~Virgiliu Ştefănescu – Drăgăneşti: Ulfila si lui” – Implicaţii istorice ale contactelor lingvistice gotico-daco-romane în secolele III-IV e.n.

 

DOUA STUDII INEDITE , CARE NU SI-AU PIERDUT ACTUALITATEA
Reproducem aici doua studii de mare insemnatate ,ramase pana astazi inedite,desi autorii lor sunt personalitati insemnate ale studiului istoriografic si lingvistic romanesc ;ele apartin prof.dr.I.C. CHITIMIA si prof.dr. VIRGILIU STEFANESCU-DRAGANESTI. Amandoua trebuiau sa apara in 1989 , la Ed.Stiintifica si Enciclopedica din Bucuresti,in volumul DACO-ROMANICA . Studii de literatura straromana ” ,initiat si coordonat de Artur Silvestri. Aceleasi texte erau ,de asemenea,planificate pentru aparitie in anul urmator-1990- la ed.NAGARD, din Milano. Datorita unor elemente de context istoric , nici unul din aceste volume nu a aparut pana azi. Ele vor fi ,insa, editate in anul 2007,ca document de istorie a cercetarii , de catre cel ce le-a initiat si le-a ingrijit, avand,la vremea respectiva,toata solidaritatea din partea celor ce au fost inclusi in aceste ” carti amanate ” .
_______________________________________________________________________________

VIRGILIU STEFANESCU – DRAGANESTI :ULFILA SI „SCOALA LUI
” – Implicaţii istorice ale contactelor lingvistice gotico-daco-romane în secolele III-IV e.n.

Este un fapt binecunoscut că ştiinţa lingvisticii ajută în numeroase cazuri ştiinţa istoriei, după cum şi ştiinţa istoriei ajută în mare măsură ştiinţa lingvisticii, stabilind cadrul social-istoric în care au avut loc şi căruia i se datorează un mare număr de fapte de limbă. În acest context unul dintre numeroasele aspecte ale contactului celor două ştiinţe, avînd, în cazul de care ne ocupăm, foarte importante implicaţii pentru istoria poporului român, îl constituie şi obiectul studiului de faţă.

Printre argumentele nefondate – reluate din nou şi în ultimul timp de către străinii care contestă continuitatea strămoşilor în fosta Dacie Traiană, după retragerea oficialităţilor şi legiunilor romane în sudul Dunării – menţionată de unii istorici latini1, – în anul 271 (după alţii 275), în timpul împăratului Aurelian, se invocă deseori şi faptul că românii nu pot produce nici un fel de dovezi de ordin lingvistic existînd în limba lor sau în limba altor popoare, cu care au venit în contact2, din care să rezulte permanenţa lor în Dacia, în secolele următoare retragerii sus-amintite.

Ori, asemenea dovezi există după cum am arătat într-un articol publicat şi în „Revista de Istorie” nr. 10/19863, – numai că sînt ignorate, cu rea credinţă, de contestatarii drepturilor istorice ale românilor asupra teritoriilor României de azi.

Chiar dacă nu posedăm documente redactate în limba populaţiei daco-romane, datînd din secolele următoare retragerii lui Aurelian, constatăm, în schimb, existenţa în limba gotică, limba reprezentativă a ramurii estice a popoarelor vechi germanice, căreia îi aparţineau vizigoţii şi aliaţii lor (printre care gepizii) – a unui mare număr de elemente lingvistice latine împrumutate de la daco-romanii din fosta Dacie romană, în perioada de timp la care ne referim.

În prealabil, înainte de a dezvolta tema de mai sus, considerăm că, pentru înţelegerea mai clară a contactelor lingvistice gotico-daco-romane sînt necesare cîteva precizări în legătură cu conţinutul textelor istoricilor latini, la care ne-am referit.

Informaţiile privitoare la relaţiile dintre Imperiul Roman şi popoarele germanice, aflate în teritoriile de dincolo de graniţele de nord-est ale Imperiului sînt foarte succinte şi puţine, în comparaţie cu informaţiile documentare privind istoria internă a Imperiului sau contactele acestuia cu popoarele vecine de-a-lungul celorlalte frontiere. Ca urmare, şi informaţiile cu privire la evenimentele privind retragerea romanilor din Dacia şi ocuparea acestei provincii de către vizigoţi şi aliaţii lor sînt foarte reduse. Probabil istoricii sau nu voiau să se refere la acest eveniment umilitor pentru Imperiul Roman sau, cînd l-au menţionat, au vrut să fie cît mai lapidari.

Faptul istoric, în esenţa lui, a constat în trecerea sub autoritatea vizigoţilor, cu titlul de foederati (aliaţi) ai Imperiului Roman, cu făgăduiala de a împiedica orice atacuri vrăjmaşe asupra ţinuturilor Imperiului situate în sudul Dunării. În felul acesta, se asigura liniştea pentru Moesia şi Iliria şi, bineînţeles, şi pentru populaţia care părăsea Dacia. Textele istorice au fost însă interpretate de unii străini ca afirmînd că Dacia ar fi fost lăsată ca o ţară pustie în calea vizigoţilor, fiind ulterior ocupată şi de alte popoare migratoare. După multe sute de ani acestea ar fi lăsat-o, la rîndul lor, pustie şi atunci o populaţie din Peninsula Balcanică, numită valahi, ar fi trecut în nordul Dunării, abia în secolul al XIII-lea, ocupînd Muntenia, Oltenia şi Moldova, în afară de Ardeal, ocupat de unguri cu mult înainte şi unde românii s-au infiltrat ulterior.

Ne propunem, prin urmare, să analizăm din punct de vedere stric lingvistic această interpretare eronată a textelor istoricilor latini. Este însă necesar să ne referim, foarte pe scurt, la unele fapte esenţiale privind situaţia populaţiei în Dacia Traiană în momentul retragerii armatei şi a oficialităţilor romane din această provincie, în anul 271.

Traian a cucerit Dacia în anul 106 e.n., într-o vreme cînd atît Roma cît şi Italia sufereau de fenomenul demografic al suprapopulaţiei. Pe de altă parte, răspîndirea creştinismului în masele populare sărace era atît de îngrijorătoare, încît Nero (54-68), după ce a dat foc Romei (în anul 64), a acuzat de acest fapt pe creştini, pentru a trece la o serie de persecuţii împotriva acestora, de o cruzime şi o întindere înspăimîntătoare (maltratări, închisoare, vindere ca sclavi, răstigniri, aruncare la fiare în Circus Maximus, – Coliseumul nu fusese clădit încă – etc.). Persecuţiile împotriva creştinilor au fost reluate, ulterior, şi de Domiţian (81-96), deşi nu cu intensitatea de mai înainte, şi continuate de Traian (98-117), într-o măsură mai slabă4. Persecuţiile se datorau refuzului creştinilor de a se închina statuii împăratului – proclamat zeu din timpul vieţii sale, – de a aduce ofrande zeilor tradiţionali, de a satisface serviciul militar, ei erau împotriva sistemului sclavagist şi aristocratic, susţinînd că toţi oamenii sînt egali înaintea lui Dumnezeu. În această situaţie, avînd proaspătă amintirea grelelor persecuţii din trecut şi continuînd să fie pedepsiţi şi la data respectivă, creştinii din Roma şi Italia au pornit în mare număr spre Dacia. Drumul din nordul Italiei spre Dacia este scurt şi comparativ uşor de parcurs şi mai sigur, pe malurile rîurilor Drava şi Sava, traversînd Iliria, pentru a ajunge în Banat sau continuînd drumul pe malul Dunării pînă la Podul lui Traian, pentru a se stabili în Oltenia şi restul Daciei.

Bineînţeles şi numărul romanilor necreştini era mare, atraşi, şi ei în special de faptul că Dacia era o ţară bogată. Istoricul Eutropius spune următoarele în privinţa colonizării Daciei: „Traianus victa Dacia ex toto orbe romano infinitas eo copias hominum transluterat ad agros et urbes colendas. Dacia enim diuturno bello Decebali viris fuerat exhausta”5. Adică: „După ce a cucerit Dacia, Traian adusese aici o mulţime nenumărată de oameni, din (toată) lumea romană, spre a cultiva cîmpurile şi a locui oraşele depopulate de bărbaţi de lungile războaie ale lui Decebal”.

Un prim fapt care trebuie observat în legătură cu textul de mai sus este că Traian ar fi procedat la o masivă colonizare a Daciei. Dar nici un alt istoric roman nu menţionează acţiuni asemănătoare ale oamenilor privind romanizarea Galiei, Spaniei sau celorlalte provincii, care au devenit ţări locuite de populaţii de origine latină în Europa Contemporană. Sintagma ex tot orbe romano nu are, pe de altă parte, sensul să numaidecît din toată lumea stăpînită de romani s-au adus colonişti în Dacia. Nu era prea uşor să se călătorească, în acele vremuri, din Britania, Africa de Nord-Vest, Spania, Egipt etc. spre Dacia. În acelaşi timp, limba latină neavînd nici articol definit şi nici nedefinit autorii latini folosesc adesea adjectivele totus (tot) şi omnia (tot), atunci cînd vor să fie mai precişi în expunerile lor. Ca urmare, în textul de mai sus totus se poate foarte bine interpreta în sens de articol. Însuşi Iuliu Cezar îşi începe celebra sa istorie De Bellor Gallico cu cuvintele: Gallia est omnis divisa in parte stres (Galia este împărţită în trei părţi). Omnis îndeplineşte aici funcţia de articol definit, fiindcă fără omnis sensul lui Gallia est divisa… ar fi acela de „O Galie e împărţită…”. Chiar şi în limba noastră contemporană vorbim de: „România este o republică socialistă” şi de: „Ceea ce urmărim este să realizăm o Românie puternic industrializată”, exprimări imposibil să fie deosebite în acelaşi fel în limba latină.

Ca urmare a situaţiei pe care am arătat-o, sintagma ex toto orbe romano, însemnînd: „din lumea romană”, se poate foarte bine referi numai la „lumea” cetăţenilor romani. La data cuceririi Daciei numai Roma şi Italia şi o serie de oraşe din teritoriile aparţinînd Imperiului Roman se bucurau de cetăţenie romană. Numai locuitorii respectivi puteau spune cu mîndrie: Civis romanus sum (sînt cetăţean roman). Popoarele din ţările cucerite nu puteau si considerate ca, „romani”. Abia în anul 212, edictul lui Caracalla acordă cetăţenia romană tuturor locuitorilor liberi ai Imperiului, ceea ce a grăbit romanizarea dacilor. În acelaşi timp, unde se întemeiau colonii romane, coloniştii nu plăteau impozite; o altă indicaţie că ar fi vorba de cetăţeni romani. Faptul este, de altfel, întărit tot de Europius, care spune, mai departe, vorbind de intenţia lui Hadrian de a părăsi Dacia în anul 117 – la numai 11 ani de la începerea acţiunii de colonizare – că sfetnicii acestuia i-au atras atenţia că „ar lăsa sub stăpînirea barbarilor mulţi cetăţeni romani”6, – ceea ce l-a făcut să-şi schimbe hotărîrea.

Tot din examinarea textului mai sus menţionat, considerăm că termenul viris (bărbaţi) nu este cazul să fie interpretat ca însemnînd „poteţial uman în general”, de care ar fi fost depopulată Dacia, – ceea ce ar fi putut duce la concluzii exagerate, privind chiar exterminarea populaţiei băştinaşe. Faptul că Dacia a pierdut foarte mulţi bărbaţi între 18 şi 40-45 ani este de necontestat, deoarece, pe lîngă cei omorîţi în lupte şi fugiţi din Dacia, un mare număr au fost duşi ca sclavi la Roma, unde, conform relatărilor istoricilor, mii de daci au murit în luptele de gladiatori, din cadrul serbărilor publice desfăşurate timp de 123 de zile, pentru a preamări victoria. Pierderile de bărbaţi tineri însemnau o reală reducere a forţei de muncă necesare pentru muncile agricole. Dacia era o ţară agricolă bogată ale cărei avuţii naturale trebuiau exploatate, de unde decurge încă un motiv pentru a fi colonizată. Observăm că istoricul roman menţionează întîi stabilirea de colonii la sate şi numai în al doilea rînd la oraşe. În cea ce priveşte oraşele, se înţelege în acest caz că au venit mai cu seamă mici meseriaşi şi negustori.

În privinţa colonizării Daciei considerăm necesar să subliniem şi următoarele aspecte. Dovada marelui număr de romani creştini veniţi de la Roma şi din Italia o constituie nu numai limba română pe care o avem azi, dar mai cu seamă, terminologia creştină fundamentală, care sete de origine latină. Astfel, aproape 90 de cuvinte aparţinînd acesteia sînt latine. Nicăieri istoria nu vorbeşte de vreo acţiune de creştinare a Daciei de către misionari de limbă latină venind din apus. De la Constantinopol şi din Peninsula Balcanică iradia influenţa limbii şi text4lor greceşti în primele secole ale erei noastre. Mai tîrziu, începînd cu secolul al XI-lea şi pînă în secolul al XVII-lea, cît s-a oficiat în bisericile româneşti în limba slavonă, limba a fost supusă unei puternice influenţe slave. Existenţa vocabularului religios de origine latină arată, prin urmare, că creştinismul a putut fi adus în Dacia chiar de către coloniştii veniţi în timpul lui Traian şi în cursul secolului al II-lea. Exodul coloniştilor creştini a continuat, fără îndoială şi sun Hadrian (117-139), acesta persecutînd şi el pe creştini, ca şi alţii dintre împăraţii care i-au urmat.

În mod special credem că se impune acum o analiză lingvistică a unui text fundamental pentru creştini şi anume rugăciunea Tatăl nostru (această rugăciune, conform Noului Testament, a fost formulată de însuşi Iisus Christos). Textul românesc respectiv este constituit numai din cuvinte de origine latină cu excepţia a trei termeni şi anume: greşeală (cu derivatul său greşiţi), ispită şi mîntuieşte (de la verbul „a mîntui”). Într-una din variante se foloseşte verbul a izbăvi, de origine slavă, dar considerăm că varianta cea mai veche este aceea în care apare cuvîntul mîntuieşte, care poate fi, însă, de origine autohtonă.

După unii, a mîntui este de origine maghiară, fiindcă în limba maghiară există un cuvînt, ment avînd un sens apropiat. Nu considerăm această explicaţie satisfăcătoare, pentru următoarele motive: dicţionarele etimologice maghiare nu menţionează un asemenea cuvînt ca fiind de origine fino-ugrică (limba din care coboară maghiara) termenul apărînd astfel ca un împrumut; cuvîntul nu apare în textul unguresc al rugăciunii Tatăl Nostru, aşa că nu pare deloc credibil să fi pătruns pe alte căi în varianta românească; în limba română şi textele bisericeşti denumirea populară a luii Iisus Christos este Mîntuitorul, care nu-şi are un echivalent din acelaşi verb în limba maghiară; în fine, în Moldova verbul reflexiv a se mîntui, are, în limba populară, sensul de a se termina (s-o mîntuit; „s-a terminat”). Credem, mai curînd, că ne aflăm în prezenţa unui cuvînt geto-dacic, care ar fi putut pătrunde incomparabil mult mai uşor în textul rugăciunii decît cuvîntul maghiar, care ar fi fost împrumutat cel mai devreme în secolele X-XI. Împrumutarea cuvîntului din limba română în limba maghiară apare de asemeni plauzibilă.

În ceea ce priveşte posibilitatea ca voia să fie preluat din slavonă, trebuie să reţinem că existenţa formei slave: volja nu exclude, cîtuşi de puţin, derivarea formei româneşti din verbul latin volo-velle, avînd o origine comună indo-europeană, conform dicţionarelor etimologice, cu vechiul cuvînt indian vrnite, vechiul avestan var-, vechiul lutianuan velyti şi vechiul germanic wiljan, avînd acelaşi sens. Cuvîntul ar putea fi prea bine o formă veche latină daco-romană, sau o formă latină contaminată de o formă dacică a cuvîntului sau chiar şi o contaminare cu forma slavă sus-menţionată – date fiind fluctuaţiile în pronunţarea unor cuvinte, care abia în secolul trecut capătă forme slavizate. Faptul necesită o cercetare mai aprofundată, ca şi a altor încă multe probleme de etimologie.

O discuţie mai amănunţită credem că este necesară cu privire la verbul sfinţească-se, din textul rugăciunii, care, fiind derivat din substantivul sfînt, a fost considerat de unii ca fiind de origine slavă, forma slavonă a cuvîntului corespunzător fiind svet. Forma veche, bisericească a termenului a fost, însă, chair şi pînă la începutul secolului trecut: sînt, sînta, fiind înlocuită, în paralel, încă în acea vreme, în alte texte de forma sfînt. Cuvîntul slav s-a pronunţat iniţial în biserică svet, devenind sfet, mai tîrziu după generalizarea formei populare. Sub presiunea limbii slavone, folosită în bisericile româneşti timp de şase secole, sînt a fost comtaminat de cuvîntul slav sfet, devenind sfînt. O inserare în termenul slav a consoanei n, pentru a deveni sfînt, nu se poate explica lingvistic, în timp ce vechiul cuvînt românesc avea o vechime de aproape o mie de ani în limba română, cînd forma sfînt ar fi putut fi creată cel mai devreme. Formele sant, santa, san, devenite sînt, sînta, sîn în română, sînt formele din latina vulgară, care au fost păstrate în toate celelalte limbi romanice şi pînă astăzi (în franceză: saint, pronunţat acum fără t final; în italiană: santo, san; în spaniolă, santo, san; în portugheză: santo, san). Păstrarea formei sînt, sînta şi în limba română bisericească scrisă, chiar şi la începutul secolului trecut este atestată în lucrarea parohului Dimitrie Ţichindeala, intitulată Epitomul, sau scurte arătări pentru Sînta Besearecă…8. Astfel, în titlul lucrării de mai sus apare expresia Sînta Besearecă; apoi întîlnim Sîntele Vase (pag. 1); Sîntu Duh (Pag. 43); sînta jertfă (p. 45); sîntului Simbol (p. 45); unul sînt, unul Domn Isus Hristos… (nu e vorba de verbul a fi, v. contextul respectiv), p. 59; unul sînt, unul Domnul (p. 60); sîntul Potir (p. 60). Menţionăm şi faptul că în aceeaşi broşură se întîlnesc şi termenii sfinţirea şi sfinţenie, formaţi în limba română din substantivul sfînt şi nu împrumutaţi din slavonă. În aceeaşi ordine de idei menţionăm că pe unele portrete de sfinţi din trecut se poate citi prescurtarea snt şi nu Sf., cum se obişnuieşte în biserici în prezent.

Deosebit de importanţi pentru dovedirea originii de la Roma şi din Italia a coloniştilor veniţi în Dacia sînt termenii ecleziastici de origine latină, în număr de aproape nouăzeci, totodată termenii fundamentali care nu se pot schimba decît cu mare greutate în orice religie. Cităm, ca exemple, următoarele cuvinte, care, provenind din latina vulgară, prezintă uneori diferenţe faţă de latina clasică şi, prin urmare, unele dintre ele nu sînt atestate de dicţionarele latine: Dumnezeu (Domunis Deus); duminică (Domini dies); Crăciun (creatio – creationem); colindă (calendae); creştin (chrestianus); a boteza (baptisare); cruce (crucem); cer (coelum); a crede (credere); închinăciune (inclinationem); rugăciune (rogationem); a ruga (rogare); a îngenunchia (in + genos); înger (angellus); tîmplă (templum); împărăţia lui Dumnezeu (imperator); fiu (filis); martir (martyrus), oţet (acetum), bobotează (apă + botează), adormire (dormire), iertare (libertare), preot (presbiter), popă (papa), altar (altus), săptămînă (septimana), păcat (peccatum), cimitir (coemeteri(am)), a răposa (reposare), mormînt (momentum), oseminte (ossa), Paşti (dies pascharum), Floriile (floralia), Rusallile (Rosalia) etc.

Unii lingvişti au socotit că o serie de cuvinte româneşti nu trebuie considerate ca fiind de origine latină, deoarece nu corespund legilor de transformare fonetică aplicabile cuvintelor întîlnite şi în latina clasică. În felul acesta au ajuns să le considere ca fiind împrumuturi din slavă, de exemplu însuşi numele lui Traian întîlnit în Pluguşorul ca „Bădica Traian”, fără a ţine seama că există şi cazuri în care a latin devine o în limba română. De exemplu Alutus – Olt; aket – oţet; calenda – colinda; papa – popă etc. De asemeni, s-a emis părerea că termenul calendae trebuia să devină cărindă în limba română, fără a se ţine seama de excepţii şi contaminări lingvistice.

Termenii de mai sus, fiind fundamentali pentru credinţa creştină, au existat în limba pe care au adus-o chiar coloniştii de la Roma. Multe dintre aceste cuvinte pot, astfel, contribui la cunoaşterea limbii vulgare, vorbită în Dacia Traiană, la vremea respectivă.

Coloniştii au adus, totodată, cu ei, o limbă bogată cerută la adunările lor religioase – încă de la Roma, – de nevoia povestirii, in extenso, a legendelor biblice, a vieţii şi învăţăturii lui Iisus Christos, ceea ce presupune o limbă care depăşea cu mult nevoile contactelor curente în legătură cu activităţile zilnice privitoare la agricultură, creşterea vitelor, etc. Vom adăuga, de asemenea, că romanii creştini veneau cu o morală cu totul nouă în Dacia. Ei nu înrobeau pe nimeni, deoarece toţi oamenii erau egali înaintea lui Dumnezeu. Nu jefuiau şi nu asupreau pe geto-daci, deoarece îi considerau fraţii lor, conform preceptelor etice adaptate. Îi invitau la adunările lor şi pe geto-daci, care, impresionaţi de morala superioară a coloniştilor creştini, deveneau membri ai comunităţii acestora. Avînd aceeaşi credinţă, căsătoriile dintre geto-daci şi această categorie de romani deveneau mult mai uşoare, realizîndu-se şi în acest fel contopirea celor două popoare.

Cele de mai sus, precum şi încă multe alte fapte asemănătoare, au contribuit la romanizarea rapidă a Daciei, ceea ce a făcut pe unii istorici străini, neînţelegînd fenomenul în toată complexitatea lui, să considere romanizarea Daciei ca un adevărat miracol într-un timp atît de scurt cît a durat ocupaţia romană. În concluzie, socotim că putem cita aici cuvintele lui Vasile Pîrvan: „Romanismul şi creştinismul nostru sînt născute şi crescute în chip firesc, încet şi tainic în Dacia lui Traian”9.

Creştinismul şi romanizarea continuă să se consolideze în Dacia pe toată durata existenţei ei ca provincie romană, afluxul de romani creştini continuînd şi din cauza persecutării creştinilor şi de mulţi dintre împăraţii care i-au urmat lui Hadrian, ca, Antonius Pius (138-161), Marcus Aurelius (161-180), Septimius Severus (193-211), Maximimus Thrax (235-238), Dacius (249-251), Valerianus (253-260) şi Aurelianus (270-275)10. După părăsirea Daciei, persecuţiile lui Diocleţian (284-305) înlăuntrul Imperiului ating cea mai înaltă culme de la Domiţian, ceea ce face ca mulţi creştini să treacă Dunărea, în Dacia, unde, în acea vreme, convieţuirea cu goţii se dovedise posibilă.

Bunele relaţii dintre geto-daci şi colonişti au contribuit substanţial în perioada 106-271 la dezvoltarea unei vieţi prospere şi la cîştigarea numelui de Dacia Felix pentru Dacia. În această stare de lucruri, Aurelian, chiar după o înfrîngere a vizigoţilor, face totuşi pace cu aceştia, îi recunoaşte ca aliaţi şi le cedează Dacia, vizigoţii luîndu-şi obligaţia să apere noua frontieră, stabilită pe Dunăre, de orice atacuri din partea altor populaţii migratoare. În privinţa retragerii romanilor din Dacia, dăm următorul pasaj, pentru a putea fi analizat în totalitatea lui şi nu numai pe baza unor fragmente, cum se obişnuieşte adeseori: „Defuncto Traiano Aelius Hadrianus… statim provincia tres reliquit quas Traianus addierat et de Assyria, Mesopotamia, Armenia revocavit exercitus ac finem imperii esse voluit Eufraten. Idem de Dacia facere conatum amici deterruerunt, ne multi cives romani barbaris traderentur, propeterea quia Traianus victa Dacia ex toto orbe Romano infinitas eo copias hominum transluterat ad agros et urbes colendas, Dacia enim diuturno bello Decebali viris fuerat exhausta”11. („Murind Traianus, Aelius Hadrianus […], a părăsit îndată cele trei provincii pe care Traian le adăugase [la imperiu] şi a rechemat armatele din Assyria, Mesopotamia şi Armenia şi a dispus ca Eufratul să fie graniţa imperiului. În ceea ce priveşte Dacia, prietenii l-au sfătuit să nu facă acelaşi lucru, ca nu cumva numeroşii cetăţeni romani să cadă în mîinile barbarilor, deoarece Traianus, după ce Dacia fusese învinsă, transferase acolo din [toată] lumea romană nesfîrşite mulţimi de oameni pentru cultivarea ogoarelor şi îngrijirea oraşelor. Căci Dacia, din cauza îndelungatului război al lui Decebal, fusese secătuită de bărbaţi”).

Din examinarea atentă a textului e mai sus rezultă următoarele: Eutropius foloseşte termenul imperium pentru „Imperiul Roman”, iar cîteva rînduri mai departe spune că Traian a adus în Dacia locuitori ex toto orbe romano „”din lumea romană, adică a cetăţenilor romani, care în acea vreme aveau această calitate numai la Roma şi în Italia. Faptul este confirmat şi de cuvintele pe care, puţin mai înainte, istoricul latin le foloseşte cînd relatează că prietenii lui Hadrian l-au sfătuit să nu se retragă din Dacia, ca nu cumva numeroşi cetăţeni romani să cadă în mîinile barbarilor, „deoarece Traian aduse mulţimi nesfîrşite de locuitori din lumea romană”. Eutropius menţionează apoi întemeierea coloniilor în primul rînd pe ogoare şi apoi în oraşe, arătînd astfel ordinea importanţei lor.

Adjectivul toto are în cazul de mai sus în mod evident funcţia de articol definit, sensul lui orbe romano fiind altfel partitiv.

Mai departe, Eutropius adaugă:

Provinciam Daciam quam Traianus ultra Danubium fecerat intermissit, vastato omni Illyrico et Moesia, desperans eam posse retinere, abductosquw Romano sex urbibus et agris Daciae in media Moesia collocavit appelavitque eam Daciam, quae nunc duas Moesias dividit et dextra Danubio in mare fluenti cum antea fuerit in laeva”, care în traducere sună: („Şi pentru că Iliria şi Moesia fuseseră devastate, el [Aurelian], pierzînd speranţa că mai poate păstra provincia Dacia, pe care Traian o făcuse dincolo de Dunăre, lăsat-o între imperiu şi triburile agresive, iar pe acei romani, pe care i-a adus de pe ogoarele şi din oraşele Daciei, i-a aşezat în mijlocul Moesiei şi a dat numele de Dacia acestui ţinut care desparte acum cele două Moesii şi care se află în dreapta Dunării, după cum fluviul curge în mare, în timp ce mai înainte Dacia fusese în stînga”).

Din cercetarea textului latin rezultă: în primul rînd, autorul foloseşte adjectivul omni cu sensul de articol definit, pentru a arăta că nu era vorba numai de atacuri parţiale şi, oarecum, a justifica abandonarea Daciei; în al doilea rînd, nemaifolosind pe omnis sau totus cu substantivul romanos, arată că este vorba de un sens partitiv al cuvîntului şi prin urmare este vorba de o retragere numai a unei părţi a populaţiei.

Cel mai important fapt ni se pare însă crearea de către Eutropius a termenului intermissit, cu sensul, după cum arată latinistul Gheorghe I. Şerban12, de „a lăsa între imperiu şi triburile germanice agresive o regiune de protecţie”. Termenul, folosit ca o justificare a părăsirii Daciei, corespunde situaţiei de ocupare a acestei provincii de către vizigoţi şi aliaţii lor, cu titlul de foederati (aliaţi) ai Imperiului Roman, înţelegînd să apere noua graniţă, Dunărea, de atacuri din partea altor triburi germanice. Faptul a dus, de asemeni, la o pătrundere paşnică a vizigoţilor în Dacia. Nicăieri istoria nu pomeneşte că Dacia ar fi fost ocupată prin lupte. După cum am văzut, istoria vorbeşte de devastarea Iliriei şi Moesiei, dar nu şi a Daciei. Aurelian, originar din ceea ce el a numit Dacia Ripensis (care cuprindea Serbia şi partea vestică a Bulgariei din zilele noastre), repurtase de altfel o mare victorie împotriva vizigoţilor de a se ajunge la înţelegerea de mai sus. Istoricul roman arată astfel că se realiza un spaţiu de apărare în nordul Dunării datorat considerării vizigoţilor ca foederati.

Este necesar să examinăm acum şi textul istoricului Flavius Vopiscus13. Deşi unii istorici contestă existenţa acestuia, totuşi, în volumul Les Ecrivains de l’Histoire Auguste se menţionează că Flavius Vopiscus s-a născut la Siracuza, unde ar fi murit în anul 313 sau 341. În anul 291 sau 292, prefectul Romei, Iunius Tiberanus, l-a solicitat pe autor să scrie o istorie a împăratului Aurelian, intitulată Aurelianus. În volumul sus-menţionat, în istoria lui Aurelian, cap. XXXIX, pag. 584 întîlnim textul următor: „Cum vastatum Illyricum ac Moesiam deparditam videret, provinciam transdanuvianam Daciam a Traiano constitutam, sublato exercitiu et provincialibus (s.n.), religuit, desperans eam posse retineri, abductosque ex ea populos (s.n.), in Moesiam collocavit, appelavitque suam Daciam, quae nunc duas Moesias dividit”14. În traducere: „Deoarece a văzut Iliria devastată şi Moesia depopulată, el [Aurelian] a părăsit provincia transdanubiană Dacia, înfiinţată de Traian, retrăgînd armata şi funcţionarii provinciali, pierzînd speranţa că ar mai putea-o păstra, iar acea populaţie pe care a adus-o din ea a aşezat-o în Moesia, pe care a numit-o Dacia sa şi care acum separă cele două Moesii”. Este vorba de Moesia Superior şi Moesia Inferior, între car4e a fost creată Dacia Aureliană.

Preferăm să cităm textele originale, deoarece traducerile făcute în special de autorii străini sînt foarte aproximative în ceea ce priveşte amănuntele extrem de importante pentru sensul adevărat şi complet al textelor. Textul pe care îl cităm mai sus prezintă o importanţă deosebită. În primul rînd, autorul foloseşte verbe diferite pentru descrierea fiecăreia dintre situaţiile la care se referă, ceea ce necesită o traducere cît mai exactă. A considera numai exerciţii de înaltă stilistică în folosirea unor cuvinte cît mai variate în cazul textelor lui Vopiscus nu ni se pare un fapt prea convingător. De aceea, autorul spune „sublata exercitiu et provincialibus”, pentru a arăta că retragerea armatei şi a autorităţilor provinciale este o acţiune diferită de retragerea populaţiei despre care se spune că a fost parţial „adusă”, fiindcă, după cum am văzut în numeroase cazuri, autorii folosesc termenii totus şi omnis atunci cînd vor să fie precişi. În al doilea rînd, cu 75 de ani înaintea lui Eutropius, Flavius Vopiscus este mai exact în privinţa diferitelor categorii de cetăţeni romani evacuaţi din Dacia. El distinge de asemeni între populos şi provincialibus şi foloseşte termenul populos pentru populaţia trecută în sudul Dunării.

Într-o paranteză, putem observa că daco-romanii creştini nu aveau niciun interes să se retragă peste Dunăre, deoarece Aurelian i-a persecutat şi el pe creştini. În acelaşi timp, popoarele germanice nu au căutat să-şi impună religia lor altor popoare şi nu i-au persecutat pe creştini. Apoi, aşa-numita „Dacie Aureliană” era un teritoriu populat şi nu putea primi numeroasa populaţie a Daciei, căreia trebuia să i se acorde un mare număr de terenuri agricole în locul celor abandonate în Dacia!

Istoricul Rufus Festus vorbeşte de o retragere a romanilor din Dacia încă din anul 253, în timpul împăratului Gallienus (253-268). Acelaşi lucru îl spune şi istoricul Orosius în treacăt şi în puţine cuvinte15. Conform celor arătate de Popa-Lisseanu şi alţi autori, Gallienus a cedat o parte din nord-estul Daciei vizigoţilor, în anii 251-253. De aici, probabil, originea denumirii Bucovina (ţara fagilor), provenind din cuvîntul vechi germanic bok (fag).

Cum convieţuirea cu goţii în nord-estul ţării se dovedise suportabilă, în cei aproape 20 de ani care au precedat cedarea întregii Dacii vizigoţilor, daco-romanii au fost încurajaţi şi de această situaţie pentru a rămîne în ţara lor, cu atît mai mult cu cît Dacia nu a fost cucerită prin lupte.

În această situaţie, după retragerea legiunilor şi oficialităţilor romane situaţia creştinilor chiar se îmbunătăţeşte. Orice fel de persecuţii încetează. Probabil din această vreme începe folosirea, în mod deschis, a termenului basilica (sală) > „biserică” în Dacia. În oraşele unde se aflau aceste clădiri, care nu serveau numai de judecătorii, ci şi pentru alte adunări cetăţeneşti, acum, prin plecarea judecătorilor romani, creştinii se puteau aduna în mare număr şi în văzul public. Romanii necreştini, părăsiţi de preoţii lor, sînt şi mai uşor atraşi de creştinism. Ca urmare, în curînd daco-romanii devin cu toţii creştini, realizîndu-se aceeaşi unitate a populaţiei ca şi, mai tîrziu, în Bulgaria16.

Între timp, apăruseră cimitirele cu cruci, precum şi crucile zugrăvite pe pereţii caselor creştinilor, a semne de recunoaştere şi de protecţie împotriva nenorocirilor. Obiceiul a rămas şi pînă în prezent foarte răspîndit în Ardeal. Faptul ar putea explica originea termenului krest, însemnînd „cruce” în vechea slavă. Ori, cuvîntul fiind derivat de la termenul creştin, rezultă că vechii slavi au asociat crucile pe care le vedeau de numele folosit de creştini ca denumire a lor. De aceea din krest s-a format apoi şi verbul „a creştina”. Slavii, care s-au aşezat începînd cu secolul VI în unele părţi ale Moldovei şi răsăritul Munteniei au derivat apoi din acelaşi cuvînt crestianus şi termenul Hristianin, care apare în slava veche cu sensul de „ţăran, sătean”, precum şi acela de creştin, deoarece ţăranii daco-romani se numeau „creştini”.

Cînd triburile ungureşti au poposit pentru o perioadă de timp în regiunea de peste Prut, numită într-o vreme Bugeac, fie că au luat de aici termenul slav krest (care a devenit kereszt în maghiară, cu acelaşi sens de „cruce”), fie că au derivat termenul tot din vechiul termen proto-român creştin, preluat de la românii autohtoni în estul Pannoniei şi Ardeal; în orice caz, şi termenul maghiar însemană tot „cruce”, adică asociat cu aspectul cimitirelor, bisericilor şi caselor proto-românilor creştini.

În situaţia de fapt, ilustrată în cele spuse mai sus, daco-romanii au convieţuit în relaţii paşnice cu vizigoţii şi aliaţii acestora, – dintre care cei mai importanţi au fost gepizii, – timp de peste o sută de ani, cînd, în anul 376, fiind zdrobiţi de huni, vizigoţii sînt izgoniţi din Dacia, rămînînd timp de 35 de ani în Iliria, de unde invadează Italia şi ocupă Roma în anul 410. Gepizii rămîn, însă, în Ardeal încă 200 de ani.

În contextul general, în care, se constată din cele arătate că marea masă a populaţiei daco-romane nu a părăsit Dacia, faptul este, în acelaşi timp, confirmat în mod indiscutabil de prezenţa în limba gotică a unui mare număr de cuvinte şi elemente gramaticale de origine latină. Nu este vorba numai de un număr oarecare de cuvinte. Dimpotrivă, împrumuturile sînt foarte numeroase şi mai ales preluate concomitent cu o serie întreagă de elemente gramaticale, ceea ce nu poate fi decît rezultatul unei puternice presiuni asupra limbii gotice, exercitată de o populaţie numeroasă şi situată pe o treaptă superioară de civilizaţie.

Documentul care atestă împrumuturile din limba daco-romanilor este traducerea Bibliei din limba greacă în limba gotică, efectuată de episcopul creştin got Wulfila spre mijlocul secolului al IV-lea. Traducerea a dat naştere unor foarte variate discuţii privind natura acestor împrumuturi, în funcţie de atitudinea mai mult dau mai puţin obiectivă a cercetătorilor. De necontestat rămîne faptul că Wulfina a tradus Biblia, pentru a avea materialele necesare unei convertiri la creştinism a populaţiei gotice.

Datele cu privire la persoana şi viaţa lui Wulfila sînt destul de succinte şi au dat loc uneori la interpretări contradictorii şi foarte personale. Totuşi, din compararea acestora s-a putut ajunge la unele concluzii, general acceptate17. Pe linie maternă, Wulfila era de origine greacă, bunicii săi fiind dintre captivii greci aduşi de vizigoţi în Dacia, în urma unei incursiuni în Asia Mică a acestora, în anul 269. Wulfila este un nume gotic obişnuit, însemnînd „micul lup” (Wulf + ila), sufixul -ila fiind un sufix pentru diminutive şi în alte limbi germanice. Astfel, întîlnim numele proprii Totila (un rege ostrogot din secolul al V-lea, în Italia), Frithila, într-un document din aceeaşi epocă. Cel mai important este însă Attila, denumirea gotică a binecunoscutului rege hun, al cărui nume adevărat a rămas necunoscut (atta = tată, bunic, etc., + ila). Titlul s-a păstrat în Rusia ţaristă, pînă la primul război mondial ţarul fiind numit popular „tătucu” (cu termenul rusesc respectiv).

Wulfila s-a născut undeva ţinutul Ialomiţa, în anul 311 sau 312, (murind în anul 381) şi a căpătat temeinice cunoştinţe de limba greacă de la mama şi bunicii săi. În afară de limba gotică şi-a însuşit şi limba daco-romanilor prin creştinism, biografii săi menţionînd şi faptul că Wulfila a folosit şi limba latină (ei neavînd alt termen pentru limba daco-romanilor), în predicile sale.

Un fapt important asupra căruia credem că este necesar să insistăm este însă următorul. Deşi nu avem scrise în acest sens, socotim că tatăl lui Wulfila aparţinea castei preoţeşti vizigote şi că şi-a pregătit şi fiul în această direcţie, fără să ştie că acesta fusese crescut în religia creştină de mama sa. Dovada ne este furnizată de alfabetul pe care l-a inventat Wulfila pentru scrierea în limba gotică a traducerii sale.

Vechii germanici foloseau, în acea vreme, o scriere proprie, numită runică, în care apar primele inscripţii în Danemarca, în secolul al III-lea e.n. În Dacia, singura inscripţie (datînd din secolul al IV-lea) este cea de pe colanul din tezaurul de la Pietroasele, avînd textul următor: Hailag Gutaniowi (consacrat zeului suprem al goţilor). Influenţa culturii şi civilizaţiei romane era atît de puternică în acea vreme încît, în mai multe cazuri, întîlnim la popoarele din Asia Mică, adăugarea titlului latin iovi, (dativul numelui Jupiter) însemnînd „zeu suprem”, pe lîngă denumirea zeităţii respective. Scrierea runică nu era cunoscută de nimeni în afara acestei preoţeşti, aşa încît (şi pentru acest motiv) Wulfila şi-a pus problema inventării unui alfabet aparte pentru scrierea operelor religioase aparţinînd noii credinţe propovăduite poporului său.

În anul 336 (după alţii probabil şi mai devreme) Wulfila, în vîrstă de 24-25 de ani, însoţeşte o misiune din partea goţilor creştini, care merga la Constantinopol pentru a-i solicita împăratului Constantin cel Mare sprijinul în acţiunea de răspîndire a creştinismului în lumea goţilor. Vizigoţii nu-i persecutau pe daco-romanii creştini, însă regii goţi şi preoţii acestora îi persecutau pe goţii care treceau la creştinism, învinuindu-i că nenorocirile abătute asupra poporului lor, din cauza repetatelor lor înfrîngeri de către huni, se datorau părăsirii vechii religii scandinave de către goţii creştini, zeii străbunilor lor pedepsindu-i acum. La Constantinopole, Wulfila este reţinut cinci ani, timp în care, odată cu studierea aprofundată a limbilor greacă şi latină, este pregătit şi pentru cariera ecleziastică; fiind numit în anul 341 episcop pentru Dacia, a propovăduit aici timp de opt ani, apoi s-a stabilit în sudul Dunării din cauza persecuţiilor regelui vizigot.

Dîndu-şi seama de importanţa unei Biblii în limba gotică pentru răspîndirea creştinismului printre goţi, Wulfila întreprinde traducerea acesteia de timpuriu. După învăţarea aprofundată a limbilor scrise greacă şi latină ajunge la concluzia elaborării unui alfabet ceva mai apropiat de tradiţiile propriei culturi decît cel grecesc. Pentru aceasta, alege dintr-un alfabet uncial grecesc, cu litere ceva mai simplificate, un număr de 20 de litere, care reprezentau sunete existente şi în limba gotică, la care adaugă cinci litere din alfabetul latin, mai simple decît literele greceşti corespunzătoare, preluînd şi două litere din alfabetul runic, pentru sunete specifice limbii gotice. Cunoaşterea scrierii secrete runice este, după părerea noastră, dovada pregătirii lui Wulfila pentru cariera preoţească veche germanică, scrierea fiind cunoscută numai de preoţii goţi. Nu mai este nevoie să subliniem faptul că scrierea runică consta numai din linii şi unghiuri, pentru inscripţii în piatră, pe lemn sau metal, goţii necunoscînd pergamentele folosite în Imperiul Roman.

Întors în Dacia în anul 341 Wulfila desfăşoară o intensă propagandă creştină printre vizigoţi, pregătindu-şi totodată textele religioase necesare. Deşi nu avem nici o informaţie scrisă în acest sens totuşi, cum primele texte necesare propovăduirii creştinismului au început cu rugăciunea Tatăl Nostru şi viaţa şi învăţăturile lui Iisus Hristos, Wulfila a trebuit să traducă, în primul rînd, Noul Testament.

El nu se angaja într-o operă ştiinţifică necesitînd cea mai mare parte a vieţii sale, care să înceapă cu Faceea Lumii şi să ofere poporului gotic toate legendele vechiului Testament. După Noul testament, fără îndoială, a trecut şi la traducerea integrală a Bibliei, probabil selectiv. În orice caz, istoricii ecleziaşti afirmă că a tradus întreaga Biblie, exceptînd Cărţile Regilor.

În urma unei înfrîngeri dezastruoase din partea hunilor, în anul 376, vizigoţii părăsesc Dacia, cerînd voie împăratului de la Constantinopol să treacă în sudul Dunării, ceea ce obţin, nu însă fără destulă greutate, stabilindu-se temporar în Iliria, fosta Dacie Mediteraneană a lui Aurelian, de unde în curînd, în 410, vor porni asupra Romei.

***

Convieţuirea paşnică cu vizigoţii în Dacia se reflectă în împrumuturile de origine latină existente în textul gotic al Bibliei lui Wulfila. Din toată traducerea s-a păstrat pînă azi sub formă de copie, aflată la Biblioteca Universităţii din Uppsala (Suedia), – datînd din secolul al V-lea după părerea experiţilor – numai 9% din traducerea lui Wulfila, reprezentînd trei pătrimi din Noul testament – adică unele părţi din cele patru evanghelii şi scrierile anexe ale acestora.

Din cauza păstrării unei singure copii, au apărut o serie de comentarii cu diferite interpretări privitoare la textul biblic, unii ajungînd chiar să afirme că Wulfila a introdus latinismele în textul gotic, numai fiindcă ştia el limba latină. În price caz, majoritatea cercetătorilor textului gotic au ajuns la următoarele concluzii:

Biblia gotică reflectă limba gotică vorbită atunci, deoarece Wulfila căuta cu tot zelul să-şi convingă compatrioţii să îmbrăţişeze creştinismul şi prin urmare trebuia să se facă înţeles cît mai clar de către aceia care ascultau textele scrise de el în limba lor18. Deoarece a tradus din limba greacă, dacă nu ar fi avut cuvîntul respectiv în limba sa l-ar fi preluat din textul original (singurul existent la acea vreme) şi nu ar fi recurs la cuvinte latine preluate din latina vulgară, – Biblia traducîndu-se în limba latină de către Ieronim abia în jurul anului 420. Textul lui Wulfila nu era prea accesibil maselor gote, îngreunat de unele grecisme, pentru a-l mai încărca şi cu latinisme vulgare, cunoscute numai de el.

Deşi textele Bibliei gotice au fost studiate îndeaproape de un mare număr de cercetători, printre care se numără şi filologi de mare reputaţie, ca Antoine Meillet19, G. O. Curme, Sigmund Feist20, Ernst Gamillscheg21, Joseph Wright, Fernand Mossé, G. W. W. Friederichsen22, W. Braune23, Herman Jellinek24, Vittoria Corazza25, Piergiuseppe Scardigli, M. M. Guhman26 etc., care relevă existenţa unui bogat material lingvistic de origine latină, nici unul dintre autorii sus-menţiuonaţi sau alţi cercetători ai textului gotic (cu excepţia Vittoriei Coraza) nu se referă la timpul, locul şi condiţii în are împrumuturile latine în limba gotică ar fi putut avea loc. Piergiuseppe Scardigli arată că aceste împrumuturi s-au produs, într-o bună măsură, în cadrul unor contacte sociale între vizigoţi şi romani, uşor identificabile, dar fără a aprecia unde au avut loc27. În schimb, Vittoria Corazza, autoarea unor lucrări de o înaltă ţinută ştiinţifică, precizează că termenii latini din limba gotică constituie o dovadă indiscutabilă a existenţei în fosta Dacie Romană a unei populaţii latinofone în secolele al III-lea şi al IV-lea, pentru ca latinismele împrumutate să poată apărea în „Biblia” lui Wulfila.

Dintr-un spirit de strictă interpretare ştiinţifică, Vittoria Corazza se limitează numai la acela cuvinte în cazul cărora se pot dovedi corespondenţe fonetice perfecte între cuvîntul latin goticizat şi sursa lui latină, pentru a fi la adăpost de orice critică, – deşi numărul împrumuturilor este mult mai mare decît acela arătat de lingvistica italiană. Ea nu menţionează şi cazurile în care, deşi originea latină a cuvîntului gotic este indiscutabilă, forma exactă a cuvîntului latin originar nu poate fi stabilită, el aparţinînd limbii latine vulgare, nescrise, şi nu limbii clasice. Chiar şi aşa, acele cuvinte dovedite ca împrumutate din latină sînt mai mult decît suficiente pentru a dovedi existenţa în Dacia a proto-românilor în secolele al III-lea şi al IV-lea.

În acelaşi timp, autorii sus-menţionaţi precum şi cercetătorii în general se limitează numai la împrumuturile constînd din cuvinte simple. Ori, în cele ce urmează vom arăta că mult mai semnificative pentru dovedirea conlocuirii apropiate a două populaţii vorbind limbi diferite sînt o serie de elemente lexicale constituind şi alte categorii de cuvinte. Astfel, ca exemple din această primă categorie menţionăm următoarele cuvinte gotice: acet – oţet; anakumbian – a sta la masă cum şedeau romanii, rezemaţi într-un cot; arka – ladă; awo (pronunţat auo)- bunică ; capillon – a-şi tăia părul scurt; karkara – închisoare; katils – ceaun; kaupon – a face comerţ; lukarn – lumînare; paurpura – îmbrăcăminte de purpură; mes – masă; sakkus – pînză de sac, sigilian – se pecetlui; widowa – văduvă; wein – vin.

O a doua categorie de cuvinte, în care apar împrumuturi latine, o constituie seria de cuvinte compus dintr-un cuvînt gotic şi unul latin. De exemplu: lukarna-statha – şfeşnic; (lukarna – lumînare; statha – suport); weinagards – vie (weina – vin; gards – curte); weinatriu – viţă de vie (weina – vin; triu – viţă) etc.

O a treia categorie de cuvinte influenţate puternic de limba latină o constituie calcurile, adică traducerea unor cuvinte compuse din limba latină n forma unor cuvinte compuse în limba gotică. De exemplu: arma-hairtei – îndurare (lat. misericordia); guthhus – biserică, casa Domnului (guthDominus – Dumnezeu; hus – casa); mana-seths – seminţia omenească (mama – om; setha – sămînţă); uskunths – bine cunoscut (us – complet; kunthus – cunoscut); aina-baur – prin născut.

În fine, o a patra categorie de cuvinte o constituie cuvintele derivate în limba gotică cu ajutorul unor afixe (prefixe sau sufixe) latine. Dăm cîteva exemple de cuvine gotice formate cu ajutorul prefixului latin dis- (a separa): disdailian – a împărţi; distahian – a distruge; distairan – a rupe în bucăţi; diswiss – dizolvare. Foarte impresionantă este şi categoria cuvintelor derivate cu ajutorul sufixului latin -areis. De exemplu: bokarteis – scrib (boka – literă); liuthareis – cîntăreţ (liuth – lăută); laisareis – învăţător (laisan – a învăţa pe cineva); motareis – vameş (mota – vamă) etc.

Ultimele trei categorii de cuvinte constituie o dovadă irefutabilă a exercitării unei presiuni extrem de puternice din partea unei populaţii conlocuitoare şi numeroase cu are goţii întreţineau relaţii paşnice, o populaţie vorbind limba latină, cu o cultură şi civilizaţie superioară celei gotice.

Mai importante chiar, din punct de vedere lingvistic, pentru dovedirea situaţiei de mai sus, sînt, însă, împrumuturile cu caracter gramatical. Precum se ştie, structura gramaticală a unei limbi este, spre deosebire de vocabular, elementul constitutiv cel mai rezistent la influenţe din afară. Ori, şi în cazul gramaticii, limba gotică indică unele împrumuturi din limba latină.

Avînd aceeaşi origine comună indo-europeană, sînt, desigur, fireşti unele aspecte gramaticale comune ale celor două limbi, moştenite din limba de origine. Ceea ce ne ajută în asemenea cazuri, pentru identificarea împrumuturilor, sînt, de exemplu, următoarele situaţii. Dacă o structură gramaticală se întîlneşte numai în limba gotică, în timp ce apare în toate limbile romanice, putem spune, cu multă certitudine, că faptul gramatical respectiv este împrumutat din latina daco-romanilor, cu atît mai mult cu cît latina era o limbă mult mai evoluată decît gotica.

Am mai formulat şi alteori principiul că recunoaştem existenţa coincidenţelor în foarte multe cazuri. Dar atunci cînd coincidenţele se înmulţesc credem că avem dreptul să afirmăm că acestea dus la existenţa unei certitudini. Unii comentatori ai textului gotic au încercat să considere că latinismele din textul Bibliei are reprezenta un capriciu al traducătorului, întrucît Wufila sau copiştii săi ar fi schimbat sau adăugat vreo literă în cazul unor cuvinte, ori s-au depărtat prea mult de la ceea ce ar fi trebuit să fie cuvîntul latin vulgar. Aceştia pierd din vedere că Wulfila şi-a dedicat viaţa unei misiuni religioase şi că buna lui credinţă nu poate fi contestată. În acest sens, trebuie subliniat faptul că, devenind adept al arianismului, Wulfila avea o convingere religioasă foarte categorică şi nu concepţiile unui simplu traducător. Autorii scrierilor care constituie Biblia afirmau că scriu sub inspiraţie divină. Ieronim, care a tradus Biblia în limba latină, a fost proclamat sfînt pentru acest fapt. Moise, în trecutul îndepărtat – precum şi Mohamed – au susţinut acelaşi lucru, în religiile lor. O asemenea stare de spirit, aparţinînd de regulă autorilor de scrieri religioase, ăi face să nu se preocupe de efectele literare ale operei lor, iar copiştii, la rîndul lor, în afara unor greşeli, nu-şi puteau permite abateri personale de la un text „sacru”.

În ceea ce priveşte împrumuturile gramaticale, observăm folosirea pe scară întinsă în limba gotică a indicativului trecut, în forma perifrastică, format cu ajutorul auxiliarului „a fi” şi participiul prezent al verbului respectiv, – ceea ce constituie aspectul continuu al verbelor în engleza contemporană. Forma perifrastică nu se întîlneşte în celelalte limbi germanice vechi şi apare tîrziu în limba engleză. În limba gotică este evident o formă împrumutată şi nu se întîlneşte nici în textul grecesc după care s-a făcut traducerea.

În limba noastră, forma este populară şi în prezent în sintagme de tipul: Ce-o fi zicînd el oare? (Ce va fi zicînd?) Ce-or fi făcînd ei acum? (Ce vor fi făcînd?). Acest viitor perifrastic se întîlneşte, de exemplu, şi la Ion Neculce:

Şi aşa vorbăscu oamenii, că, cînd au fost avînd cu dînşii, cu leşii, i-au fost împungînd cu strămurările, ca pe boi; să tragă”. Cercetătorul Radu Slăvoacă semnalează aceeaşi construcţie gramaticală, auzită în iulie 1982 de la un vorbitor de Ocna Şugatag (Maramureş): „Ieri am fost mergînd la Sighet…”. Prin urmare, o construcţie veche latină păstrată în mod uimitor în limba română populară pînă în zilele noastre!

În textul gotic exemplele sînt foarte numeroase; cităm doar cîteva (Joseph Wrigth, op. cit.):

Was Iohannes daupiands – Ioan (era botezînd) boteza (Marcu, I, 4).

Was laisiands – (el) era învăţînd învăţa (mulţimea) (Luca, IV, 31).

Was meriands – (el) (era predicînd) predica (Luca, IV, 44).

În unele cazuri, sensul acestor construcţii se îndepărtează de acela al construcţiilor respective din limba latină, dar faptul nu prezintă importanţă, – împrumutarea formei constituie faptul care interesează.

Deoarece verbul gotic avea, la început, numai două timpuri: un prezent (şi un sens de viitor) şi un trecut simplu, limba gotică a preluat forma perifrastică latină, cu sens de imperfect şi uneori trecut nedefinit, pentru a-şi îmbogăţi timpurile verbale.

O influenţă asemănătoare, arătînd predilecţia pentru forme gramaticale analitice, formate cu auxiliare, se observă şi în cazul formării trecutului formei pasive în limba gotică, după model latin (de exemplu: laudatus sum – sînt lăudat).

În celelalte limbi germanice vechi această construcţie latină nu a fost preluată.

Exemple de asemenea construcţii în gotică28:

daupiths was – a fost botezat (Marcu, I, 9)

insandiths was Helias – Elias a fost trimis (Luca, IV, 26)

O altă structură latină: acuzativul cu infinitiv, care s-a păstrat şi în franceza şi italiana modernă, dar nu şi în limba română – este de asemenea frecventă în gotică.

gatauia igquis wairthan nutans – vă voi face să deveniţi năvodari (pescari) (Marcu, I, 17)

insandida ins merian – i-a trimis ca ei să propovăduiască (Luca, IX, 2)

haihait ina aftiuhan – i-a cerut ca el să de îndepărteze (Luca, V, 3)

gasah laiwwi sitandan – L-a văzut pe Levi că s-a aşezat.

Structura latină, acuzativul cu participiul prezent, care s-a păstrat şi în româna, franceza şi italiana contemporană este, de asemenea, frecventă în limba gotică:

gasaihwith wulf quimandan (Ioan, X, 12) – vede lupul venind;

gasah Seimonu iah Andraian… wairpandans nati (Marcu, I, 16) – i-a văzut pe Andrei şi pe Simon… aruncînd;

gasah Iakobu… iah Iohanne… manwiandans natia (Marcu, I, 19) – i-a văzut pe Iacob şi pe Ioan, pregătindu-şi năvoadele.

Referindu-se la asemenea structuri, care arată o limbă într-un anumit stadiu de evoluţie superioară, astfel de împrumuturi, sînt, în mod normal, preluări dintr-o limbă aparţinînd unei culturi superioare, prin urmare limba latină folosită la adunările şi în predicile religioase ale daco-romanilor creştini.

O altă structură împrumutată din latină este folosirea cazului dativ pentru complementul comparativului. Este vorba de o structură implicînd o oarecare fineţe gramaticală şi, prin urmare, constituind, fără nici un fel de îndoială, un împrumut din limba daco-romanilor. Şi în prezent folosim în limba română structuri ca „mai marii lor”, în care comparativul a fost substantivizat. Fr. Mossé29 citează următoarele cazuri în care apare construcţia sus-amintită:

swinthoza mis (marcu, I, 7) = mai puternic mie – mai puternic decît mine;

managizo thaim (Matei, V, 37) = mai mare aceluia – mai mare decît acela;

frodozans sunum liuhadis (Luca, XVI, 8) = mai înţelepţi fiilor luminii – mai înţelepţi decît fiii luminii.

Spaţiul acestui studiu nu ne permite multiplicarea exemplelor care sînt destul de numeroase în textul gotic. În orice caz, putem spune că împrumuturile lexicale şi gramaticale în limba gotică ar marca începutul dezintegrării limbii gotice, proces care se va continua în timpul trecerii vizigoţilor prin Peninsula Balcanică, Italia şi sudul Franţei, pentru a dispărea apoi complet în teritoriile sus-menţionate.

Gepizii trec printr-o situaţie asemănătoare în Transilvania, iar ostrogoţii, mai tîrziu, în Pannonia şi Italia.

În acelaşi timp, unele aspecte ale împrumuturilor latine în limba gotică ne arată şi influenţa civilizatoare exercitată de daco-romani asupra triburilor germanice (vizigoţi, gepizi, bastarni, rugi, skiri etc.).

După cum arată Piergiuseppe Scardigli, o serie de împrumuturi care pot apărea la prima vedere ca împrumuturi întîmplătoare, sînt, legate, de fapt, de relaţii sociale apropiate între vizigoţi şi populaţia daco-romană din Dacia.

Astfel, cuvintele anakumbian (a sta la masă, rezemat pe o parte, conform obiceiului roman); mes (masă; forma cuvîntului în lat. vulgară); lukarna (lumînare); aurali (ştergar); kapillon (a-şi tunde părul); paurpura (haină de purpură); balsan (parfum); sulio (sandală) sînt termeni legaţi de obiceiul de a lua masa împreună, conform tradiţiei romane. În orice caz, dacă numai în puţinul ce s-a păstrat, reprezentînd doar 9% din traducerea lui Wulfila există un material lexical şi gramatical de origine latină atît de abundent, ne putem lesne imagina bogăţia de împrumuturi de origine latină din întreaga Biblie.

Vom adăuga cu această ocazie că unii lingvişti străini consideră că Wulfila foloseşte, în traducerea sa, limba gotică colocvială şi nu o limbă literară artificială. Era natural să fie astfel deoarece traducerea a fost făcută pentru cîştigarea mulţimii la creştinism. Un fenomen asemănător se constată şi în traducerea Bibliei în limba latină, efectuată de Ieronim în anul 420, a cărei limbă este cît se poate de departe de limba lui Cicero, Cezar, Tacit etc. Micile corectări şi regularizări nu alterează de altfel întinsa ţesătură a împrumuturilor. Cînd Tyndale traduce Biblia în limba engleză, în secolul al XVI-lea, el nu rivalizează cu limba literară a zilelor sale. Este prea bine cunoscut, de asemeni, faptul că martin Luther a ales dialectul german cel mai răspîndit al epocii sale, pentru traducerea Bibliei (1534) din aceleaşi motive ale accesibilităţii textului respectiv pentru majoritatea germanilor.

Deşi trebuie să fi existat un mare număr de copii ale Bibliei lui Wulfila, acestea s-au pierdut datorită dispariţiei popoarelor gotice şi mai ales prin preluarea populaţiilor gotice de către Biserica de la Roma, care oficia slujba religioasă în limba latină. În acelaşi timp, întrucît Wulfila era adept al arianismului e posibil ca, în mod intenţionat, copiilor Bibliei sale să fi fost distruse, fiind puse în legătură cu numele susţinătorului unei erezii. Pe de altă parte, organizarea din ce în ce mai bună a ierarhiei bisericeşti şi a controlului şi îndrumării de către autorităţile ecleziastice superioare urmărea folosirea unei singure limbi în scrierile şi activităţile religioase. Biserica de la Constantinopol căuta să impună textele şi limba greacă oriunde putea şi acelaşi lucru era pus în practică şi de Biserica de la Roma, în privinţa limbii latine. Traducerea Bibliei în alte limbi era considerată ca o erezie în sine. Abia în urma admiterii traducerii Bibliei în limba slavonă, pentru a putea cîştiga la creştinism popoarele slave, această limbă a fost admisă în toate regiunile dominate de slavi în Europa răsăriteană devenind limbă bisericească timp de mai bine de şase secole şi în ţările româneşti, cînd se introduc în limba română un număr însemnat de cuvinte sau forme slavone ale cuvintelor (v. mai sus lucrarea lui D. Ţichindeala pentru evoluţia cuvîntului latin vulgar sant în sfînt).

Relaţiile paşnice dintre daco-romani şi vizigoţi (precum şi cu celelalte triburi germanice venite odată cu aceştia sau după ei), ca gepizii, bastarnii, skirii, rugii, burgunzii, ostrogoţii etc., au avut ca urmare şi împrumutarea unor elemente lingvistice de către daco-romani din germanica veche.

Nu avem nici un fel de informaţii cu privire la modul cum convieţuia populaţia băştinaşă cu noii veniţi. Dar odată ce Dacia nu fusese o ţară cucerită prin lupte şi goţii veneau ca aliaţi, relaţiile de conlocuire erau bune, după cum rezultă din schimburile lingvistice.

În cadrul contactelor lingvistice între două populaţii, schimburile lingvistice au loc în mod obişnuit în ambele direcţii. Ca urmare, vom găsi şi în limba română unele împrumuturi lexicale şi gramaticale din limba popoarelor gotice care, la rîndul lor, dovedesc prezenţa în Dacia a proto-românilor în secolele al III-lea şi al IV-lea. Ele nu pot însă constitui un element important la formarea limbii române, al cărei element secundar constituent al limbii este, după cum se ştie, cel slav. Dintre împrumuturile lexicale gotice menţionăm cuvîntul bucher (gotic bokareis – scrib) cu sensul de „cărturar, scrib” şi în limba română. (Cuvintele latine în -areis, reduc terminaţia la -er, -ar, în limba română în mod curent.) În slavona veche nu este atestat în forma de mai sus. Nu este imposibil ca acest cuvînt să fi fost împrumutat din proto-română în slavă, deoarece vizigoţii invadează Italia în anul 410, cu aproape 200 de ani înainte ca slavii să înceapă ocuparea regiunilor din sudul Dunării. Neavînd un contact direct cu vizigoţii, slavii nu au putut împrumuta acest cuvînt decît prin intermediul proto-românilor.

Probabil din timpurile dominaţiei hunice sau chiar ceva mai înainte a apărut şi instituţia „”judeţilor (judecători) şi „judeţelor” (teritorii şi comunităţi controlate de aceştia) subordonaţi puterii politice a diferiţilor stăpînitori ai Daciei. Instituţia a luat probabil fiinţă sub influenţa cărţilor „judecătorilor” din Vechiul testament care preced „cărţile regilor”. Proto-românii nu se puteau organiza decît pe o bază religioasă şi instituţia „”judecătorilor biblici le apărea şi ca o recomandare de ordin divin. În felul acesta, nu-şi arogau titluri care puteau fi manifestări de independenţă sau autonomie. Situaţia de mai sus ar putea explica şi versurile din Cîntecul Nibelungilor, care relatează că la nunta lui Attila cu Kriemhilda (cca 450) a participat şi ducele Ramunc, cu 700 de însoţitori din „Wallachenland” (ţara valahilor) (cum erau numiţi de către germanici în acele vremuri toţi locuitorii din Imperiu şi fostele provincii romane). Din datele istorice ale epocii nu rezultă că ducele Ramunc (ortografiat Ramung) ar fi putut veni din sudul Dunării sau nordul Italiei, ţinuturi care nu aparţineau regatului lui Attila. Ducele Ramunc era, după toate probabilităţile, un vasal al lui Attila, după cum acesta avea şi alţi vasali în celelalte ţinuturi pe care le supusese30.

Ca împrumuturi din gotică în proto-română, considerăm următoarele: Cuvîntul leac (în gotică lekis) – nu apare în slava veche, aşa încît nici nu se poate pune problema unei asemenea origini.

Hrană, apare în limba gotică în forma hrains, avînd sensul de curat, după cum trebuie să fie de altfel hrana. Chiar dacă în cazul unor cuvinte unele sensuri nu sînt absolut aceleaşi în ambele limbi, trebuie să reţinem faptul că în textul gotic cuvîntul respectiv apare cu un singur sens. Ori, în toate limbile, atît vechi cît şi moderne, cele mai multe cuvinte au foarte multe sensuri, dar în modestul text gotic care s-a păstrat nu se pot găsi mai multe sensuri ale cuvintelor. Motiv pentru care şi hrană apare astfel.

Un fapt important necesită, de asemeni, să fie precizat. Împrumuturile latine în gotică au fost preluate aproape exclusiv în legătură cu creştinarea goţilor şi, prin urmare, trebuie înţelese în contextul respectiv. În schimb, împrumuturile din gotică în proto-română au avut loc în cadrul relaţiilor sociale şi de muncă, între cele două populaţii, ceea ce, desigur, explică şi unele depărtări de sens, faţă de acela din Biblia lui Wulfila. Lăutar apare în textul gotic: liuthareis cu sensul de „cîntăreţ”. Nu apare în texte slavone. Verbul a iubi şi derivate ale sale apar în textul gotic sub forma liuba (iubit). A iubi, conform dicţionarelor etimologice, este de origine indo-europeană şi se găseşte şi în limba latină sub forma lubet, libet. Prin urmare, a iubi putea exista şi în limba dacică. Evoluţia diferitelor cuvinte în limba română, nu are cum să fie urmărită într-un mod riguros, deoarece nu s-au păstrat texte în limba română pînă în secolul al XVI-lea. Faptul generalizării verbului a iubi ar putea fi datorată şi sensului prea posesiv, în limba proto-română a verbului latin amo-amare (a iubi), eu iubesc putîndu-se confunda cu eu am (posed). Pe de altă parte, pentru exprimarea unor sentimente mai înalte s-a considerat necesară, din cele mai vechi timpuri, folosirea unui alt cuvînt decît amo.

Pierderea lui l iniţial este un fenomen care se întîlneşte şi în cazul cuvintelor latine: leporem > iepure; linum > in (planta); libertate > a ierta. Fapt care explică, probabil, şi originea cuvîntului isteţ, întîlnit în gotică în forma listiga şi avînd acelaşi sens.

Un alt cuvînt germanic preluat de daco-romani este şi termenul gata şi derivatele sale. De la verbul gotic tauin (a face) limba gotică a format cu ajutorul prefixului intensiv germanic ga- (frecvent atît în gotică, cît şi în celelalte limbi germanice) verbul gatauian (a pregăti, a instrui). Odată ce este vorba de o formaţie proprie germanică, nu se mai pune problema unei alte origini a acestui cuvînt. Menţionăm doar că în manuscrisul poemului englez Beowulf, datînd din jurul anului 1000, apare cuvîntul gatawe cu sensul de „pregătit pentru luptă”. Cuvîntul slav gatovi apare, astfel, de origine gotică; foarte probabil preluat din proto-română. [Gat – din albaneză este tot împrumut din gotică din cauza prefixului germanic ga-, vizigoţii au locuit în Ieuria între 376-410]. Cuvîntul românesc razna apare în textul gotic în forma razn însemnînd „casă” şi ga-razn (vecin), asociat cu noţiunea de casă. „A o lua razna” a putut fi asociat, la început, cu „a pleca acasă”, vorbind de un vizigot.

Pe lîngă cuvinte, proto-româna împrumută şi unele structuri gramaticale din gotică. Astfel, apare formarea, în limba română, a viitorului cu auxiliarul a voi – ca şi în limba gotică, spre deosebire de celelalte limbi romanice în care viitorul are o formă proprie, fără auxiliar. Viitorul format cu ajutorul verbului „a voi” este general în toate limbile germanice (cu acelaşi auxiliar sau unul apropiat ca sens).

De exemplu: allai thaiei WILEINA gagudaba LIBAN (toţi aceia care vor trăi cucernic…) (Epistola a doua către Timotei, cap. III, par. 12)31. Menţionăm, în această privinţă, că viitorul în limbile slave se formează într-un mod diferit.

Folosirea în proto-română a demonstrativului latin ille, illa (acela) – aceluiaşi cuvînt ca în toate celelalte limbi romanice, – corespunde aceleiaşi structuri gramaticale din gotică. Articolul definit este, după cum se ştie, proclitic în celelalte limbi romanice. Este însă enclitic în română, după cum este şi în gotică şi în limbile scandinave (unde poate fi şi proclitic în unele cazuri). Articolul definit apare abia la începutul evului mediu (în toate limbile în care apare) şi, prin urmare, nu poate proveni dintr-un străvechi substrat balcanic necercetat.

În mod asemănător, atribuirea unui substrat străvechi necunoscut viitorului format cu auxiliar nu pare posibilă, deoarece formele analitice ale verbelor apar şi se răspîndesc abia la începutul evului mediu.

De remarcat este, de asemenea, faptul că în textul gotic întîlnim, pentru exprimarea viitorului, o structură formată cu auxiliarul a avea, ca şi în limba română vorbită, şi inexistentă în celelalte limbi romanice. De exemplu:

tharuh WISAN HABAITH (acolo au a fi să fie)32.

O altă structură foarte obişnuită în limba gotică şi existentă în limba română, dar nu şi în celelalte limbi romanice, este folosirea demonstrativului „acela” (lat. ille) în postpoziţie cu funcţia de articol definit, precum şi folosirea posesivului împreună cu articolul definit. De exemplu33:

ahman THAIM unhrainiam (duhuriLE necurate) (Marcu, I, 27)

suns MEINS SA liuba (fiuL MEU iubit) (Marcu, I, 11)

hlaif unsaranna THANA (pîineA noastră) (Matei, VI, 11).

Asemenea construcţii nu aparţin gramaticii celorlalte limbi romanice. În schimb, ele există şi în limbile scandinave, ceea ce indică originea germanică (gotică) a construcţiei româneşti.

Numărul exemplelor de felul celor de mai sus poate fi mult înmulţit, dar chiar şi numai cele enumerate aici oferă o suficientă dovadă indisputabilă a existenţei continui a unei populaţii masive daco-romane în fosta Dacie.

În epoca la care ne referim, daco-romanii erau buni agricultori crescători de vite pricepuţi, harnici, prietenoşi şi omenoşi, avînd o lungă tradiţie şi experienţă în cultura livezilor şi viţei de vie (aceasta necultivată în ţinuturile de unde veneau goţii), aşa încît nu putea decît să fie de mare ajutor acelora care veniseră să se stabilească printre ei.

Lingvistul englez Henry Bradley34 se referă în mod deosebit la lunga perioadă de conlocuire paşnică între daco-romani şi triburile gotice, arătînd că pătrunderea acestora în Dacia romană nu s-a făcut prin violenţă şi distrugere, ca în alte regiuni ale Europei. În acest cadru, schimburile lingvistice dintre cele două populaţii constituie poate dovada cea mai indiscutabilă a continuităţii daco-romanilor în Dacia, în secolele al III-lea şi al IV-lea şi implicit şi în secolele următoare, deoarece împrumuturile lingvistice reciproce nu au putut avea loc decît în Dacia.

Odată stabilită cum am arătat mia sus, continuitatea daco-romanilor în fosta Dacie se întăreşte şi posibilitatea stabilirii cuvintelor româneşti ca fiind de origine dacică – fapt sprijinit şi de toponimia celto-dacică. Astfel, cuvintele româneşti, de altă origine decît latină, slavă sau gotică, care îşi au un corespondent în indo-europeana primitivă, albaneză, slava veche, germanica veche, lituaniană sau letonă sunt foarte probabil de origine dacică şi nu pot fi considerate împrumuturi.

O problemă importantă în legătură cu această posibilitate o ridică termenul sticlă, care apare în textul gotic sub forma stikls, însemnînd „pahar, cupă”. S. Feist (op. cit) consideră cuvîntul slav stiklo împrumutat din gotică. Goţii însă părăsesc Peninsula Balcanică cu aproape 200 de ani înaintea venirii slavilor în sudul Dunării. În limbile germanice apar următoarele forme ale cuvîntului: engleza veche: sticol; germana veche: stachal; islandeza veche: stikill; în limba lituaniană: stiklas.

S. Feist (op. cit) adaugă că originea cuvîntului în ermanică e nesigură.

Grupul st este un grup consonantic foarte stabil şi este păstrat în cuvinte din epoca indo-europeană primitivă. Prin urmare, cuvîntul pare să fie de origine indo-europeano-dacică, avînd în vedere că industria sticlei este o veche industrie ardeleană, iar goţii erau un popor migrator. Arheologia ar putea aduce unele date în legătură cu această problemă, elementele de mai sus ducînd la concluzia că sticlă ar fi putut fi împrumutat şi de germanica veche şi de slava veche din limba dacică.

Răspîndirea termenului în lumea veche germanică s-ar putea datora, de unde a dispărut între timp, limbii gotice şi Bibliei cunoscută în lumea veche germanică.

Existenţa împrumuturilor în limba română, de felul celor arătate mai sus, explică totodată posibilitatea preluării şi a altor cuvinte germanice din gotica de toate zilele, pe lîngă acelea atestate de Biblia lui Wulfila. În acelaşi timp, nu mar este necesar să căutăm explicarea originii cuvintelor din categoria acelora sus-menţionate ca provenind din alte limbi cînd ele ne-au putut parveni direct din gotică, dovedind şi în felul acesta continuitatea românilor în Dacia. Trebuie să avem în vedere, totodată, contaminările rezultînd din folosirea limbii slavone în bisericile româneşti, timp de peste şase sute de ani, care nu poate schimba originea cuvintelor, după cum am văzut în cazul termenului sînt, devenit sfînt.

Pentru întărirea celor arătate mai sus socotim utilă şi următoarea observaţie. În referatul celor trei profesori universitari italieni, – care apreciind valoarea ştiinţifică a lucrării Le parole latine in gotico, aparţinînd Vittoriei Corazza, o recomandă pentru a fi publicată de către cunoscuta instituţie de cultură „Acaemia dei Lincei” din Roma, – se subliniază că lucrarea respectivă vine în sprijinul dovedirii continuităţii daco-romanilor în Dacia. Menţionăm că printre autorii referatului figurează şi profesorul G. Bonfane, lingvist de reputaţie mondială35. Lingvistul italian Vittorio Pisani apreciază şi el foarte laudativ lucrarea Vittoriei Corazza, într-o recenzie din 196936.

***

Dacă limba gotică este prima limbă germanică puternic influenţată de limba latină vulgară a primei provincii romane ocupată de o populaţie germanică, la rîndul său limba daco-romanilor a fost parţial influenţată de limba gotică, – după cum am văzut, precedînd astfel cu cîteva secole influenţa mult mai puternică şi substanţială a limbii slave vechi asupra proto-românei. Elementul vechi germanic nu trebuie totuşi să fie neglijat deoarece, împreună cu cel celtic şi indo-european, ar putea contribui la explicarea unor aspecte ale limbii române care necesită încă lămuriri.

Faptul nu înseamnă cîtuşi de puţin o diminuare a importanţei limbii slave pentru folosirea limbii române, dar prezenţa în limba noastră a unor elemente lingvistice străvechi – care nu sînt de origine slavă – constituie dovezi preţioase ale continuităţii proto-românilor în Dacia.

Nicolae Iorga a intuit existenţa a ceva ce nu a putut identifica sau defini în mediul cultural care a generat Biblia lui Wulfila şi şi-a exprimat speranţa că „poate vor apărea filologi care să descopere ceva provenind din acest mediu de sedentari goţi organizaţi de multă vreme şi avînd un contact permanent cu civilizaţia romană”37. Iar acest „contact permanent” a început în Dacia, în secolele al III-lea şi al IV-lea, cum s-a arătat mai sus.

Biblia Gotică, a cărei limbă este produsul acelui mediu, conţine, de fapt, aşa cum s-a văzut, elemente cu mult mai multe şi mai valoroase chiar, pentru istoria şi limba poporului român, decît a intuit Nicolae Iorga.

Note

1. a) Eutropius (sec. al IV-lea), Flavius Vopiscus (sec. al III-lea) şi Jordanes (sec. al VI-lea: The Origin and Deeds of the Goths, in English Version, by Charles C. Mierow, Princeton, 1908, passim). Jordanes foloseşte numai sintagma evocatis exinde legionibus (a retras de acolo legiunile, fără a menţiona şi vreo retragere a populaţiei. V. Radu Vulpe, Consideraţii istorice…, p. 11). B) cf. G. Popa-Lisseanu, Continuitatea românilor în Dacia, Bucureşti, 1941, passim: Izvoarele istoriei românilor, Bucureşti, 1936, passim. C) Nicolae Stoicescu, Continuitatea românilor, Bucureşti, 1980, passim.

2. Arpad Balog, Histoire démythifiée de la Roumanie, Paris, 1979, p. 38; André du Nay, Origin of the Romanian nation and language, în volumul: Transylvania, and the theory of Daco-Roman-Rumanian continuity, publicat în S.U.A., fără indicarea localităţii, 1980, p. 64-65.

3. p. 996-1007. Am arătat între altele şi faptul că denumirea Ardeal este de origine ido-europeană-celtico-dacică şi că a fost împrumutată din limba română în limba maghiară în forma Erdély.

4. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1960, p. 57 şi 74; Constantin Diculescu, Contribuţie la vechimea creştinismului în Dacia, Cluj, 1925.

5. Eutropius, Breviarum rerum romanorum (Istoria romană a lui Eurtopius), traducere de G. Papa-Lisseanu, Bucureşti, 1916, p. 116, passim.

6. v. text latin, mai departe.

7. Lajos Kiss, Földraj’zi nevek etimólogiai szotara, Budapest, 1978; György Lako, A magyar szókészlet finnugor elemei etimólogiai szotar, Budapest, 1967.

8. Publicată la Buda (Ungaria) în 1808.

9. Vasile Pîrvan, în Contribuţii epigrafice, Bucureşti, 1930, p. 271.

10. Mircea Păcurariu, op. cit., p. 74, passim.

11. v. nota 1: G. Popa-Lisseanu, op. cit.

12. Gheorghe I. Şerban, Problema continuităţii în Dacia în lumina unei noi interpretări a istoriei lui Eutropius, în „Istros”, vol. V, Brăila, 1987, p. 197-211.

13. Deşi unii istorici contestă existenţa lui Flavius Vopiscus, un text atribuit acestuia, totuşi, există şi prin urmare necesită să fie examinat, oricine s-ar ascunde dinapoia numelui sus-menţionat. Lucrarea Les Ecrivains de l’Histoire Auguste, fără dată şi autor – care cuprinde datele menţionate de noi privitoare la Flavius Vopiscus, la pag. 307 – se află în Biblioteca Facultăţii de Istorie a Universităţii din Bucureşti.

14. v. G. Popa-Lisseanu, op. cit., nota 1.

15. v. Nicolae Stoicescu, Continuitatea românilor, Bucureşti, 1980, p. 112-127.

16. v. Vasilka Tapkova-Zaimova, care arată că unitatea statului bulgar a fost realizată prin creştinism, în articolul Au sujet de la formation des nationalités sud-slaves, în „Études Historiques” vol. VII, Sofia, 1978, citat de Valentin Gr. Chelaru în articolul Eléments autochtones et latino-romans dans la structure des langues et des cultures sud-slaves, în „Romano-Slavica”, vol. XXI, Bucarest, 1983.

17. v. Fernand Mossé, Manuel de la langue gotique, Paris, 1956, p. 25-27; Joseph Wright, Grammar of the Gothis Language, Oxford, 1968, p. 195-196.

18. George O. Curme, Is the Gothis Bible Gothic? În „Journal of English and Germanic Philology”, vol. X, 1911, p. 151 şi urm., şi vol. X, 355 şi urm. Urbana, Illinois, S.U.A., 1911; Michael Metlen, Does the Gothis Bible Represent Idiomatic Gothic? Evanston, Illinois, S.U.A., 1932, passim; Piergiuseppe Scardigli, Lingua e storia dei Goti, Firenze, 1964, p. 111.

19. Antoine Meillet, Caracteres généraux des langues germaniques, Paris, 1924.

20. Sigmund Feist, Etymologisches Wörterbuch des gotischen Sprache, Halle (Salle), 1923.

21. Ernst Gamillscheng, Romania-Germanica, Sprach- und Siedlungsgeschichte der Germanen auf dem Boden des alten Römerreichs, Band I, Berlin und Leipzig, 1934.

22. G. W. S. Friederichsen, The Gothic Version of the Gospels, Oxford, 1926.

23. W. Braune, Gotische Grammatik mit (einigen) Lesestücken und Wörterverzeichnis, Halle, 1952.

24. Max Herman Jellinek, Geschichte der gotischen Sprache, Berlin, 1926.

25. Vittoria Corazza, Un’altra prova della continuita Daco-romana: Le parole latine in Ulfila, în „Acta Historica Academica Daco-Romana Monachii”, tomus VIII, München, 1968, p. 41-48; Le parole latine in gotico în „Atti della Academia Nazionale dei Lincei”, Roma, 1969, passim.

26. M. M. Guhman, Gotskii Iazîk, Moskva, 1958.

27. Piergiuseppe Scardigli, op. cit., passim.

28. Exemplele care urmează au fost preluate din Fernand Mossé, op. cit., Joseph Wright, op. cit., şi Wilhelm Streitberg, Die gotische Bibel, Heidelberg, 1950.

29. F. Mossé, op. cit., p. 168.

30. Miron Costin în De neamul moldovenilor afirmă că de la Rîm (Roma) ne tragem; avem, probabil, varianta rîm şi în toponimul Rîmnic.

31. v. Wright, op. cit., p. 290.

32. Ibidem, p. 190.

33. Exemplele care urmează sînt de asemenea preluate din textul gotic publicat de J. Wright, op. cit.

34. Henry Bradley, The Story of the Goths, New York, 1892, passim.

35. v. Vittoria Corazza, op. cit., referatul care precede lucrarea publicată în 1969.

36. În revista „Paideia”, anno XXV

 


%d blogeri au apreciat asta: