că-l aflăm cu surprindere, într-un fascicol publicat de Marcu Beza în 1934  (Academiea Română – Memoriile Secţiunii Literare – Seria III – Tomul III – Mem. 3) cu titlul “Biblioteci mănăstireşti la Muntele Athos”, semnalat într-un un manuscris la Mănăstirea Constamonitu intitulat “Ίστοριχός  λόγος” , care cuprinde însemnarea că “pe vremea iconomahilor, adică 726-727, monahii risipiţi la Muntele Athos, înainte de clădirea mănăstirilor, îşi dau silinţa a creştina pe VALAHI”.

Sunt amintiţi autori greci ca Gherasimos Smirnaclis care “sunt interesaţi a socoti pe vlahi – emigranţi de peste Dunăre. Dar că nu-s ei nişte ciobani oarecare, ci o naţiune aparte, reiese din pomenirea lor alături de alte seminţii ca Righinii, Sagudaţii”.

(M. Gedeon ‘’O”. Athos, Constantinopole 1885, pag.315).

Întemeindu-se pe surse foarte vechi, egumenul Teodorit, al cărui scris e mai recent, spune chiar că misiunea de creştinare, despre care vorbeam mai sus, a dat roade deoarece “dintre vlahii creştinaţi  unii s-au dedat pustniciei, pe colinele Samariei, deasupra Mănăstirii Esfigmeni, poate când ea nu fiinţa încă în vremile de demult”.

Iată că se mai găsesc documente, care aduc atestarea Valahilor, cu exact  două secole şi jumătate mai devreme , şi scoase acum la lumină.

În anul 885, împăratul Vasile Macedoneanul, “ca urmare a tendinţei de a se consacra Muntele Athos, retragerii monahiceşti”, a împiedicat pe valahi să intre cu oile pe munte. 

În anii, în secolele ce vor urma se va acutiza conflictul între monahii de pe munte şi vlahii pârâţi la Împărăţie.

Aşa aflăm că şi împăratul Leon Înţeleptul a întărit şi el această poruncă de oprire în anul 911.

Urmează  şi alte menţiuni, alţi ani: împăratul Constantin al IX – lea Manomahul 1042-1054 a fost nevoit să-i alunge pe vlahi, care se strecurau  cu turmele şi nevestele lor pe munte.

Întâmplări asemenea sunt consemnate de un manuscris grec al mănăstirii SF. Pantelimon, cu titlul‚ “Scandalurile  petrecute  la Athos  prin anul 1088”, în care e vorba de plângerile călugărilor de valahii, ce au pătruns în inima muntelui, în timpul domniei împăratului  Alexie Comneanul 1081 – 1118.

 Urme ale  şederii vlahilor în răstimpul dintre secolele al VIII – lea şi al XI – lea pe Muntele Athos le găsim în numele caracteristice de localităţi: Caliţa, Soţi, Izvor. 

Rezultă clar cine erau  locuitorii dintotdeauna ai acestor meleaguri; aşa se şi explică desele incursiuni cu turmele pe munte.

Vlahii îşi cunoşteau şi istoria şi drepturile, ştiau că acest teritoriu este şi a fost al lor de la începutul lumii.

Dar nu ne putem imagina că această “naţiune”, n-a existat şi înainte de aceste referiri – e vorba de o locuire a acestor meleaguri, neîntreruptă.

Cu mult înainte de pătrunderea creştinismului în Muntele Athos, aceşti vlahi au trăit pe aceste meleaguri ale lor, menţionate încă de pe vremea marelui Galer Împăratul dacilor, care a desfiinţat Imperiul Roman, constituind Imperiul Dac, la anul 305 şi care “n-au migrat în nici o parte; au rămas pe vatra lor ancestrală, ei fiind izolaţi de migratorii sedentarizaţi” (Basmul romanizării -D.Balaşa, pag.19).

E timpul să tragem o concluzie.

După retragera aureliană sec al III –lea e. n., unii aşa-zis istorici au contestat drepturile românilor de a stăpâni  teritoriul pe care se află şi azi, aducând, ca argument principal, inexistenţa documentelor vreme de 1000 de ani.

 Secolele următoare, al IV-lea şi al V-lea sunt evident marcate de retragerea în munţi şi printr-o îndârjită luptă împotriva barbarilor, dacii fiind organizaţi acum după legile gentilice, care  n-au anulat luptele  pentru apărarea libertăţii-viaţa ,transhumanţa de-o parte şi alta a Carpaţilor n-a încetat. Dovadă este faptul că limba română este aceeaşi peste tot.

 Romanii au ocupat  doar un sfert din teritoriul dacic, dar nici limba dacilor şi nici obiceiurile lor  n-au fost cu nimic atinse.

Daco-românii au fiinţat  fără întrerupere  pe teritoriile originare ;  documentele există-aşa cum am arătat, Sunt semnalaţi valahii în sec. al VI-lea in vremea împăratului  Iustinian-sub denumire de lai-lahi-pe Muntele Sinai.

În secolul al VIII-lea, mai precis, în anii 726-727,  îi găsim menţionaţi în documentul amintit de la  Muntele Athos

Avem date cuprinse tot într-un manuscris de la acelaşi munte, care se referă la prezenţa vlahilor aici şi în sec al IX-lea respectiv anul 885, adică e vorba de secolul al IX-lea.

Chiar înainte de anul 976-vezi Kedrenos- sunt menţionaţi vlahii în anul 911 şi apoi izvoarele documentare sporesc.

Vorbim deci de documente din sec al VI-lea, al -VIII-lea, al IX-lea , al X-lea al XI-lea ,al XII-lea; în secolele următoare date despre valahi găsim în documentele vremii ale bizantinilor ,ale ungurilor ,ori ale slavonilor şi nu numai.

Venirea slavilor ne face să ne  punem întrebarea firească: de ce n-au rămas slavii în N Dunării-dacă au găsit teritoriul liber, cum susţin unii cercetători? Să nu le fi plăcut câmpiile întinse şi mănoase, sau pădurile adânci, atât de bogate, ori poate apele şi fluviul cu ieşire la mare?

Adevărul este că au găsit aici o populaţie masivă, compactă care i-a împins peste Dunăre, care a continuat să existe neîncetat, cunoscuţă de cei străini de neamul lor, ce-i înconjurau, sub denumirea de valahi.

 

    

Denumirea vlahilor în timpuri diferite

 

Din antichitate şi până târziu în epoca modernă, ei sunt consemnaţi cu denumiri apropiate, în funcţie de aparatul fonator al vecinilor: aviii, lahii, laii volcae balaci, felahi, bolaci, bellovaci belioaci, blaci blasci placi palaci, blaceni, belcae, volcae, volsci, vlaqui, valach, valah, valahus, olah, olacz, walach, wlachos şi enumerarea ar mai putea continua.

Ne punem întrebarea firească: de ce au păstrat populaţiile antice până la cele moderne aceste denumiri numeroase pentru VLAHI ?

Răspunsul e dat, desigur, de marea putere de iradiere a acestei populaţii, care trebuie că a reprezentat o civilizaţie superioară.

Istoricii, cercetătorii şi-au pus, pe bună dreptate întrebarea care este etimonul comun tuturor acestor etnonime.

Unii spun că e imposibil a găsi acesta, alţii se rezumă a declara că termenul se constată pur şi simplu la un moment dat.

V.Kernbach (“Universul mitic al românilor”) spune “că s-a afirmat că termenul vlah – valah ar fi numele românilor medievali, dinainte de slavi şi i s-a atribuit etnonimul germanic walach”.

Mai departe, acelaşi autor V. Kernbach declară ferm: “nu ştim cum se autodenumeau străromânii; etnonimul de azi e o generalizare târzie”.

Lucian Pavel (“Despre semnificaţia cuvântului VALAH”) consideră termenul valah, derivând din denumirea unui trib celtic, walh, cu adj. wal(a)his, welitsch – welsch, preluat de slavi.

Termenul e mult mai vechi – îl întâlnim şi la Caesar (“De bello galico”), cu forma volcae, fiind numele unui trib celtic, spune acelaşi autor român citat mai sus.

De fapt, credem noi, e vorba de triburi daco – pelasge din toată zona de S.a Europei, până în N. Germaniei şi în N. Africii, unde numele de walh, welisch welsch etc.sunt atribuite populaţiilor ce vorbeau linqua prisca sau vulgata.

Noi considerăm că toate denumirile amintite au etimonul comun VALAH(US).

Toate derivatele etnonimului valah(us) se pot explica prin evoluţia firească a legilor limbilor diferite.

Să luăm câteva exemple: slavii spun voloh –vloh- ne-o demonstrează şi antroponimele, aparent slave – Volosciuc, Volosiniuc, Vlosiuc etc. E  vorba aici de nume de valahi cărora li s-a adăugat sufixul specific slav-iuc, ecchivalent în limba română sufixului –esc, întâlnit foarte des mai ales în Muntenia, dar şi în celelalte provincii ale României.

Acest sufix  provine din pelasgul  – escunus  care se traduce – neam cu, înrudit cu..-în cazul nostru – înrudit cu valahii. Se vede dar, cine erau aceşti indivizi trăitori în enclavele slave.

În Ţara Românească, mai ales, sufixul – esc, e foarte prolific, formând prin derivare, cuvinte noi , în mod special antroponime, ce arată  originea, de ex: de la Pop, Pop-escu, de la Ion, Ion-escu etc.

Aşa – zisul germanic wal(a)ch – vine de la Valahus, ce primeşte o terminaţie specific germană, prin căderea terminaţiei finale – us şi înlocuirea cu una proprie ch, rezultând formele walach – welach, vezi şi alte exemple cu aceeaşi terminaţie ,întâlnite şi azi, precum – inertich lăuntric, sau Ostereich Austria).

De  la etnonimul wal(c)h se ajunge lesne la formele celtice, dar şi la cuvintele uzuale şi azi în engleza : walas, walace, weles, welles, wels, etc.

Termenul etimon Valahus sub forma wels, îl folosesc nelatinii, în Evul Mediu pentru populaţiile de origine  aşa-zis romană, până la formarea naţiunilor denumite latine.

 Aşadar, acest lucru arată  că memoria colectivă a popoarelor a păstrat ideea de adstrat comun  numit – impropriu – romanic, pelasgic în realitate, în Evul Mediu, pentru toate aceste popoare.

Alt exemplu: cuvintele ce au consoana iniţială  b blaci, belaci etc. arată că vorbitorii au aparat fonator ce percepe  labialele, uşor de confundat într-o vorbire fluentă, adică pe – v –, ca – b-, iar terminaţia – ci – este o sonorizare a lui – hi – deci – de la v(a)lahi – la blahi – blaci etc.

Uşor se poate explica şi forma olac(z)i, prin afereza consoanei – v –  din cuvântul valahi – şi prin aceeaşi sonorizare a terminaţiei finale, grupul – hi – devenind – c(z)

 Dar considerăm suficiente exemplele date, pentru a admite că am demonstrat că etnonimul VALAH(US) – VLAH(US) este la originea celorlalte forme.

Acesta este, de altfel, cel cu care au fost numiţi românii până târziu, în epoca modernă, cum am mai spus.

La ce ne duce acest lung incurs în istorie?

Întrebarea firească, care se pune : dar etimonul cuvântului VALAH care este ?

Taina tainelor

 

Vom începe a încerca a da un răspuns acestei întrebări, prin nişte citate edificatoare: “Trebuie să  spunem că din întreg vocabularul  limbii române, cuvântul cel mai ciudat este acela de VALAH– ciudat cu atât mai mult cu cât el nu denumeşte un obiect oarecare, ci e chiar numele sub care străinii au cunoscut pe români în întreg  Ev Mediu, şi în epoca modernă, până  la sf. sec al XIX – lea, timp de peste 1000 de ani ” (S. Coryll – Valahii în Cartea Genezei).

“Nimeni nu ştie nici când, nici de unde, nici cum a  apărut acest cuvânt”.

Gh.Brătianu chiar susţine că termenul e un subiect de controversă (“O enigmă şi un miracol istoric – poporul român”), lui nu i se poate  da un etimon.

D. M. Pipidi îi atribuie origine celtică (Dicţionar de istorie veche a României), “Dicţionarul Enciclopedic” ( Buc. Edit. Ştiinţ. 1998), găseşte acest etimon de origine germană.

  Fugariu Florea (ŞC. Ardeleană Buc. 1970 vol III, pag. 35), vorbeşte de o origine slavă.

   Cercetători ai istoriei şi ai religiilor vorbesc de prestigiul “extraordinar al  termenului care  a  dus  la apariţia şi existenţa   lexemului V(A)LAH’’, care justifică uluitoarea forţă de iradiere a acestui nume, din aria culturală bizantină, din Peninsula Sinai până în Germania, din Caucas până la Vatican.(S. Coryll,op. citată)

Etimonul cuvântului VALAH va face lumină în istoria daco-românilor şi în cea universală.

Cu adevărat acest cuvânt ascunde în spatele său un prestigiu uriaş, demonstrând totodată  existenţa neîntreruptă a locuitorilor celor mai vechi din lume, consemnaţi şi de Biblie, cu ascendenţă până în mitul Marelui Pelasg CEL Negru, sau cel Ceresc, ori Cel Nobil, simbolul unei civilizaţii superioare, veche de zeci de milenii.

 Încercăm să facem lumină asupra etimonului cuvântului VALAH; dorim să  arătăm că nu există acea pată albă de 1000 de ani în istoria noastră, idee susţinută şi fluturată cu aroganţă, de cei ce n-au rădăcini în aceste locuri, şi că încă o verigă solidă din lanţul continuu al fiinţării noastre, pe aceste pământuri, va spulbera definitiv acele teorii fabricate de, mai ales, rău intenţionaţii din istorie, începând chiar cu antichitatea  care, prin interesaţii ei, vezi orgolioşii romani, au distrus intenţionat dovezile vechimii şi nobleţii originii daco – românilor.

Că altfel cum să interpretăm – dacă nu prin ură şi invidie, şi greutatea de a recunoaştere  a  unui stat, ce a întemeiat  un imperiu, că populaţia lui a fost civilizată de strămoşii dacilor?

Cum putem explica că Roma are şi istorici cunoscuţi prin opera lor şi poeţi şi geografi, a căror operă există şi azi etc., şi că grecii au păstrat şi transmis omenirii mostre de civilizaţie şi cultură de excepţie, şi nu numai aceştia.

 Numai despre daci tot ce s-a scris s-a pierdut şi nu s-a scris puţin – aproape toţi anticii luminaţii, din varii domenii, au vorbit despre daci, chiar influenţa lor era, la un moment dat atât de mare, încât atunci când senatul nu reuşea să ajungă la o hotărâre, recurgea la părerea poporului scit (citeşte daco – pelasg), la plebiscit. Şi exemple ale implicării dacilor în treburile interne ale romanilor pot continua.

Ne  întoarcem să vorbim despre etimonul cuvântului Valah.

Dacă izvoarele scrise  au fost pierdute intenţionat, sau le-a distrus timpul cu vicisitudinile lui, apoi limba rămâne cea mai fidelă oglindă a istoriei, ce nu poate fi măsluită.

Deşi de ani buni se vorbeşte de înaintaşii pelasgi ai daco – românilor şi nu numai ai lor, totuşi nimeni  nu a reuşit să taie nodul gordian ,explicit, logic, ştiinţific.

Etimologia cuvântului VALAH 

 Acesta îşi are originea în cuvântul PELASGUS.

Să urmărim transformările fonetice datorate legilor impuse de vorbire în decursul timpului.

– Terminaţia –us – a căzut – lege generală în această trecere la noua limbă daco – română, şi a rezultat forma PELASG(I).

– Grupul de consoane dure – sg, greu de pronunţat, se supune legii comodităţii în vorbire şi, prin iotacizare, se ajunge la forma PELAH(I).

– Confuzia, uşor de făcut într-o vorbire fluentă, între  bilabialele  – p- şi – v – a dus la forma VELAH(I).

– Prin atracţia fonetică, a vocalei e – de către – a –  se ajunge la lexemul de bază şi anume VALAH(I).

Pentru edificare: pelasgus – pelasg(i) – pelah(i) – velah(i) – valah(i).

Ne simţim datori a justifica titlul dat mai sus – şi anume “Taina tainelor”.

Relevarea clară, în mod ştiinţific a etimonului  Pelasg pentru Valah, deschide porţi nebănuite spre găsirea, cu uşurinţă, a multor adevăruri, aflate încă în ceaţă, din istoria neîntreruptă a dacilor-pelasgi, sau din cea universală, putând aborda istoria omenirii întregi în conexiuni fireşti în dezvoltarea tuturor populaţiilor, sau cel puţin a tuturor celor europene vechi.

 Şi orizonturile se deschid – rămâne să fim deschişi  şi noi adevărului, oricât de greu ar fi să ne desprindem de clişee, de rutină.

Noi credem că etnonimul PELASGUS (terminaţia în – us – e pelasgă, nu latină), ar fi putut circula în paralel în antichitate şi sub forma de VELASGUS,  mai ales la etrusci,    având în vedere că etruscii sunt o ramură a pelasgilor, desprinsă printre primele de trunchiul comun şi, luând în considerare unele toponime  antice etrusce  ca Vulci la N. de Tarquinia, sau Veii Vulca, localitate din care Lucius Tarquinius Superbus a chemat la Roma un sculptor etrusc, pentru a împodobi Marele Templu din Capitoliu, a lui Optimus Maximus Jupite; ori localitatea Volsinii în etruscă Velsna (“Limba şi civilizaţia etruscilor” – Edit. Ştiin. Buc. 1997 de Giuliano şi Larisa Bonfante).

Se poate uşor demonstra această evoluţie fonetică; luăm un ex: VULCI – VULCUS -VALCUS – VALACUS – VALASGUS-VELASGUS;de altfel tradiţia romană vorbeşte de istorici etrusci care-şi asumau originea valasgă.

După demonstrarea identităţii, ca sens, a celor doi termeni – PELASG-VALAH– , credem că am adus şi argumentul decisiv în a convinge că, într-adevăr lexemul VALAH(US) este etimonul comun tuturor variantelor etnonime, care au circulat în istorie ,în Evul Mediu, până în epoca modernă.

Despre relaţia pelasg – valah – rumân – roman, nu ne-am propus a vorbi acum.

Credem că demersul nostru  a putut convinge de continuitatea daco – românilor în istorie, despre prestigioasa sa origine, ce urcă până în mit şi despre abordarea corectă a fenomenului istoric, respectând ADEVĂRUL.

Oricât de surprinzător ar fi  pentru unii cercetători români, sau chiar pentru străini, va trebui să impunem acele adevărului, care fac lumină în trecut, dar şi justifică prezentul, restituind  naţiunii române demnitatea, la care au atentat şi încă o mai fac  aşa – zişii istorici, mânaţi de alte interese, decât evidenţele istorice.

În ce ne priveşte, credem cu tărie că va veni şi ziua când copiii noştri şi copiii copiilor noştri vor trăi mândri de neamul lor şi de cei care, ca genialul N. Densusianu, şi-au închinat viaţa, pentru a lumina calea spre acest adevăr, ce ar trebui cuprins cu dreptate, până, şi mai ales, în manualele şcolare.
Prof. MARIA CIORNEI


%d blogeri au apreciat asta: