~Diana Nedelcea: Începuturile creştinismului „scitic”

Începând cu secolele I-II î.H., Imperiul roman cucereşte treptat regiunile sud- dunărene; în 155 ocupă teritoriul locuit de dalmaţi, reorganizat, împreună cu alte teritorii, în provincia Illyricum. În anul 15 d.H. s-a creat provincia Moesia, împărţită în timpul împăratului Domiţian, în anul 86 d.H., în Moesia superioară (Jugoslavia de mai târziu şi Bulgaria nord-vestică) şi Moesia inferioară (Bulgaria dintre Dunăre şi Balcani şi Dobrogea) sau Schythia Minor. După întemeierea Bisericii creştine la Ierusalim (în ziua Cincizecimii), Sfinţii Apostoli îşi încep măreaţa lucrare de răspândire a creştinismului în neamurile păgâne. În Schytia Minor, cuvântul Evangheliei a fost propovăduit de Sfântul Apostol Andrei, ucenic al Mântuitorului nostru, Iisus Hristos, ceea ce conferă Bisericii Ortodoxe Române titlul de Biserică Apostolică. Prezenţa Sfântului Apostol Andrei în Dobrogea este atestată de Sfântul Ipolit (c.170. c.236), episcopul Eusebiu din Cezareea (265- 339/340), de călugărul Epifanie (sec. al VIII-lea), de Sinaxarul Bisericii constantinopolitane, de istoricul bizantin Nichifor Calist (sec. XIV), iar la români, pe lângă menţionarea numelui său în colinde şi creaţii folclorice, primul care consemnează această tradiţie este mitropolitul Dosoftei (în Vieţile Sfinţilor). Însăşi Sanctitatea Sa, Papa Ioan Paul al II-lea, cu prilejul vizitei apostolice în România (7-9 mai 1999), oficiază caracterul apostolic al Bisericii Ortodoxe Române, aducând un pios omagiu rolului României de ţară-punte între Orient şi Occident: „Cum e cunoscut, potrivit tradiţiei, credinţa a fost purtată în aceste ţinuturi de fratele lui Petru, Apostolul Andrei, care a pecetluit neobosita sa operă misionară prin martiriul său petrecut la Patras […]. Românie, Ţară-punte între Orient şi Occident, punct de răscruce între Europa Centrală şi cea Orientală, Românie, pe care tradiţia o numeşte cu frumosul titlu de „Grădina Maicii Domnului”, vin la tine în numele lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi al Prea Sfintei Fecioare Maria. În pragul unui nou mileniu, întemeiază-ţi viitorul mai departe pe stânca tare a Evangheliei. Cu ajutorul lui Hristos vei fi protagonista unei noi perioade de entuziasm şi curaj. Vei fi naţiune prosperă, pământ roditor de bine, popor solidar şi făcător de pace. Dumnezeu să te ocrotească şi să te binecuvânteze mereu!” 17.

Scriitorii creştini ai primelor veacuri de creştinism mărturisesc că religia lui Iisus a pătruns la geto-daco-romani de la nordul, cât şi la cei din sudul Dunării. Astfel, Sfântul Iustin aminteşte în lucrarea sa, Dialog cu iudeul Trifan (165), de sciţii care aduc „rugăciuni şi euharistii în numele lui Iisus cel Răstignit, Părintele şi Creatorul tuturor”. În Comentariul la Evanghelia după Matei, scriitorul alexandrin Origen menţionează pe dacii şi sciţii care, „au auzit cuvântul Evangheliei” încă din secolul al II-lea. În Hristos – scrie scriitorul latin african Tertulian, în lucrarea Adversus Judaeos – au crezut şi locuitorii din „ţinuturile sarmoţilor, dacilor, germanilor şi sciţilor”. 18)

Despre semnificaţia pătrunderii creştinismului în ţinuturile noastre, odată cu civilizaţia romană, scrie P.P. Panaitescu: „Adaptarea religiei creştine însemna intrarea unui popor în unitatea de cultură a Imperiului. În locul triburilor cu religii şi zei particulari, creştinismul aduce o credinţă unitară în imperiu. Creştinarea daco-romanilor a început mai devreme decât ne lasă să înţelegem inscripţiile şi monumentele, adică înainte de Constantin cel Mare (305-337)”. 19) Aceeaşi constatare şi la C. C. Giurescu: „Creştinismul avea, în momentul când s-au retras legiunile pe malul drept al Dunării (274), o vechime de două secole şi jumătate; el pătrunsese în toate centrele mai importante ale Imperiului roman, între altele şi în Peninsula Balcanică. Aşadar, nu este deloc exclus ca printre coloniştii aduşi de Traian să fi fost şi creştini. De asemenea, ei puteau fi şi în rândurile trupelor care stătuseră mai înainte în Răsărit, şi care îşi aveau acum garnizoana în Dacia 20). Ilustrul istoric demonstrează că întemeietorii statului Asănastilor în Balcani (fraţii Petru, Asan şi Ioniţă) obţin recunoaşterea oficială de catre Bizanţ şi Papa a titlului de rege şi de „primat pentru arhiepiscopul Bisericii Bulgariei şi Vlahiei”, fiind încoronat la 8 noiembrie 1204, la Târnova, de către trimisul Papei, cardinalul Leo, Ioniţă primind „diadema, sceptrul şi bula sau hrisovul de recunoaştere” 21. În documentele cancelariei papale se atestă originea vlahă a regelui Ioniţă, menţionându-se chiar faptul că el şi neamul său se trag din vechii romani.

În Peninsula Balcanică, răspândirea creştinismului se datorează Sfântului Apostol Pavel şi ucenicilor săi, fapt atestat de înseşi epistolele sale. În Epistola către Romani, din anul 58, scrie că „a împlinit propovăduirea Evangheliei lui Hristos până în Illyria(Rom.XV,19). Într-o altă epistolă, preciza că a petrecut iarna anilor 65-66 în Nicopolis (Eoir), unde-şi cheamă ucenicul Tit, episcopul Cretei (Tit III, 12); pe un alt ucenic, Timotei, episcopul Efesului, îl informa că Tit propovăduia în Dalmaţia, în toamna anului 66 (II Tim. IV, 10), iar în Epistola către Romani (Rom. XVI, 5), aminteşte de Epenet şi Andronic, care au întemeiat Biserica din Sirmium 22).

După opinia reputatului mitropolit al Olteniei, Nestor Vornicescu, citindu-l pe Eusebiu de Cezareea, Sf. Apostol Andrei a predicat în Macedonia, Thracia şi ţinuturile de la Dunăre. „În primele secole ale erei creştine, cetăţile, centrele urbane construite pe malurile Dunării, apoi vestitele drumuri comerciale din Dacia Pontică, din Dacia Malvensis, înlesneau legături multiple cu Imperiul roman, mai ales după ocuparea Daciei de către romani (106), facilitând pătrunderea creştinismului la noi din Peninsula Balcanică şi din Asia Mică” 23).

Aşadar, Dunărea n-a constituit un obstacol în răspândirea concomitentă a creştinismului în Europa sud-estică, fenomen cu adâncii implicaţii spirituale, sociale şi istorice, de sincronizare a etnosului strămoşesc cu marea civilizaţie şi cultură apuseană. În şedinţa solemnă a Academiei Române, N. Bănescu, referindu-se la Bizanţ şi romanitatea dunăreană, subliniază faptul că, după retragerea stăpânirii romane din Dacia, „Dunărea n-a despărţit de fapt această populaţie de restul lumii romane 24. Aceeaşi idee, amplificată de identitatea dintre grupurile creştine şi cele etnice la începutul creştinismului, o exprimă şi Vasile Pârvan: „Romanismul şi creştinismul nostru sunt născute şi crescute în chip firesc: încet şi trainic în Dacia lui Traian şi nu sunt de-abia mai târziu «imigrate» din alte ţinuturi. Dacă însă romanismul şi creştinismul nostru s-a putut astfel dezvolta, cauza e că noi am putut trăi până în veacul al VII-lea în continuitate trupească şi sufletească, cu patria noastră mamă, italo-illyrică, pentru că Dunărea n-a fost niciodată un duşman hain, care să despartă pe fraţi, ci a fost un prieten bun, care i-a unit. 25

N. Iorga aduce dovezi lingvistice despre vechimea creştinismului românesc, care a fost „unul din mijloacele prin care s-a întemeiat poporul nostru, al românilor. Astfel, divinitatea unică, stăpânitoare şi făptuitoare singură a lumilor, e însemnată, prin unirea a două cuvinte latine: Dumnezeu, Mântuitorul, Christus e Crest, de unde derivatul creştin” 26).

După cum se cunoaşte îndeobşte, în primele trei secole, creştinii au întâmpinat piedici, au îndurat persecuţii sângeroase până la sacrificiul suprem. De la împăratul Nero (54-64) şi până la anul 313, persecuţiile s-au succedat, iar edictele urmăreau pedepsirea creştinilor. Sub Diocliţian (284-305), mulţi creştini din ţinuturile dunărene au suferit moartea martirică. Instigat de cezarul Galeriu, edictele împăratului Diocliţian porunceau dărâmarea lăcaşurilor de cult, arderea cărţilor sfinte, uciderea preoţilor şi chiar a tuturor credincioşilor. Au primit cununa muceniciei slujitori ai altarului, dar şi credincioşi atât din spaţiul carpato-ponto-danubian, cât şi din spaţiul carpato-balcanic, numit şi spaţiul „romanităţii orientale”. Au existat creştini izolaţi chiar înaintea cuceririi Daciei de către romani, dovada fiind numele autohtone traco-geto-dace ale martirilor.

Primul preot daco-roman martir, cunoscut până în prezent, este Montanus şi soţia sa Maxima, în Sirmium (Mitroviţa din Serbia de azi), localitate de care se leagă martirul episcopului Irineu şi a diaconului său, Dimitrie (în aprilie 304), cunoscut ca Sf. Mare Mucenic Dimitrie, prăznuit la 26 octombrie, zi în care i-au fost aşezate moaştele în biserica din Tesolonic. În aceeaşi lună cu Sf. Dimitrie (1 aprilie 304) au pătimit, pentru dreapta lor credinţă, mai multe tinere fecioare şi alţi credincioşi.

Alţi credincioşi au primit moartea martirică în localităţile Cibalaje (Vinkovce, Serbia), Singidunum (Belgrad), Naisus (Niş din Serbia) 27). Vieţile acestor martiri sunt consemnate în antologia Sfinţii români şi apărători ai legii strămoşeşti 28), cu un studiu introductiv de I. P. S. Nestor Vornicescu şi un epilog al marelui teolog Dumitru Stăniloae, care face o pertinentă şi necesară observaţie: „Toţi sfinţii sunt locali prin faptul că lucrează într-un anumit loc, dar sunt universali pentru credinţa universală pe care o slujesc în acel loc. Din acest punct de vedere nu există sfinţi locali şi universali. Toţi sunt locali pentru oamenii dintr-un anumit loc, cărora le slujesc în cursul vieţii prin faptele şi pildele lor, dar toţi sunt universali pentru că această pildă e valabilă pentru credincioşii de pretutindeni şi ea se impune spre unitate tuturor celor ce ajung să-i cunoască”. 29)

După oficializarea creştinismului de către Constantin cel Mare (306-337), născut în Naissus (Niş, Serbia) şi după primul Conciliu ecumenic de la Niceea din Asia Mică (325), când se pun bazele dogmatice şi canonice ale ortodoxismului, iar creştinismul devine religie de stat, viaţa creştină n-a urmat un drum liniar. Clerul şi credincioşii din spaţiul romanităţii sud–dunărene au avut parte de unele frământări datorate unor erezii, precum arianismul, care a cuprins doar o parte neînsemnată de aderenţi. Viaţa creştină a fost mai intensă aici decât în nordul Dunării, în special după Edictul de la Milan (313).

În ţinuturile Illyricului, numărul episcopiilor cresc; se înfiinţează scaune episcopale în Mursa (azi Osiek), Sirmium (Mitroviţa), Cibalae (Vinkovce sau Vinkovaţ), Bossinae (Petrovăţ), Singidunum (Belgrad), Viminacium (Kostolaţ), Horeum Margi (Ciupria), Margum (Dobroviţa), Aquae (Negotin), Naisus (Niş), Remesiana (Bela Polanca). 30)

Prin mijlocirea acestor scaune episcopale, misionarismul creştin pătrunde din sud în nordul Dunării prin instituirea unor slujitori ai dreptei credinţe: episcopi de ţară („horepiscopi„), care să activeze în comunităţile rurale şi „periodeuţi” sau „periodevti (= îngrijitori de suflete), numiţi şi exarhi, misionarism favorizat şi de faptul că, sub Constantin cel Mare, s-a construit un pod peste Dunăre între Sucidava şi Oescus, iar o parte din Câmpia olteană şi munteană a intrat sub stăpânirea Imperiului roman de răsărit. „În sfârşit, trebuie subliniat că legăturile neîntrerupte dintre ţinuturile sud-dunarene şi cele din nord (economice, culturale, schimburi de populaţie etc.) au uşurat răspândirea şi generalizarea învăţăturii creştine pe teritoriul de azi al ţării noastre” 31), ai căror locuitori vorbeau aceiaşi limbă latină.

Din „Actul martiric al Sfântului Sava„, zis Gotul, rezultă că Biserica creştină din Gothia (Muntenia), era organizată administrativ, fiind condusă de un episcop, iar în lipsa acestuia de un „presbyterium”. Această biserică, a cărei reşedinţă este încă necunoscută, întreţinea relaţii strânse cu Biserica din Romania (Imperiul Roman) şi „îndeosebi cu Biserica din Scythya Minor şi Moesia Secunda, provincii situate imediat în dreapta Dunării de Jos”. 32

In secolul al V-lea, Biserica din provinciile romane din sudul Dunării a cunoscut alte frământări, datorate unor reforme administrative, unor populaţii migratoare, dar şi altor erezii (nestorianismul şi monofizismul). La acestea, s-a adăugat dorinţa unor episcopi ai Romei de a se amesteca, necanonic, în treburile bisericilor din Illyricum. Din această perioadă, încep să apară anumite deosebiri între cele două mari biserici, dispute hristologice sau eclesiale, care vor duce la marea schismă din 16 iulie 1054. Mircea Eliade remarcă, în cadrul acestor dispute, avântul teologiei bizantine, „avântul de neegalat al liturghiei bizantine, fastul ei hieratic, splendoarea sa rituală şi artistică. Liturghia se desfăşoară ca un «mister» rezervat iniţiaţilor„, iar „doctrina centrală a teologiei orientale, în special ideea îndumnezeirii (theosis) omului, este de o mare originalitate, deşi se sprijină pe Sfântul Pavel, pe Evanghelia după Ioan şi alte texte biblice” 33). Continuând examinarea critică a doctrinei Bisericii orientale, istoricul credinţelor şi ideilor religioase, Mircea Eliade, constată două tendinţe complementare, opuse în aparenţă: „Pe de o parte, rolul şi valoarea eclesială a comunităţii credincioşilor, pe de alta, autoritatea prestigioasă a călugărilor asceţi şi dăruiţi contemplaţiei. Pe când în Occident ierarhia va arăta o anume rezervă faţă de contemplativi şi de mistici, aceştia din urmă se vor bucura în Răsărit de mare respect din partea credincioşilor şi a slujitorilor Bisericii” 34).

Studiind comparativ confesiunile creştine, nu pentru a sublinia ce le deosebeşte, ci, mai cu seamă, ceea ce le uneşte, aportul fiecăreia la spiritualitatea europeană, pentru refacerea unităţii creştine, Dan Zamfirescu apreciază că „miracolul creştinismului bizantin sau ortodox constă, între altele, în aderenţa lui uimitoare şi permanentă la o cultură cu care nu s-a găsit niciodată în conflict, pentru motivul că întotdeauna Ortodoxia a constituit însăşi substanţa spirituală din care s-a hrănit această cultură şi, mai mult, este realizarea cea mai înaltă, gloria eternă a acestei culturi” 35).

Ortodocşi de limbă şi origine latină, „enigmă şi miracol istoric” (Ferdinand Lot), românii şi-au păstrat, de-a lungul vremurilor, latinitatea şi creştinismul. Renumitul teolog Dumitru Stăniloae definea elementele caracteristice fundamentale ale spiritualităţii româneşti: „Dar spiritul de sinteză al neamului nostru nu se explică numai prin persistenţa lui în vremuri imemoriale în spaţiul de mijloc între Occident şi Orient, ci şi din îmbinarea caracterului nostru latin şi al creştinismului ortodox. De altfel, caracterul nostru latin nu e străin de vechimea fiinţei noastre de traci, care nu s-au mutat niciodată din acest spaţiu de mijloc între Occident şi Orient, ci şi din îmbinarea în el a caracterului latin şi al creştinismului ortodox” 36).

După două milenii de cultură şi civilizaţie umană, având la bază valorile creştine, Biserica, ca aşezământ divino–uman, a rămas stâlp şi far călăuzitor. Crezul creştin, misionarismul apostolic iradiat din mica Iudee în întreg imperiu roman, a creat o Biserică de rit răsăritean solidă, activă, fiind nu numai centrul vieţii liturgice al obştii, ci şi centrul vieţii comunitare, în care românii de pe ambele maluri ale Dunării s-au simţit şi au trăit ca „ fraţi întru Hristos”. Astfel spus de Întâistătorului Bisericii noastre ortodoxe, în privinţa prezenţei neîntrerupte a dreptei credinţe în viaţa neamului românesc, „într-o epocă în care alte seminţii dispăreau în vârtejul istoriei, populaţia daco–romană şi-a păstrat fiinţa prin unitatea ei de neam, de limbă şi mai ales, de spirit creştin, primit încă din veacul I apostolic, o dată cu Evanghelia Domnului Hristos. Crezul creştin, împărtăşit prin propovăduirea Sfântului Apostol Andrei, a evanghelizat mai întâi Dacia Pontică – Dobrogea de azi – şi s-a răspândit repede într-un spaţiu ai cărui locuitori nu erau străini, prin religia lor getică, de credinţa în nemurirea sufletului, de idealul jertfirii pentru binele comun, de principiile vieţuirii înţelepte şi drepte” 37).

Drd. Diana Nedelcea

 

1 M. Eminescu, în „Timpul„, VIII, nr. 118, 29 mai 1883, p. 1. Vezi pe larg în Tudor Nedelcea, Eminescu şi cugetarea sacră, ediţia a II-a, augmentată, Craiova, Fundaţia „Scrisul Românesc”, 2000, p. 5- 69.

2 Mircea Păcurariu. Istoria Bisericii Ortodoxe Române, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Institutului Biblic, 1991.

3 Vasile Pârvan. Getica. O protoistorie a Daciei. Ediţie îngrijită, note, comentarii şi postfaţă de Radu Florescu. Bucureşti, Edit. Meridiane, 1982, p. 404-406.

4 Apud Ovidiu Drîmba. Istoria culturii şi civilizaţiei; vol. 1. Bucureşti, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1985, p. 800-801.

5 Mircea Eliade. Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. II, Traducere de Cezar Baltag. Bucureşti, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986, p. 172.

6 Ibidem, p. 176. Vezi şi Mircea Eliade. De la Zalmoxis la Gengishan, Bucureşti Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980, p. 74.

7 Ovidiu Drîmba, op. cit. p. 802. Vezi, pe aceeaşi temă, şi I.I. Rusu, Etnogeneza românilor. Fondul autohton traco-dacic şi componenţa latino-romanică. Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981; Dan Simonescu, Ştiri despre traci, geţi şi daci în cronicile româneşti ale secolului al XVII-lea, în „Studii şi comunicări”, Câmpulung Muscel, 1981, p. 7-10.

8 Al. Surdu. Traco-geţii şi cei şapte înţelepţi, în „Academica”, nr. 12, oct. 2001, p. 18.

9 Ibidem.

10 Platon. Dialoguri. După traducerile lui Cezar Papacostea, revizuite şi întregite cu două traduceri noi şi cu „Viaţa lui Platon” de Constantin Noica. Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1968, p. 45.

11 Al. Surdu, art. cit.

12 Mircea Eliade, op. cit, p. 171.

13 Vezi Elena Tereza Chilom. Religia-factor important al spiritualităţii geto-dace. Influenţa acesteia asupra dreptului geto-dac, în „Femeia ortodoxă”, II, n.5, 25 martie 2003, p.24-25.

14 3 Strabon. Geografia, VII, 3,3. Apud Elena Tereza Chilom, art. cit., p.25.

15 4 Virgil Cândea, Raţiunea dominantă. Contribuţii la istoria umanismului românesc. Cluj Napoca, Editura Dacia, 1979, p.174.

16 5 Josephus Flavius. Antichităţi iudaice, XVIII, 1,5. Apud Elena Tereza Chilom, art. cit., p.25.

17 În „L’Osservatore Romano”, Cahier special, 1999, p. 5.

18 Apud. Sfinţii români şi apărători ai legii strămoşeşti. Lucrare alcătuită sub directa purtare de grijă a I. P. S. Nestor. Bucureşti, Editura Institutului Biblic, 1987, p. 114.

19 P.P. Panaitescu. Introducere la istoria culturii româneşti. Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1969, p. 16.

20 C.C. Giurescu. Formarea poporului român. Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1973, p. 116.

21 Constantin C. Giurescu. Din trecut. Bucureşti, Editura Cugetarea – Georgescu Delafras, 1942, p.44.

22 Apud Mircea Păcuraru, op. cit., p. 62-64.

23 Nestor Vornicescu. Primele scrieri patristice în literatura română. Sec. IV-XVI. Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1992, p.14.

24 N. Bănescu. Bizanţul şi romanitatea de la Dunărea de Jos. Discurs rostit la 25 mai 1938 în şedinţă solemnă. Cu răspunsul d-lui N. Iorga. Bucureşti, Monitorul Oficial, 1938 (Academia Română. Discursuri de recepţie. LXXII).

25 V. Pârvan. Contribuţii epigrafice la istoria creştinismului daco-roman, Bucureşti, 1911, p. 201.

26 N. Iorga. Istoria Bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor, vol. I. Vălenii de munte, tip. „Neamul Românesc” 1908, p. 6.

27 Apud .Mircea Păcuraru, op. cit, p. 83-86.

28 Op. cit, p. 133-673. Vezi şi Nestor Vornicescu. Una dintre primele scrieri ale literaturii române străvechi «Pătimirea Sfinţilor Epitect şi Astion». Craiova, Edit. Mitropoliei Olteniei, 1990.

29 Ibidem, p. 675.

30 Apud. Mircea Păcuraru, op. cit. p. 115-116.

31 Ibidem, p. 126.

32 I. Barnea. Romanitatea şi creştinismul daco-romanilor, în vol. Autocefalie, Patriarhie, Slujire Sfântă. Bucureşti, Editura Institutului Biblic, 1995, p. 166.

33 Mircea Eliade, op. cit. vol .III, p. 62, 63- 64.

34 Ibidem, p. 64.

35 Dan Zamfirescu. Ortodoxie şi romano-catolicism în specificul existenţei lor istorice. Bucureşti, Editura „Roza Vânturilor, 1992, p. 273.

36 Dumitru Stăniloae. Reflexii despre spiritualitatea poporului român. Craiova, Scrisul Românesc, 1992, p. 14.

37 P. F. Teoctist. Pe treptele slujirii creştine, vol. X, Bucureşti, Editura Institutului Biblic, 2001, p. 370.


%d blogeri au apreciat asta: