~Prof. dr. univ. Pandele Olteanu: Codicele „Dionysiana” şi „Nomocanonul” lui Metodie în dezvoltarea literaturii canonice din secolele VI şi XVII

Studiu comparativ-istoric şi texte

I. Aspecte generale de cadru şi principii de metodă.

Nu ne îndoim că mulţi cititori vor fi surprinşi de noutatea temei, de extinderea ei în timp şi spaţiu, de atestările textologice şi uneori chiar de interpretarea lor. „Cîmpul stilistic”, cum spunea Lucian Blaga, al interferenţelor, al izvoarelor şi chiar al istoriei întregii literaturi juridico-canonice, este complex şi puţin cunoscut de publicul larg. Cere o pregătire pluridisciplinară, filologico-textologică, pentru a fi cercetat. În plus, textul celor două monumente este greu accesibil. Operele lui Dionysius Exiguus le găsim în Patrologia latină a lui Migne vol. 67 şi în ediţii vechi extrem de rare. Nomocanonul lui Metodie se cunoaşte în ediţia lui Rosenkampf (1829), în ultima ediţie a lui I. Sreznevschi din 1899 şi în două copii manuscrise din sec. XIII-XIV şi al XVI-lea. Textul însă este atrociter laceratus. Trebuia reconstruit şi editat critic.

Descoperirea permanentă de noi manuscrise slave cu conţinut juridic ne obligă la noi completări şi corectări de opinii. Abia acum ştim, de ex., că se cunosc în ţară şi în depozitele din străinătate peste trei sute de manuscrise slavo-române cu conţinut juridic, catalogate de cercetătorul Rau Constantinescu. Astăzi ştim că în Ţările Române, îndeosebi în Moldova de nord s-a creat o bogată literatură nomocanonică slavo-română, care, prin structură şi adaosuri, poartă atît pecetea izvoarelor slave, începînd cu nomocanonul sistematic alcătuit la Vidin prin 1359-1360, cît şi pe aceea a bătrînilor noştri cărturari. Acum am dovedit cu texte paralele că primele pravile în limba română au la bază îndeosebi aceste izvoare slave de redacţie moediobulgară, cum este Pravila de la Bistriţa, care stă la baza Pravilei de la Govora (1640-1641), ca şi partea slavă din toată Pravila de la Putna. În textul românesc se identifică şi structuri dintr-un izvod în limba latină. Partea a II-a a Pravilei Coresi (1560-1562) are acelaşi titlu legat de regulile lui Vasile cel Mare despre pedepse şi despre pocăinţă ca şi Codex canonum ecclesisticorum (519-520) al lui Dionysius Exiguus pe care Metodie l-a urmat ca model şi izvor în alcătuirea Nomocanonului său în 880-883. L-a folosit şi Ioan Scolasticul, în alcătuirea Nomocanonului său, în secolul al VI-lea. În preţioasa sa micronomografie, prefaţată de prof. C. Drăgan de la Milano, Aloisiu, I. Tăutu, de la Vatican subliniază că Dionysius Exiguus zis „Românul” a selectat în Codicele său acele canoane necunoscute în Biserica Romei şi pe acelea acceptate de ambele biserici. Este primul codice sistematic şi practic, tradus corect în limba latină. De aceea s-a folosit la traducerea şi la alcătuirea vechilor Penitenţiale, ca cel de Merseburg. Prin Nomocanonul lui Metodie, şi poate chiar direct, Dionysiana a pătruns în literatura nomocanonică slavă, aspect nevalorificat şi nestudiat pînă în prezent. Întrepătrunderea între penitenţialele latine şi literatura nomocanonică slavă a continuat şi după marea schismă din 1054 între cele două biserici. Multe articole, ca cele referitoare la reducerea şi la comutarea pedepselor sînt identice în Penitenţialul de Merseburg, în Cartea conducătoare şi în nomocanoanele bizantino-slave, slavo-române, ba chiar în Pravila română de la Govora.

Sînt legate de disciplina pocăinţei, care a pătruns adînc în viaţa societăţii medievale. Aceste reguli au fost promovate de timpuriu de manualele – penitenţiale simple – irlandezo-britanice. Se ştie că misiunea irlandeză a activat eficace şi în Marea Moravie dinainte şi din timpul misiunii bizantino-slave (864-895) a fraţilor Chiril şi Metodie. Ceva mai tîrziu articole din Codicele latin Jimram sînt glosate cu expresii în limba slavă, scrise cu litere latine, din articolul corespunzătoare din Nomocanonul lui Metodie. Aceasta însemnează că Nomocanonul lui Metodie a circulat şi s-a aplicat în Marea Moravis, unde se cunoştea desigur şi Dionysiana, care se păstrează în arhivele din Leningrad într-un manuscris din secolul al VII-lea, singurul cunoscut pînă astăzi. A fost adus probabil în Rusia din Marea Moravie, împreună cu alte manuscrise, ca Nomocanonul scris în Cehia în slava veche pe la sfîrşitul secolului al XII-lea, ca şi Viaţa prinţilor cehi Vaţlav şi Lumila poate chiar ca Nomocanonul lui Metodie etc. Influenţa occidentală este atestată şi în piesele de autori ruşi, care au intrat în conţinutul Cărţii conducătoare (Kormcaja kniga), cu o istorie atît de bogată în vechea literatură canonică din Rusia. De altfel, influenţa occidentală a fost promovată în Biserica Orientală şi prin celebra şcoală creată de Coridaleu la Constantinopole, devenind astfel un alt liant puternic între cele două biserici alături de cei primordiali: Dionysius Exiguus şi Metodie. La occidentalizarea culturii şi civilizaţiei ruse au contribuit în secolul al XVII-lea şi la începutul secolului al XVIII-lea şi marii cărturari, de factură universală: Spătarul Milescu şi Dimitrie Cantemir, sprijinind reformele ţarului Petru cel Mare. Ambii au rămas însă apologeţi devotaţi ai învăţăturii ortodoxe, combătînd exagerările unor prelaţi ca Ştefan Javorschi, care era influenţat de catolicism în opera Piatra credinţei (Kameni very) ori Teofan Prokopovici, influenţat de raţionalismul Reformei în opere ca Molotok (Ciocanul) – simbol al raţiunii. Exagerări de acest gen au fost şi în secolul al XIX-lea în domeniul juridic, între marii canonişti. O. Suvorov, care susţine în vechea biserică rusă influenţa occidentală catolică, şi A. I. Pavlov, care neagă total această influenţă, susţinînd că lumina vine numai de la răsărit: Lux ex oriente venit. În contribuţia de faţă ca şi în alte cercetări monografice am dovedit textologic şi cu interpretări noi întrepătrunderea între penitenţialele latine şi canoane, purtătoarele regulilor de vieţuire după noua ideologie creştină. Un gînditor din zilele noastre, C. Noica, consideră că aceste hotărîri ale sfinţilor părinţi întruniţi în marile adunări conciliare, începînd cu cel de la Niceea, constituie începutul şi condiţionează dezvoltarea întregii culturi europene.

Prin studii monografice şi prin ediţii critice de texte, trebuie să aducem în studiul lor cît mai multă lumină, începînd cu primele pravile în limba română. Nu are rost să reedităm Pravila lui Coresi de ex. al cărei text este adesea alterat în conţinut şi formă, mai ales că acum se cunosc mai multe versiuni ale acesteia şi chiar izvoarele din care s-au tălmăcit în limba română. Au păstrat chiar vechile titluri de Pravila legii sau de Ispravă, adică de conducerea, de îndreptare a oamenilor. În istoria dreptului slav, Cărţile de conducere au avut, îndeosebi în Rusia, rolul unei adevărate constituţii, cum sublinia, în 1964, I. Zuzek, directorul Institutului de Orientalistică de la Vatican. Au impus în viaţa socială un echilibru bine reglat. Au combătut învăţăturile ereziilor, reminiscenţele păgîne. Au oprit influenţa legilor islamice, arabe, france. Aceasta a dus la o complexitate a conţinutului. Sacrul s-a amestecat cu profanul. S-au introdus povestiri din basmul fantastic, existente şi în Pravila de la Govora, alături de exorcisme, de cateheze şi omilii scurte. Complexitatea conţinutului s-a intensificat şi prin încrucişările curentelor culturale venite din toate punctele cardinale spre care, o zonă ca Europa de Sud-Est, a avut întotdeauna ferestrele larg deschise, ca o placă turnantă. Dreptul romano-bizantin influenţează pe cel cutumier. Se altoieşte uneori pe elemente de substrat pelasg, ilir, traco-geto-dac şi slav. În Pravila Coresi se păstrează cîteva articole din dreptul străvechi autohtonă: să nu furi pîinea din groapă, preotul să nu intre în altar desculţ şi fără cuţit etc. Încă din 1929, N. Iorga a arătat că instituţiile din Sud-Estul Europei au un caracter comun, datorită şi contactului intens între popoare.

Juristul bulgar M. Andrees opinează că o serie de instituţii din dreptul roman au intrat în dreptul consuetudinar bulgar. De altfel, în spaţiul carpato-balcanic se dezvoltă de timpuriu o literatură juridică şi canonică în limba greacă, latină, slavă şi română.

Pentru a înţelege mai bine fundalul pe care se dezvoltă literatura nomocanonică slavă şi slavo-română din care generează în limba română Pravila Coresi (1560-1562) şi Pravila de la Govora (1640-1641), menţionăm cîteva codice şi reguli juridice, apărute în Europa de Sud-Est în epoci diferite, înainte însă de alcătuirea de către Metodie a primului nomocanon slav, adică înainte de anii 867-880.

În epoca străromână.

Astfel, din izvoarele antice transmise şi prin uriaşul Lexicon al lui Suidas din secolul al X-lea aflăm că geto-dacii aveau legi scrise – conscriptas leges. Anumite reguli de viaţă se cîntau de popor în cor, împreună cu preoţii, ca şi la romani.

1. Gaius, Institutiones (sec. al II-lea)

Dreptul roman se impune în acest spaţiu chiar înainte de cucerirea Daciei. Mai organizat însă, se impune începînd cu secolul al II-lea, cînd la sud de Dunăre activează ca jurisconsult imperial Gaius – cunoscut prin celebra sa operă de drept privat, Institutiones. A influenţat opera Bazilicalele şi a contribuit la formarea terminologiei juridice bizantine, slave şi române, cum reiese din glosele latino-slave şi slavo-române diferite manuscrise, studiate la noi de Ion Bogdan, Diomid Strungaru, G. Mihăilă, Matilda georgescu, R. Constantinescu, care merge şi la unele lemne din original.

2. Codex Dionysiana.

Dar răspîndirea unitară a multor canoane se realizează în spaţiul din Europa de Sud-Est şi în ambele biserici prin Codex canonum ecclesiasticorum Dionysii Exigui (519-520) din Scythia Minor. Codicele a apărut în trei ediţii, dintre care una bilingvă, greco-latină, adresată îndeosebi bisericii din Iliria şi din Dobrogea, unde se vorbeau, deopotrivă, limbile greacă şi latină. Este o selecţie a canoanelor stabilite în sinoadele de la Niceea (325) pînă la Sinodul din Calcedon din 451.

Ca părinte al erei creştine şi autor al multor opere, Dionysius Exiguus este autorul cel mai mult citat din toată lumea. A activat la Roma sub zece papi, începînd cu papa Gelasius, care în 496 l-a chemat de la Constantinopol la Roma ca specialist în greacă şi în latină. Prin Codicele Dionysiana a făcut cunoscute în Biserica Romei acele canoane care erau numai în greacă. A selectat în Codicele său numai acele canoane acceptate atît de Constantinopol cît şi de Roma. Canoanele alterate sau cu scholii au fost introduse în Codice în forma din original. Numnărătoarea originală dată de Dionysius canoanelor se păstrează pînă tîrziu în multe nomocanoane bizantino-slave şi slavo-române. Se păstrează şi serii întregi de canoane. Este cel mai practic şi mai sistematic Codice de canoane. A rezumat fiecare canon şi seriile de canoane pe sinoade, printr-o propoziţie sau printr-o frază. Din canoanele apostolice, Dionysiana conţine numai primele 50 de canoane acceptate şi de biserica Romei. La sfîrşitul Codicelui a adăugat în traducere latină Epistolia lui Chiril de Alexandria către Nestorie cu cele 12 anatematisme, care erau necunoscute în Biserica Romei: Item epistola Sinodica Sancti Cyrilli et Consilii Alexandrini contra Nestorium. Eodem Dionysio Exiguo interprete.

Această epitolie s-a păstrat în numeroase nomocanoane bizantino-salave şi slavo-române.

De aceea, Codicele Dionysiana a devenit model şi izvor pentru vechile nomocanoane bizantine şi slave, începînd cu Nomocanonul lui Ioan Scolasticul, care cuprinde, ca şi Codicele lui Dionysius Exiguus, numai canoanele primelor sinoade pînă la cel din Calcedon (451); deşi Ioan Scolasticul a scris Nomocanonul său prin 565-577, normal era să cuprindă şi canoanele hotărîte la sinoadele ţinute între aceşti ani (ca cel de la Constantinopol din 483 etc.).

Într-un manuscris grecesc di secolul al XIII-lea, păstrat la Biblioteca Academiei sub nr. 656, canoanele sînt în aceeaşi ordine şi au aceeaşi structură ca şi în Codicele Dionysiana. Conţinutul este de asemenea strict canonic, fără alte adaosuri. Aceasta este o altă caracteristică a Codicelui Dionysiana. Aceste filiaţii pînă în prezent nu s-au observat.

După constatările noastre, Codicele Dionysiana a fost izvor şi model şi pentru Metodie în alcătuirea Nomocanonului său, care este o compilaţie originală. S-a călăuzit şi de Nomocanonul lui Ioan Scolasticul. Din Codicele Dionysiana a preluat structuri şi capitole întregi, care sînt frecvente şi în nomocanoanele slave şi slavo-române de mai tîrziu, ai căror autori au urmat ca izvor şi model Nomocanonul lui Metodie. Unele din operele lui Dionysius Exiguus, ale lui Ioan Cassian, Nil Scitul (Conlationes, Centiloquium etc.) s-au tradus şi în slavă. Este, de asemenea, un alt aspect necunoscut şi nestudiat pînă în prezent. Textul latin al articolelor din Dionysiana prezintă o surprinzătoare identitate cu textul celor mai vechi penitenţiale din Biserica Occidentală, de pildă cu Penitenţialul de Merseburg din sec. VIII-lea ori cu Codicele de Jiomram alcătuit de canonicii occidentali şi greci din Ravenna pe la 867. Se pare că însuşi Papa Ioan VIII a dăruit lui Metodie Codicele Dionysiana şi Hadriana aucta în 880 la Roma, cînd a înmînat lui Metodie şi bula, Industriaetuae.

3. Regulile cîntării.

Caracter de pravilă, de îndreptar, au şi regulile cîntării din biserică, stabilite de alţi scriitori străromâni ca Niceta, episcop de Remesiana, în operele De Psalmodiae bono şi Te Deum laudamus, ori Regulae magistri, care stau la baza muzicii benedictine. Este remarcabilă filiaţia între cîntarea în biserică şi cea autohtonă din doine şi colinde, demonstrată cu multă erudiţie de muzicologul V. Tomescu în Musica daco-română (I, 1978 şi II, 1983).

Legile Belaginesc erau, se pare, o codificare a obiceiurilor goţilor minores aşezaţi în balcani. Le menţionează Iordanes în De origine et actibusque Getarum (cca 550) vorbind despre episcopul Ulfila, care a tradus Biblia în limba gotică şi i-a învăţat pe goţi scrisul (c.c. LI).

4. Legea haganului Crum (816)

Cronologic, în spaţiul balcanic, urmează apariţia primelor legi ale poporului bulgar, a căror istoricitate şi autenticitate este astăzi bine stabilită în istoria dreptului la bulgari. Lexicograful grec Suidas, pe baza unor izvoare antice, ne informează că haganul bulgarilor Crum a alcătuit împreună cu toţi bulgarii o lege prin 816. Din această lege se părtrează în Lexiconul lui Suidas numai cinci articole. Se referă mai mult la dreptul privat, la găzduirea hoţilor etc. într-un articol se porunceşte bulgarilor să stîrpească viţa de vie, ca să nu devină beţivi, şi să-şi piardă vitejia în luptă, cum se întîmplase cu avarii. Ştim însă că o astfel de poruncă se dăduse şi mai înainte de către împăratul roman Domiţian şi de către Deceneu, marele preot al geto-dacilor din vremea regelui Burebista. Şi alte articole din Legea lui Crum au filiaţie cu vechile legi romano-bizantine, cu dreptul consuetudinar, Această lege s-a tradus şi în limba rusă în secolul al XVI-lea de către Maxim Grecul împreună cu părţi din Lexiconul lui Suidas. Recent, specialiştii sovietici şi bulgari au adus contribuţii noi despre Legea haganului Crum.

5. Legile din epoca ţarului Boris (862-889)

Epoca ţarului Boris este mult mai bogată în legi romane, bizantine şi slave. Ca răspuns la întrebările cu caracter juridic, puse de regele Boris Papei Nicolae I (868-867) acesta i-a răspuns trimiţîndu-i misionari şi o serie de legi civile şi bisericeşti ca: Leges mundanae, Libri penitentiales. Era probabil penitenţialul de Marseburg, cum consideră prof. D. Decev, sau chiar Dionysiana. Pentru episcopi a trimis Regulae sacrae sau canoane. Patriarhul Constantinopolului, Fotie, a trimis, la rîndul său, regelu Boris prin 858-859: Sintagma celor 14 titluri, dar într-o versiune specială pentru bulgari. Avea în anexă şi Legea agricolă şi maritimă (*****).

Patriarhul Fotie a trimis regelui Boris şi Ecloca a XVIII-a isaurică. Are caracter civil. S-a tradus în slavă ca Zakonu sodnyi ljydemu. Juristul bulgar M. Andreev este de părere că traducerea a făcuto chiar regele Boris.

II

„Metodiana juridica. Nomocanonul lui metodie în raport cu izvoarele, îndeosebi cu Codicele Dionysiana”.

Părerea generală este însă că Zakonu sodnyi ljudewma a fost tradusă în bulgara veche chiar de Metodie. Este cel mai vechi monument juridic cu caracter civil din literatura juridică slavă. Împreună cu omilia lui Metodie ***** şi Nomocanonul constituiesc Metodiana juridica. În cap. Al XV-lea din Viaţa lui Metodie ni se relatează că acesta a alcătuit Nomocanonul, adică Pravila legii, Zakonu Pravila, puţin înainte de moartea sa, petrecută în 885, adică prin 883. Nomocanonul a fost aplicat însă în Marea Moravie cu mult mai înainte. Dar nu la începutul misiunii chirilo-moetodiene în Marea Moravie, cum susţine canonistul S. Troicki, pe motiv că Nomocanonul lui Metodie ar fi avut o ideologie antipapală şi aceasta a fost posibil numai la începutul misiunii, cînd Chiril şi Metodie nu depindeau de Roma, ci de Constantinopol. Dar după canonistul şi slavistul ceh J. Vasica, Nomocanonul nu are o ideologie antipapală şi Metodie l-a alcătuit ceva mai tîrziu, după ce a cunoscut bine viaţa şi limba slavilor moravi, din care ar exista în limba Nomocanonului o serie de termeni juridici „moravi”. Dar nici J. Vasica nu fixează data alcătuirii Nomocanonului. Arheograful în glagolitică şi textologul croat Vjekoslav Stefanic este de părere că Metodie a alcătuit Nomocanonul prin 880, an în care Metodie a fost pentru a treia oară la Roma, în luna iunie, cînd papa Ioan al VIII-lea l-a chemat şi l-a numit, prin Bula idustriae tuae, ca arhiepiscop de Pannonia şi Moravia, în dependenţă directă de Roma, nu de Episcopatul german de Salzburg. Cu acest prilej, papa a dăruit lui Metodie şi penitenţiale ca cel de Merseburg, sau Hadirani aucta, sau Dionysiana ori chiar Codicele de Jimram, care conţinea tot canoane bisericeşti, ca şi Dionysiana, din care probvabil că Metodie a adăugat unele elemente şi structuri în nomocanonul său. Sînt surprinzătoare, în acest sens, identiăţile de text. Codicele de Jimram sau Emeram s-a aplicat sigur în Marea Moravie chiar în acelaşi timp cu Nomocanonul lui Metodie. Dovadă că pe Codicele de Jimram se păstrează glose din Nomocanonul lui Metodie, scrise cu litere latine, pe canonul 34 apostolic, intitulat De primatu episcoporum.

Nu este însă vorba de primatul papal, de întîietatea pe care o are episcopul cel mai bătrîn peste ceilalţi episcopi dintr-o regiune sau dintr-o ţară. Canonul 34 apostolic se păstrează în Cartea Conducătoare (Ustiujska) de la sfîrşitul secolului al XIII-lea şi începutul secolului al XIV-lea. Este cea mai veche copie în care se păstrează Nomocanonul lui Metodie. Glosele datează de pe la sfîrşitul secolului al IX-lea şi începutul secolului al X-lea. Textul latin din Codicele Jimram este identic cu cel din Dionysiana, care ştim că a fost model şi izvor pentru vechile penitenţiale latine.

Se precizează ca toţi episcopii dintr-un ţinut – gentium singularum – să aibă ca şef sau cap al lor pe cel mai bătrîn – caput existiment – şi ca să nu facă nimic fără voia sau fără ştirea lui. Iată textul paralel în care subliniem cuvintele glosate. Aspectul fonetic al gloselor dovedeşte că scriptorul acestor glose a fost un occidental; traducerea lui Metodie s-a păstrat şi în manuscrisele slavo-române, ca ms. 461 BAR f. 322 u.

Art. 34 Apl. „Dionysiana” şi „Jimram”

„Episcopos gentium singularumi1 convenit quis inter eos primus habeatur2, quem velut caput existiment3 et nihil amplius praeter ejus conscientiam gerant…”

Metodie: Ust. Şi ms. 461. BAR

„Episkopomu kogozdo jazyka1 vedeti dostojti svoego starejsinu imeti2 i jako galavu, i bezu veole3 ego nictoze tvoriti…”

1 Komuzdo zezyku e un dativ adnominal, schimbat ulterior cu genitivul de posesie „a cărui limbă…” lat. Gentium singularum.

2 Glosă: Imeti, lat. Existiment, „să-l respecte, să-l considere”.

3 Glosă: be poveleni, adică: Begu povelenija, „fără poruncă, fără ştiinţa lui”. Gr. *****. Vezi şi J. Vasica, Slavia, 1955, p. 38-41; Byzanzinoslavica, 1954, p. 58-62. Wilhelm Lettenbauer, în orientalia Christiana, 1952, p. 246-269.

Glosarea acestui articol apostolic are importanţă pentru istoria raporturilor juridico-canonice între Bizanţul răsăritean şi Roma apuseană. Din Marea Moravie Nomocanonul a ajuns la slavii de sud, de răsărit, la Athos.

În Istoria bisericii ruse (I), Macarie afirmă că Nomocanonul lui Metodie a ajuns în Rusia, nu direct din Marea Moravie, ci de la slavii de sud, împreună cu alte manuscrise. Aceasta s-a întîmplat pe vremea marilor cnezi ruşi Vladimir şi Sviatoslav.

Pe la sfîrşitul secolului al XII-lea, popa Duklianin scria în letopiseţul său, tradus din slavă în latină, că „regele Marii Moravii, Sviatopluk sau Budimerus, a introdus în viaţă multe legi şi obiceiuri bune, care se pot citi în cartea slavilor numită Methodius”. („Rex Sviatoplucus – aut Budimerus – multas lege set bonos mores instituit quos velit agnoscee, librum Sclavorum, qui dicitur Methodius, legat”) Se referă în primul rînd la Nomocanonul lui Metodie, care a fost şi arhiepiscop de Sirmium.

Juristul rus A. S. Pavlov a identificat Nomocanonul lui Metodie cu primul nomocanon slavo-rus (1867). Într-adevăr, numai în Rusia se păstrează două copii incomplete ale acestui Nomocanon în transpunere din glagolitică în chirilică şi sub forma de kormeaia kniga adică şi cu piese de autori ruşi şi anume: În KK Ustjuzska de la Biblioteca „V. I. Lenin” din Moscova, Fond Rumeanoţov 256, ms. Nr. 230 f. 1-59 şi într-o copie mai completă din KK Joasafska din secolul al XVI-lea. Versiunea Ustjuzska este localizată recent de V. Uşakov în Rusia Centrală şi dotată pe la sfîrşitul secolului al XIII-lea. – începutul secolului al XIV-lea. Manuscrisul a fost descris de Vostokov, de Rosenkampf, care l-a şi editat în 1829.

Mai cunoscută este ediţia lui I. Sreznievski cu studiul lui SORJSI, din 1899. Textul este însă atrocitar laceratus şi incomplet. Despre limba nomocanonului şi despre modul de traducere după înţeles al lui Metodie (în raport cu modul de a traduce mai textual al lui Efrem Bulgarul) a adus contribuţii meritorii Josef Vasica. Dar la fondul lingvistic al Nomocanonul lui Metodie nu s-a putut ajunge integral.

Lipseşte o ediţie critică cu resconstituirea textului. Lipseşte un studiu monografic. Astfel, primul nomocanon În limba slavă, alcătuit în secolul al IX-lea, cu o istorie spectaculoasă, a rămas, de fapt, în umbră, izolat, ostalosi v storone, cum se exprimă şi Ju. Sceapov în cercetarea sa monografică: Moştenirea juridică bizantină şi sud-slavă în Rusia în secolele XI-XIII (Moscova, 1984). Se aduc însă permanent contribuţii noi despre Nomocanonul lui Metodie (îndeosebi de către J. Vasica, S. Ondrus Vjekoslav, Stefanic, ****. Chiar Ju. N. Sceapov, într-o altă cercetare, relevă aspecte noi în istoria acestui nomocanon în Marea Moravie şi în Rusia). (Moscova, 1985, p. 238-253) în care subliniază îndeosebi importanţa culturală a marii Moravii şi a Nomocanonul lui Metodie. Se opreşte însă numai la copiile acestui nomocanon păstrate în Rusia după Sinagoga în 50 de titluri a lui Ioan Scolasticul, patriarhul Constantinopolului (565-577). Izvoarele sînt însă mult mai numeroase şi mai complexe, începînd cu Dionasiana. Multe aspecte sînt nelămurite. Textul nu este încă editat critic. Are omisiuni şi adaosuri. De aceea se ridică problema cum şi ce să edităm din aceste copii tîrzii ale operelor lui Chiril şi Metodie (cum se întreabă şi cercetătorii bulgari ca Sv. Nikolova în Palaeobulgarica (1986, 1, p. 75+85)). Aceeaşi problemă a ridicat-o S. Troicki referitor la Nomocanonul lui Sava Sîrbul, deşi situaţiile nu sînt identice. Dar chiar şi Sava Sîrbul şi colaboratorii săi au folosit ca model şi izvor Nomocanonul lui Metodie, urmînd pe alocuri chiar traducerea metodiană. Indirect deci au folosit şi Dionysiana.

Oricum, părerea că Nomocanonul lui Metodie este numai o traducere a operei Sinagoga în 50 de titluri a lui Ioan Scxolasticul este depăşită şi trebuie corectată.

Într-adevăr, o serie de capitole se verifică în ambele nomocanoane. Dar colaţionînd atent textele, constatăm deosebiri de conţinut, de structură, de metodă în selecţionarea şi numerotarea canoanelor.

Cele mai multe din deosebirile care caracterizează Nomocanonul lui Metodie faţă de acela al lui Ioan Scolasticul se identifică în Codicele Dionysiana. Unele canoane există numai în Nomocanonul lui Metodie şi în Dionysiana, dar nu există în Nomocanonul lui Ioan Scolasticul. Metodie a folosit şi alte izvoare bizantine dinainte de Fotie (883), încît Nomocanonul său ne apare astfel ca o compilaţie originală.

Conţine 142 de canoane selecţionate după metoda lui Dionysius, care a selecţionat 165 de canoane din originalele greceşti. Nomocanonul lui Ioan din originalele greceşti. Nomocanonul lui Ioan Scolasticul conţine 377 de canoane. Metodie a înlocuit introducerea din Nomocanonul lui Ioan Scolasticul cu două articole din Credo şi cu o scurtă istorie a sinoadelor ecumenice. Tot astfel începe şi Codicele lui Dionysius Exiguus. Din cele 87 de articole apostolice sînt frecvente în vechile nomocanoane slave numai 20, păstrate probabil după tradiţia creată de Metodie. S-au păstrat îndeosebi canoanele admise în ambele biserici şi hotărîte în primele sinoade pînă la cel de la Calcedon din 451. Dar s-au păstrat în forma lor originală „… ca să se păstreze vechile obiceiuri”. De aceea, atît Dionysius cît şi Metodie nu au inclus în codicele lor anumite canoane. Canonul 28 apostolic a fost introdus, dar în forma lui originală, fără propoziţia adăugată mai tîrziu de copiştii occidentali pentru a susţine primatul papal: Ecclesia Romana semper habuit primatum „Biserica Romană a avut întotdeauna întîietate”.

O altă dovadă că în literatura nomocanonică bizantino-slavă s-a folosit Dionysiana este că în Cartea Conducătoare (Kormcaja kniga), la f. 122-125, o întreagă serie de canoane este intitulată: Nomocanonul sfinţilor părinţi de la Niceea şi Calcedon (Nomokanonu svetych otici Nikejskichi i Kalcedonskichi), indicînd ca izvor şi model Dionysiana, pentru că numai Dionysius Exiguus a selectat în codicele său canoanele primelor sinoade de la Niceea pînă la cel de la Calcedon. De fapt, acest model l-a urmat şi Ioan Scolasticul, dar identităţile textologice dintre Dionysiana şi Nomocanonul lui Metodie duc la concluzia că Metodie a folosit direct Dionysiana. Iată, în paralel, textul cîtorva canoane din Dionysiana şi din Nomocanonul lui Metodie. În Canonul 22 Calcedon, după vechile canoane, se interzice clericilor să ia lucrurile şi averea episcopului decedat. Contravenienţii îşi vor pierde gradul şi funcţia:

Dionysiana o.c.p. 97

22 Calcedon: „Non licere clericis, post obitum sui episcopi, re sad eum pertinentes diripere, sicut antiquis quoque est danonilus constitutum. Quod si hoc facere tentaverint, gradum suorum periculo subiacebunt”.

Metodie (ed. I, Sreznievski) 93-94.

22 Calcedon: „Ne dostoiti klirikomu po umritvii svojego iepiskupa raschytati svojchi jemu imenii-vesti-jakoze dreviniimi kanony otreceno jesti. Li se tvorestiimu, lisiti se svojchu stepeni”.

Sub influenţa izvoarelor latino-bizantine, Metodie foloseşte adesea în formularea pedepsei anatema în loc de sl. prokletu „blestemat”. De pildă, canonul hotărît la Sinodul Trulan, în care sunt „anatematizaţi” cei care-şi lasă copiii neîngrijiţi şi nehrăniţi sub motivul că ei sînt ocupaţi cu rugăciunile şi cu biserica:

Dionysiana LXXIII:

„Şi quis filios suos relinquens non eos enutrit, et quod ad se pertinet, ad pietatem divini cultus informat, sed per occasionem continentiae negligit, anathema sit”.

Metodie, ed. I (Sreznievski), 37

„Ize ostavljaetu svoja cada a ne kurmiti ichu bogopocitiju podobnomu vuzvoditi, nu vinoju poctenija nebrezeti, anathem budeti”.

În canonul 42 Apostolic preoţii, clericii în general, care jucau zaruri sau se îmbătau erau alungaţi din cinul lor. Formula pedepsei era certe damnetur, iar în slavă: da izvruzetse „să se alunge”, dacă nu încetau cu astfel de abateri, interzise de canoane.

Dionysiana, 42 apostolic:

„Episcopus aut presbyter aut diaconus aleae, atque ebrietat deserviens, aut desinat, aut certe damnetur”.

Metodie 42 apostolic:

„Episkopu li popu, li diakon sigami igraja, li upivaja se, li ostaneti togo, li da izverzetu se”.

Alteori se spunea: „… Am poruncit să fie alungat, îndepărtat din sfînta biserică”. (ab ecclesia pelli precipiumus); atrinuti ot svetej crikvi povelecjhomu (Metodie Ust. Kn. p. 48 şi Dionysiana, Canonul 36 Laodiceea).

În identificarea versiunii tradusă în Nomocanonul lui Metodie trebuie să colaţionăm atent mai multe variante ale originalului grec sau latin, pentru că de-a lungul vremii s-au produs adaosuri explicative sau omisiuni, atît în original cît şi în versiunea lui Metodie, care traducea interpretativ. Instructivă din acest punct de vedere este versiunea bilingvă greco-latină, cerută lui Dionysius de Papa Hormisdas prin anii 514-518 pentru a o trimite episcopilor din Iliriq. Aceştia vorbeau atît greaca cît şi latina. Trebuiau să se întîlnească la sinodul de la Heracleea Pontului, pentru a hotărî în schima lui Acaciu. Canoanele greceşti şi latineşti trebuiau puse faţă în faţă. Din această ediţie bilingvă au fost omise canoanele care nu erau admise de toată lumea… quod non admisit universitas. Traducerea lui Dionysius este exemplar de clară şi precisă. Foloseşte un lexic deosebit de alte traduceri. Ne limităm la două ilustrări cu canoanele hotărîte la Gandra (Patr. Lat. LXVII, 55-56).

În can. 73 se anatematizează femeia care se desparte de bărbat – divertat – şi vrea să anuleze şi căsătoria:

Dionisie, 73. ***** „Si qua mulier a marito suo diverkata ***** tat, et secedere velit nuptias ab ***** borrens, anathema sit”

În canonul următor: 74 o.c. se anatemizează părinţii, care, sub motivul religiozităţii nu-şi hrănesc copiii, nona lat. În altă versiune, citată mai sus, paralel cu traducerea lui Metodiu, se spune non enuttrit. Compararea versiunilor latine este deosebit de instructivă.

Dionisie 74 o.c. ***** „Si quis filios suos deserat, et eos ***** nona lat, et quantum in se est ad **** pietate met debitum dei cultum non **** institutat: sed exercitationis pretextu negligit, anathema sit”.

Prin versiunea bilingvă greco-latină de canoane, Dionysius Exiguus a ajutat pe confraţii săi din Iliria şi din Scitya Minor în special. Este un liant puternic între cele două biserici în general.

Un alt canon interesant prin larga sa răspîndire în numeroase variante este canonul XXI apostolic despre auto-castrare, care în numărătoarea lui Dionysius are numărul XXII apostolic. Cercetătorii temei nu prea au consultat versiunea dionisiană, tradusă şi de Metodie în Nomocanonul său cu omisiunea propoziţiei subliniate, frecventă şi în ale versiuni occidentale, pentru că era o scholie prin care se explică verbul eunuchizare „a castra”, „a-şi amputa membrele de bărbat”: „”virilia: Autocastratul nu putea fi preot.

Dionisiana: Apostolic XXII.

„Si quis abscidit semet ipsum, id est şi quia amputavit sibi virilia, non fiat clericus, quia suus homicida est, et Dei conditionis inimicus”.

Apost. XXIV: Laicus semet ipsum abscidens, annis tribus communione privetur, quia suae vitae insidiator existit.

Metodie, o.c. Apost. XXI

„Aste kto samu sebe iskazit se, …………… da ne budeti svesteniku. Samu bo sebe ubijca esti i bizii tvari vragu”.

Metodie Apost. XXIII: „Prosti ljudinu aste se samu izudreziti, tri letu da otlucitse, ubijca bo iesti sebe”.

Deci laicul este pedepsit pentru autocastrare cu trei ani excludere din comunitatea creştină, pentru că este un sinucigaş. Aceeaşi motivare se păstrează şi în Nomocanonul lui Metodie. Constituie încă o dovadă că Metodie a tradus după Dionysiana. În versiunile din Penitenţialele de mai tîrziu această motivare dispare. Se precizează numai ca unul din cei trei ani de penitenţă să fie „cu pîine şi apă”:

Penitenţialul Merseburg, Art. 19: „Si quis se colebet membrum truncaberit voluntarie, III annos peniteat, I ex his in pane et aqua”. Este o altă traducere. Dionysius a tradus: „a castra, a scopi” prin grecismul eunuchizare (gr. *****), care a devenit balcanism. Exista probabil în turcă, în greacă, în latina dunăreană. Metodie l-a tradus prin „iskaziti, izudrezeti”, iar în versiunile mediobulgare de mai tîrziu s-a tradus prin „urezeti”, cu acelaşi sens: „a tăia, a reteza, a amputa”. Canonul se atestă în Pravila slavo-română de la Putna-Bistriţa de Vîlcea / Ms. Sl. 726 e la Baf, după care s-a tradus în limba română Pravila de la Govora în anii 1640.1641:

Pr. sl.-rom. Bistriţa I. 187v:

„Aste kto urezeti-clenu-ot svoeo pluti chote, postu 3 letu o chlebe o vode”.

Pr. Govora, p. 153: „Cine va pohti de-şi va tăia – membru – din trupul său, post 3 ani cu pîine şi apă”.

Deci clauzula „cu pîine şi apă” nu caracterizează exclusiv penitenţialele latine, cum susţin N. Suvorov, V. Vondrac etc. Mai caracteristică penitenţialelor latine este precizarea ca o parte din anii de penitenţă să fie „cu pîine şi apă („in pane et aqua”; gr. *****)”.

Grupa de canoane apostolice XXI-XXIX Niceea este intitulată în latină Decunuchis, iar în slavă „O skopcechu” (Despre cei castraţi) (vezi N. Suvorov, Sostav VIII, 170). Tema este larg răspîndită şi a ajuns la contaminări cu Pandectele lui Nikon, cu Didascalia patrum, cu versiunea lui Cyricus, cu nomocanonul lui Ioan Pustnicul etc. Pentru tema noastră ne interesează mai îndeaproape seria de canoane Despre cei castraţi (O skopcechu), care se păstrează în copia Nomocanonul lui Metodie din sec. XVI-lea din Cartea Conducătoare (Moscova), în care textul Nomocanonul. lui Metodie este mai complet decît în Cartea Conducătoare (Ustiujsca), deşi aceasta datează de la începutul secolului al XIV-lea. Problema despre cei castraţi a fost cercetată mai recent în literatura canonică de belgianul Francis J. Thomson din Antvers (vezi Paleobulgaria, 1987, 1, p. 23-45).

În cîteva canoane ca Ancyra 11, Calcedon 27 (Patr. Lat. LXVII col. 94, p. 53) se interzice furatul femeilor. Sinodul pedepsea pe clericii infractori cu excluderea din cin, iar laicii erau anatemizaţi. În originalul grecesc şi în alte versiuni bizantino-slave este vorba de femei (**** lat. mulieres, sl. zeny). Dar în Nomocanonul lui Metodie şi în titlul canonului Calcedon 27 din Dionysiana este vorba de cei care fură fete, fecioare: De his qui rapuint puellas, virgines, sl.: „… Ize vuschytajuti devy”. Identitatea aceasta lexicală constituie încă o dovadă că Metodie a folosit la alcătuirea şi la traducerea nomocanonului său Codex canonum ecclesiasticorum al lui Dionysius Exiguus. Metodie spune fecioare, devy, chiar în corpul articolului:

Dionysiana, 27 Calc.

Eos qui rapuint puellas – mulieres -. sub nomine conjugii, vel auxilium praestant ac consentiunt iis qui rapiunt, definiit sanctus synodus: si quidem clerici fuerint, proprio gradu excidere; si autem laici, anathematizari.

Metodie, o.c. p. 55:

„Ize vuschytajuti devy – sobenarokomu suzitija, li si pospepajuste, li su izbavljajusta so vuschytajustiimu e – ju -, ustavi: Aste suti klirici, da otpaduti, aste şi prostii ljudije, da buduti prokleti”.

Expresia din limba lui Metodie: narokom suzitija, traduce din greacă: *„****” iar din latină: „… sub nomine conjugii” adică, „pentru a trăi cu ele în comun”. Unii slavişti de seamă consideră lexemul narokomu un termen juridic morav, ca şi uvarovati „a îngriji copilul cînd e mic”, raciti „a binevoi, a pofti”, komkati „a cumineca”, cistiteli „clericus” etc. Aceasta dovedeşte că Metodie şi-a scris operele sale juridice în Marea Moravie. Alţi slavişti însă, îndeosebi bulgari şi ruşi, consideră că aceste lexeme provin din slava comună ori din lumba bulgară veche. Nu sînt exclusiv „moravisme”, pentru că există chiar în unele graiuri bulgare mai arhaice, în marele dicţionar al limbii bulgare de N. Gerov etc. Este adevărat. Dar aceasta nu însemnează că Metodie nu a receptat nici un cuvînt din limba slavilor moravi în mijlocul cărora a trăit 25 de ani, învăţîndu-i noua ideologie creştină prin vorbă şi scris. Limbile slave sînt considerate, după limbile semitice, cele mai înrudite limbi din lume.

În secolul al IX-lea, unitatea între limbile slave era şi mai mare. Un slav din Marea Moravie se înţelegea foarte bine cu un slav de sud. Transformările fonetice şi lexicalo-semantice, care au spart unitatea slavei comune, au survenit mai tîrziu. În interpretarea problemei „moravismelor” trebuie să ţinem seama atît de realităţile lingvistice, cît şi de cele istorice, etnice etc.

Vom vedea, în continuare, că Nomocanonul lui Metodie a fost folosit ca model şi izvor de alţi autori slavi de nomocanoane, care au reprodus chiar traducerea lui Metodie. Deşi, prin conţinut, Nomocanonul lui Metodie nu ne apare atît de sistematic ca modelele urmate (Dionysiana şi Nomocanonul lui Ioan Scolasticul), totuşi istoria sa este de-a dreptul impresionantă în dezvoltarea întregii literaturi canonice slave şi slavo-române. Nu ştim cum arăta originalul, pentru că ni s-a păstrat în două copii incomplete din secolele XIV şi XVI, în Rusia. Se presupune ă au mai existat încă două copii mai vechi, dar nu s-au descoperit pînă în prezent.

În Istoria bisericii ruse, Macarie ne relatează că Nomocanunul lui Metodie a ajuns în Rusia încă din timpul marilor cnezi Vladimir şi Sviatoslav. Era bine cunoscut în Slovenia, în Croaţia, încă din timpul Marii Moravii. Cărţile de legi ale lui Metodie sînt legate istoriceşte de numele împăratului morav Sviatopluc sau Budimer. Popa Duklianin ne relatează în Lepotiseţul său, scris pe la sfîrşitul secolului al XII-lea în latină şi tradus apoi în slavă, că „Sviatopluk Morwavul a instituit multe legi şi obiceiuri bune. Cine vrea să le cunoască le poate citi în Cartea slavilor, care se numeşte Methodius” (Rex Sviatoplucus, aut Budimerus, multas lege set bonos mores instituit, et quos velit afnoscere, librum Sclavorum, qui dicitur Methodius, legat).

Această carte de legi a slavilor se referă la întreaga Metodiana juridica, dar îndeosebi la Nomocanonul. Să nu uităm că Metodie era arhiepiscop de Sirmium, conducea biserica din Pannonia şi Moravia în dependenţă directă de Roma.

Marele canonist rus A. S. Pavlov a identificat, încă din anul 1867, într-un studiu temeinic, Nomocanonul lui Metodie cu primul nomocanon slavo-rus.

Fiind un mare canonist, Metodie a încadrat în nomocanonul său canoane selectate din diferite izvoare, începînd cu Dionysiana, cu Nomocanonul lui Ioan Scolasticul. A încadrat însă şi o serie de cateheze, de rînduieli de primă necesitate practică. De exemplu: rînduiala tainelor de încreştinare: botezul, pocăinţa, cuminecătura, preoţia; de viaţă morală: căsătoria, rugăciunea, postul, respectarea sărbătoriolor creştine şi combaterea celor păgîne. De aceea, primul capitol din Nomocanon este despre sărbătorile mari creştine, pe care le şi menţionează, despre post. Sînt sistematizate în cele 17 pravile sau porunci atribuite pseudoapostolilor Petru şi Pavel. Provin din Constitutio apostolica. Capitolul, intitulat şi Ataxul lui Petru şi Pavel, era şi în Nomocanonul lui Ioan Scolasticul. Este nelipsit din nomocanoanele slave de mai tîrziu. Din cele mediobulgare s-a tradus şi în limba română în Pravila de la Govora (1640-1641) şi în versiunea bilingvă slavo-română interliniară, alcătuită în Moldova de nord pe la sfîrşitul secolului al XVI-lea şi începutul secolului al XVII-lea. Se păstrează doar prima filă în ms. 195, fond 209 din Biblioteca Unională din Moscova. În Pravila de la Putna (1581), capitolul despre Gradele de rudenie şi despre Căsătoriile oprite este tot în formă bilingvă interliniară mediobulgaro-română. Caracter practic au şi canoanele despre ucideri, depsre fiii şi fiicele duhovniceşti, canoanele lui Vasile cel Mare, diferite întrebări şi răspunsuri ca cele scrise de Timotei, diferite Novely şi Siatagma 14 Titulavu. Probabil că nomocanonul lui Metodie conţinea şi capitolul despre dreapta credinţă, care este nelipsit din vechile nomocanoane slave şi din cele slavo-române. Dogma trinităţii se apără şi prin Epistola lui Chiril de Alexandria către Nestorie, cu cele 12 anatematisme, cu care se încheie Codicele Dionysiana şi care s-a păstrat în nomocanoanele bizantino-slave şi slavo-române de mai tîrziu. De fapt, aproape toate nomocanoanele slave şi slavo-române poartă pecetea Nomocanonului lui Metodie. Încep la fel: după cîteva articole din Credo şi o scurtă istorie a sinoadelor ecumenice, urmează primul capitol propriu-zis: Ataxul sau cele 17 porunci ale apostolilor Petru şi Pavel. Se păstrează şi în manuscrisele slavo-române, care conţine Nomocanonul lui Sava Sîrbul. Cel mai vechi e fragmentul din pergamentul cu conţinut miscelaneu nr. 72 BAR din secolele XIII-XIV. Limba este de redacţie sîrbă, dar impresionant de arhaică. Se păstrează regulat dualul: Cei doi apostoli poruncesc „Oboju apostolu zapovedajeve”. Ca şi în ms. 285 BAR f. 24 v., în care Nomocanonul lui Sava se păstrează integral; datează din sec. al XVI-lea. Acesta, şi conţinutul, leagă Nomocanonul lui Sava de cel al lui Metodie, care a lăsat astfel urme la slavii de sud şi la Athos, unde a ajuns direct din Marea Moravie. Trebuie corectată, deci, părerea distinsului slavist ceh J. Vasica, că Nomocanonul lui Metodie nu a lăsat în Bulgaria nici o urmă– „nezustalo tam do Bulharska po Nomokanonu Methodija zadneho sledu”. (Lit. pamatky, Praga, 1966, p. 60). Dar J. Vasica nu cunoştea numeroasele manuscrise slave de sud şi slavo-române, care conţin articole din nomocanonul lui Metodie, al lui Sava etc.

2. Nomocanonul lui Efrem Bulgarul de la începutul sc. al X-lea. De altfel, chiar J. Vasica a constatat că Efrem Bulgarul a tradus unele canoane din nomocanonul său după acela al lui Metodie. La începutul secolului al X-lea, Efrem a avut, deci, în mînă nomocanonul lui Metodie, care circula în Bulgaria. De altfel, identităţile de text între Nomocanonul lui Metodie şi al lui Efrem sînt mult mai numeroase şi au fost observate încă din 1899 de I. Sreznievski, cînd a editat, la Moscova, Nomocanonul lui Metodie după copia din Ustjuzska Kniga. I. Sreznievski afirmă (la p, 123) că traducerea lui Efrem corespunde în multe articole aproape cuvînt cu cuvînt cu traducerea lui Metodie: „… pocti doslovno schodjatsja so sootvujustimi mestami Efremovej Kormcej”. Efrem Bulgarul a folosit şi alte izvoare, ca nomocanonul patriarhal din Bizanţ. În Rusia, textul s-a îmbogăţit cu piese de autori ruşi, devenind o „carte conducătoare”. Protograful Nomocanonului lui Efrem, fără comentariul canoanelor a fost copiat în Mooldova, în sec. al XVI-lea.

În scrierea manuscrisului, J. Sceapov a constat grafeme caracteristice paleografiei chirilice româneşti, începînd cu acel ** cu poale lungi şi umflate. Textul Monocanonului lui Efrem a fost editat de N. S. Beneşevici în 1906 şi apoi la Berlin în 1937.

3. Nomocanonul sf. Sava Sîrbul (1219).

Mai răspîndit şi mai cunoscut este Nomocanonul sf. Sava Sîrbul, alcătuit şi cu colaborarea altor scriptori la Mănăstirea Hilandar de la Athos, prin 1219 (cum opinează S. Troicki) sau chiar în Serbia cum consideră J. Vasica, comentînd referirea la cartea de legi Methodius din Letopiseţul popii Duklianin. Sava şi colaboratorii săi au cunoscut şi au folosit ca izvor Nomocanonul lui Metodie, din care s-a păstrat chiar traducerea unor titluri. Din literatura bizantină a folosit nomocanoanele lui Ioan Scolasticul, al lui Ioan X-lea Kamateros, al patriarhului Fotie (883), Nomocanonul din Evhologiul lui Alexie Studitul (1043) etc. În plus, V. Jagic a atras atenţia asupra izvoarelor bulgăreşti dintr-un sbornic bulgaro-sîrb (Starine, 1874 VI).

Sava a folosit şi alte izvoare bulgăreşti dinainte de 1200. După o părere nesusţinută de episcopul Teofil de Vidin, ar fi transpus Nomocanonul lui Sava în bulgară prin 1270. (R. Constantinescu o.c. p. 198).

Canoanele sînt comentate prin complicaţie după comentariul lui Aristinos şi îndeosebi al lui Zonaras. De aceea, Iacov Sviatoslav îl şi denumeşte Nomocanonul Zonaras. Comentat astfel şi tradus în slavă, Nomocanonul lui Sava nu „a mai fost întunecat de norii limbii elenice”, cum se spune în postfaţa păstrată şi în versiunile de mai tîrziu cu unele idei noi, introduse se pare de Gherman şi de Grigore al II-lea de Rîţca. Următoarea ne aminteşte de credinţa precreştină despre „pămîntul mamă”: „… cămin să le fie mormîntul, iar mamă să le fie pămîntul”.

În cultura sîrbă, Nomocanonul lui Sava are o istorie bogată. S-a răspîndit în mai multe versiuni, socotindu-se o adevărată „carte conducătoare” Kormeaja kniga, cum este înregistrată în cele mai recente cataloage, ca acela al lui R. Constatinescu (o.c. p. 220-226), unde se descrie de fapt versiunea Nomocanonului sf. Sava din ms. slavo-român nr. 285 de la BAR. Datează din secolul al XVI-lea. Conţine şi postfaţa originală, cele 17 porunci ale apostolilor Petru şi Pavel, combaterea bogomililor, epistola lui Chiril de Alexandria către Nestorie cu cele 12 anatemisme, care ne trimite la izvoare ca Dionysiana, la Nomocanonul lui Ioan Scolasticul, la acela al lui Metodie.

Vestea despre Nomocanonul lui Sava (decedat prin anul 1237) a ajuns repede în Rusia, unde Chiril al II-lea, arhiepiscopul Kievului, l-a cerut cneazului de Tîrnpvp, Jacov Sviatoslav, care era de origine rusă şi în corespondenţă cu arhiepiscopul Chiril al II-lea din Rusia.

Iacov Sviatoslav a însărcinat degrabă pe scriptorul bulgar Dragoslav să transcrie cu mare grijă, împreună cu colaboratorii săi, Nomocanonul lui Sava. Aceştia au lucrat cu atenţie şi pricepere de adevăraţi textologi. Cneazul Iacov Sviatoslav a trimis cartea, în anul 1262, mitropolitului Chiril al II-lea de Kiev, împreună cu o epistolă, în care nomocanonul este denumit „protofroniu”, adică „prima înţelepciune” şi atribuit lui Zonara, comentatorul principal. Cere să nu se schimbe din nomocanon nici o literă. În Rusia, nomocanonul lui Sava are o strălucită şi bogată istorie, descrisă şi pusă în stemă de J. Sceapov care punctează şi transcrierea făcută de Dragoslav la Tîrnovo în 1262. Dar această dată lipseşte de pe stema alcătuită de R. Constantinescu cu istoria aceluiaşi nomocanon. Între cei doi cercetători sînt şi alte deosebiri de date şi păreri.

III

„Cartea conducătoare” în literatura slavo-română.

La sinodul ţinut la Vladimir în 1274, Chiril al II-lea a lăudat şi a citat idei din postfaţa Nomocanonul lui Sava, care s-a transcris la Reazan în 1284. S-au introdus în el piese de autori ruşi, devenind o „Carte conducătoare” Korneaja Kniga care s-a răspîndit prin numeroase manuscrise şi a intrat şi în ediţiile tipărite în 1650 şi 1653. Ediţia din 1653 a circulat şi în ţările româneşti. Se păstrează în mai multe exemplare la bisericile din Tulcea. Un exemplar există la BAR, sub cota CR III. 604 653. Din cele vreo 13 manuscrise scrise conţinînd Cartea conducătoare de redacţie rusă, menţionăm pe scurt următoarele mai importante prin vechime, limbă şi conţinut.

1. Cartea conducătoare din ms. 19/21 din Biblioteca Episcopiei ortodoxe din Arad. Datează din anii 1470-1472. Provine de la Mănăstirea Hodoş-Bodrog de pe Mureş. Manuscrisul a fost descris de R. Constantinescu şi de I. Iufu, care a şi descoperit acest manuscris. Din Ucraina, manuscrisul a ajuns prin galiţia în Moldova, unde, după I. Iufu, a fost transpus în mediobulgară cu ortografie nouă. În limbă se întîlnesc denumirile de bogomoli în loc de bogomili şi Sredeţ în loc de Sardica (Sofia). Aceste denumiri caracterizează mediobulgara. KK Arad derivă din Kniga Volynskaja. Are, deci, la bază Nomocanonul lui Sava. Păstrează şi postfaţa cu colofonul din anii 1262 şi 1286. Se intitulează Pravila legii (Zakonu Pravilo) deci ca şi Nomocanonul lui Metodie, din care se păstrează o serie de capitole, ca Ataxul lui Petru şi Pavel, Epistola lui Chiril de Alexandria către Nestoria cu cele 12 anatematisme. Conţine disputa dintre Chiriac şi Nifon al Novgorodului despre scurtarea pedepsei prin slujbe plătite şi despre interzicerea contactului între soţi duminica şi sîmbăta, ca să nu se nască copii bolnavi trupeşte şi sufleteşte. Acestea provin din ultimele articole ale Penitenţialului ceh scris în Cehia în secolul al XI-lea în slava veche (I. Vasica). Manuscrisul a ajuns din Cehia în Rusia şi a provocat la Novgorod această dispută, transmisă astfel şi cititorilor români. Cartea conducătoare păstrată la Arad conţine şi Statutul sau Ustavul despre zeciuială sau desiatină, dat de cneazul Vladimir al lui Vasilko (978-1015). Se întărea astfel autoritatea şi creştea averea bisericii ruse, care era obligată în schimb la o largă operă socială; episcopii erau ca nişte judecători, ei controlau măsurătorile şi cîntarele de prin tîrguri. Prin acest Statut al cneazului Vladimir cunoaştem aspecte din viaţa economică şi socială a Rusiei în secolele X-XI.

Unele dispoziţii au filiaţii strînse cu Russkaja Pravda. Multe canoane păstrează numerotarea originală din Codicele Dionysiana. După însemnările şi după glosele de pe manuscris; Cartea conducătoare de la Arad s-a citit în Galiţia, în Moldova de Nord şi pe Mureş, în regiunea Aradului.

2. Conţinut foarte apropiat cu Cartea conducătoare de la Arad are Cartea conducătoare din ms. sl. 461 BAR. Este o copie din 1652. Provine de la Mănăstirea Bistriţa (Vîlcea). Conţine şi Statutul cneazului Vladimir, dar cu unele deosebiri de structură şi de idei. În conţinut se oglindeşte o compilaţie a legilor bisericeşti cu cele civile. Traducerea textului este revizuită. Se combat numeroase credinţe şi cutume precreştine, caracteristice pravilelor ruseşti din secolele XII-XIII, ca în penitenţialul Bealecevski, ori în seria arhaică de canoane ca cea din ms. sl. 661 de la BAR etc.

3. Astfel de credinţe şi cutume există şi în ms. 588 de la BAR, în fragmentul transcris din Kormeaja sub titlul: Pravilele sfînţilor apostoli. Între altele se pedepsesc aspru femeile care sug sîngele copiilor şi-i omoară: „– zany giludy i sysajusce krovi detemi i umerstvljajuste ichi”. Acestea sînt denumite cu un cuvînt rar şi caracteristic limbii ruse: giludy.

4. Un alt fragment, tot necunoscut în istoria Cărţii conducătoare din Rusia, există în ms. slav 17326 de la BCS, copiat în secolul al XVIII-lea.

Între altele, manuscrisul acesta conţine Ataxul apostolilor Petru şi Pavel, extrase din Ipolit al Romei, altele din Pateric, o povestire apocrifă despre preotul Pavel, care de frica sfîrşitului lumii se ascunde în munţi împreună cu cinci călugăriţe.

Literatura juridică slavo-română s-a îmbogăţit deci cu aceste versiuni şi cu manuscrisele descrise de R. Constantinescu în repertoriul său (p. 207-234), cu trei steme.

Dar pentru istoria Cărţii conducătoare în general şi în literatura juridică slavo-română în special, trebuie să menţionăm şi acele nomocanoane cu conţinut bogat, variat şi cu puţine piese de autori ruşi. Prin conţinut şi limbă sînt ca şi Cartea conducătoare, ca Pravila Zonara, denumită astfel după numele comentatorului.

Titlul adevărat se menţionează în însemnarea scriptorului Efremov din Tîrgul Romanului „… că a cumpărat această carte numită Kupicha si o Kniga receva, Pravila sfinţilor şi dumnezeeştilor apostoli”. A fost scrisă în Moldova în 1579. Are conţinut bogat şi variat (Ms. 9206, Muzeul de Istorie, Bucureşti). Unele piese ruseşti se identifică în nomocanoanele monastice din secolul al XIV-lea: combaterea ereticilor, inclusiv a bogomililor (ca în ms. QI 390 din BP Leningrad, publicat de Ju. K. Begunov/Kozma… Sofia, 1973, p. 113-160; 506-510), din Învăţăturile împăratului grecilor, Vasilie Macedoneannul către fiul său Leon. Importante sînt însă o serie de teme locale din Ţările Române despre Nicodim, egumenul de la Tismana, despre un predicator de la Sudul Dunării etc. Acestea ne îndreptăţesc să considerăm Pravila sfinţilor apostoli un nomocanon – Carte conducătoare – de redacţie originală românească.

5. Piese de autori ruşi conţine şi Nomocanonul – Cartea conducătoare – din ms. 106/16 de la Biblioteca Universităţii Lajos Koşuth din Debreţin, scris în secolul al XVI-lea, probabil într-unul din centrele culturale din Maramureş. Are ca filigran mistreţul, ca şi Pravila de la Neamţ şi cea de la Putna (1581) (Al. Mareş, Filigranele hîrtiei întrebuinţate în Ţările Române în secolul al XVI-lea, Bucureşti, 1987, fig. 344-387 şi Tvetana Janakieva (Bulgaria) – Juliana Pandur (Ungaria) în Palaeobulgarica, 1987, 1, p. 86-93). Protograful constă din Pravila sfinţilor apostoli f. 3-84. şi Pravila sfinţilor părinţi f. 84-151. A fost scris în mediobulgara din sec. al XIV-lea. Limba şi textul în sine sînt identice cu ale nomocanoanelor slavo-române din Moldova, care conţin Nomocanonul sistematic de la Vidin. Limba însemnărilor adaosurilor de piese ruseşti este aşa-zisa slava carpatică cu ucrainisme locale, cu polonisme, slovacisme, maghiarime şi românisme. Este limba în care s-a scris în Marmureş Postilla de Neagovo, pe la jumătatea secolului al XVI-lea, şi alte monumente din Maramureş şi din fosta Rusia Subcarpatică, studiate de A. L. Petrov, I. Gherovski, I. Pankevici, I. O. Dzendzelivski, P. Olteanu, Laszlo Dezsö etc.

IV. Nomocanoanele slavo-române şi primele pravile româneşti

Cele vreo opt nomocanoane propriu-zise din literatura juridică slavo-română datează din secolele XIII-XVII. Sînt scrise după tradiţia metodiană. Încep cu acelaşi capitol despre cele 17 porunci ale apostolilor Petru şi Pavel. Conţin şi adaosuri şi influenţe mai noi. Trei sînt de tip florilegic Albina, *****, Pcela: cel din pergamentul 72 de la BAR (din sec. al XIII-lea) şi cele din ms. 310 şi 157 BAR. Nomocanonul din ms. 330 BAR (de pe la sfîrşitul sec. al XV-lea) conţine între altele articole despre castraţi, după compilaţia rusă din secolul al XIV-lea O skopeech. Caracteristică este o selecţie de pareneze din opera lui Ioan Cassian: De octo principalium vitiorum remediis (P. Gr. LXXIX, col. 1436-1472). Titlul în slavă este Calea spre împărăţia cerurilor Putiku castru nebesnomu. Capitolul există şi în ms. 4250 din BCS. Nomocanonul este influenţat şi de Pandectele lui Nikon. Nomocanonul din ms. 340 BAR conţine canoane de tradiţie balcanică. În versiunea din ms. slav 119/356 de la Biblioteca sinodală din Bucureşti (sec. al XVI-lea se păstrează tipul tradiţional metodian, unele canoane originale, dar şi o influenţă a KK şi din Zinarul rusesc) (R. Constantinescu, Repertoriul…, p. 192-194).

Genul cel mai productiv este însă cel al penitenţialelor sau al nomocanoanelor prescurtate, al seriilor izolate de canoane de uz practic. În cataloage se înregistrează vreo 30 de tipuri cu numeroase alte subtipuri (R. Constantinescu, Repertoriul…, p. 35-106). Unele prezintă filiaţii cu penitenţialele latine, cu Epitimeiniul Sinaitic, cu Penitenţialul scris în sec. XI-lea, în Cehia, în slava veche. S-a răspîndit şi la slavii de răsărit. La români a ajuns prin intermediul ucraino-rus. Astfel de penitenţiale se semnalează izolat, îndeosebi în Moldova, încă din secolele XII-XIII. Dar mai concret – şi atestate textologic, sînt din secolele XIV-XVIII, ca cele din ms. 661, 420, 470, din KK Arad, Bistriţa-Vîlcea etc.

Deosebit de importante pentru dezvoltarea literaturii juridice slavo-române sînt penitenţialele mediobulgare scrise în secolul al XIV-lea, înainte de 1359 în zona Vidinului, pe valea Moravei bulgaro-sîrbe, legată de centrul cultural politic şi bisericesc de la Vidin. Aceste penitenţiale nu provin deci din aria culturală sîrbă în mod exclusiv, cum consideră cercetătorul R. Constantinescu (LR, 1986, 6, p. 499).

Chiar V. Jagic, care a publicat părţi din aceste penitenţiale, vorbeşte de un sbornic bulgaro-sîrb (Starine, VI, 1874, p. 112-151, îndeosebi p. 136-146). Versiunea publicată de S. I. Smirnov în 1915 este identică. Acelaşi fond bulgar are şi partea de penitenţial din Nomocanonul sîrb publicat la Tîrgovişte în 1545 de către Dimitrie Liubavici, sau canoanele din anexa la Sintagma lui Matei Vlastaris, publicate de S. Troicki. Versiunile de pe valea Moravei au fost scrise probabil în mediobulgară, avînd şi influenţe sîrbe. Nu ni s-au păstrat protografe, ci versiuni din secolele XV şi XVI, ca acelea din ms. 1117 din sec. al XV-lea şi ms. 1170 din secolul al XVI-lea din BNKM din Sofia şi versiunea localizată la Ieud în Maramureş (I2) din anii 1562-1588.

Limba acestora este însă eminamente mediobulgară, ca şi limba nomocanonului sistematic de la Vidin, scris pe la jumătatea secolului al XIV-lea. O versiune a penitenţialului din zona Vidin-Morava a generat prin traducere prima pravilă în limba română tipărită de Coresi la Braşov în anii 1560-1562. Alcătuitorul a selectat canoane şi din alte izvoare ucraino-ruse identificate în ms. 661, 421, 470 etc. Traducerea s-a făcut în Moldova. Unele rînduieli, cateheze şi începuturi de omilii s-au scris direct în româneşte. Pravila Coresi se păstrează în vreo opt versiuni fragmentare. Cea mai completă este Pravila de isprava omului, adică de „îndreptarea omului”, din ms. 5211 BAR şi din ms. 195, Fond 209 Ovcinnikov Biblioteca unională din Moscova. Conţine Pravila sfinţilor părinţi, care s-a mai tradus odată în secolul al XVI-lea în Moldova tot după compilaţia de penitenţiale din Bulgaria de nord-vest, şi se păstrează în Codicele de la Dragomirna (a fost publicată de R. Constantinescu în LR, 1987, 1, p. 77-78). Conţine şi canoane originale.

De o însemnătate şi mai amre este în istoria literaturii juridice la români nomocanonul sistematic alcătuit de cărturarii bulgari la Vidin în anii 1345-1359 în mediobulgară. Prin conţinutul său de 150 de articole cu anexe bogate şi variate, reprezintă fidel tradiţia nomocanonică romano-bizantino-slavă, Nomocanonul lui Metodie. Cele mai luminoase pagini din istoria acestui nomocanon s-au scris la nordul Dunării, îndeosebi în Moldova.

Manuscrisele au fost aduse în Moldova încă din secolul al XIV-lea. Unul din aceste manuscrise poartă o însemnare din Moldova din 1359.

În epoca aceasta, legăturile Bulgariei cu Ţările Române erau strînse: politice, juridice, comerciale, înrudiri între familiile domnitoare ale lui Straţimir al Vidinului, căsătorit cu Ana, fiica voevodului Ţării Româneşti, Alexandru Basarab (1330-1365). Ioan Basarab căsătoreşte pe fiica sa cu Ivan Alexandru, ţarul de la Tîrnovo. Eftimie, patriarhul de Tîrnovo, poartă corespondenţă cu mitropolitul Ungrovlahiei şi cu Nicodim de la Tismana. Alexandru cel Bun al Moldovei găzduieşte pe călugării refugiaţi de la sud de Dunăre. Printre manuscrisele aduse de aceştia a fost desigur, şi Nomocanonul de la Vidin. Poate că acest Nomocanon a fost acea Pravilă după care se zice că s-ar fi condus Alexandru cel Bun. Scriptorii români în colaborare cu cei bulgari au copiat şi au prelucrat Nomocanonul de la Vidin, păstrat în vreo 13 manuscrise, dintre care nouă sînt localizate în Moldova de nord. Acestea au generat prin traducere directă în limba română Pravila de la Govora, tipărită în anii 1640-1641. Originalul este Pravila mediobulgară de la Bistriţa-Vîlcea din 1618 (ms. 726 de la BAR). Reprezintă o versiune prescurtată faţă de celelalte 12 versiuni mediobulgaro-române. Pe la sfîrşitul sec. al XVI-lea şi începutul sec. al XVII-lea s-a făcut o nouă traducere tot în Moldova de nord în formă bilingvă interliniară. Partea slavă conţine infiltraţii şi din alte redacţii. Din versiunea bilingvă slavo-română a Pravilei de la Govora ni s-a păstrat numai prima filă în ms. Ovcinnikov, fond 209 din Biblioteca Unională de la Moscova. Pe alocuri, traducerea este mai exactă decît a lui Mihail Moxa, tipărită în 1640-1641 şi reeditată în 1844 de cărturarul Alexandru Odobescu.

Încă de la editare, un exemplar a fost destinat românilor din Transilvania. Astfel, Pravila de la Govora, ca şi aceea a lui Coresi cu variantele ei, a contribuit la păstrarea unităţii de cuget şi de grai a tuturor românilor din vechea Dacie. În acelaşi timp, Pravila de la Govora a rămas codul penitenţial al tuturor românilor pînă la jumătatea secolului al XVII-lea.

***

Ultimele monumente juridice traduse din slavă în română sînt Codicele ţarului Duşan (1349 şi 1353), păstrat într-o traducere efectuată în 1776 în Banat. Textul a fost publicat recent, dar cu erori, de R. Constantinescu.

O traducere nouă o datorăm juristului I. Peretz, care nu a cunoscut vechea traducere bănăţeană, în 1906, cînd a publicat traducerea sa după ediţia lui St. Novakovic, care urmează ms. Prizren.

Dintre cele 25 de manuscrise care conţin Codicele Duşan, patru au circulat la noi: în Banat, în Oltenia şi în Muntenia. Traducerea românească se păstrează în ms. 3093 de la BAR. Conţine în întregime Codicele tripartit, deci şi Legea Constantin-Justinian, editată în original şi în versiune franceză de juriştii M. Andreev şi Gh. Cronţ (Bucureşti, 1971, p. 73-87).

Juristul bulgar M. Andreev menţionează textologic că în „Legea împăraţilor Constantin-Justinian” sînt influenţe şi din „Legea de judecată a oamenilor”, primul monument juridic slav, tradus de Metodie după Ecloga XVII-a Isaurică. Alţi specialişti, ca A. Zocca-Rosa, St. Novakovic, N. Radojcic, S. P. Naumov au arătat că toate operele din Codul tripartit păstrează după tradiţie izvoarele dreptului romano-bizantino-slav. De aceea românii din Banat şi din vechea Ţară Românească le-au receptat, traducîndu-le în limba română din banat, bogată în regionalisme şi arhaisme. Trebuiesc studiate şi editate critic. Prezintă interes pentru istoria dreptului la români şi slavi, pentru istoria limbii române literare. Prin acest curent de influenţă sîrbă s-au stavilit practicile juridice ale saşilor din Transilvania de tipul Sachsenspiegel, pe care Vlad Ţepeş le introdusese în Ţara Românească. Se pare că iniţiatorul politic al acestei reacţii a fost Radu cel Frumos (1462-1475) (R. Constantinescu). Prin Codicele Duşan se promovează idei înaintate de dreptate socială, de culturalizare a poporului, de umanism şi renascentism. De aceea, Ştefan cel Mare al Moldovei se interesa îndeaproape de acest monument juridic, ca şi de Sintagma lui Marei Vlastares.

***

În toate ţările româneşti care constituiau vechea Dacie, au circulat îndeosebi manuscrisele juridice mediobulgare, bulgaro-sîrbe şi ruse, răspîndite mai mult în regiunea de nord. Aceste monumente păstrau mai bine fondul romano-bizantin, articole şi titluri întregi de capitole din Nomocanonul lui Metodie, din Codicele lui Dionysius Exiguus. În manuscrisele de redacţie rusă se păstrează articole din Epitemeinicul Sinaitic, tradus din latină încă din epoca Marii Moravii. De ex., în culegerea Bealcevski se identifică vreo 30 de articole care sînt şi în Epitemeinicul Sinaitic, indicînd legături directe între Rusia veche şi Marea Moravia. Unele se întîlnesc şi în monumentele juridice slavo-române, ca Pravila de la Putna. Izvorul lor este Codicele Dionysian şi îndeosebi Penitenţialele, ca cel de Merseburg, Codicele Jimram etc. textul latin este identic. S-au păstrat identic texte slave din Epitemeinicul Sinaitic şi în Pravila de la Putna.

De ex. Art. 60 din Penitenţialul de Merseburg se păstrează exact şi în Epitemeinicul Sinaitic şi în versurile slave şi române:

Pen. Mers. 60: „Si quis intrat ad ancilla suam, si genuerit ex ea, libertit ea met unum anum peniteat”.

Ep. Sin. Pt. 299r: „Aste kto su raboio blodu sutvorit toli roditu detisti da svoboditi rabo to otu rabotu i postitu se leto edino”.

Ng. 30 f. 30 v: „Iar cine va face fecior cu roaba sa, să o elibereze şi post un leat poclon 150 în zi”.

Incendiatorul de case şi de stoguri este pedepsit în versiunea latină din Pen. Mers. 38, cu şapte ani de penitenţă, dintre care trei cu pîine şi cu apă. În versiunea slavo-română (Ieud 1 500 f. 13) şi în versiunea română din Pravila de ispravă 3 v pedeapsa e de 20 de ani şi 400-500 de metanii zilnic:

„Si quis domum vel aream cu juscunque igne cremavertit, VII annos peniteat, III ex his in pane et aqua”.

„Aste kto zazezet dvori necii ili gumno ili domi… letu 20, pokloni 400″.

„Iar cele ce va arde casa… sau va aprinde o are cu stoguri letu 20, pocloane 500″.

Versiunea slavo-română Putna este şi mai apropiată de versiunea din penitenţiale, pentru că pedeapsa incendiatorului este de… „post 3 ani cu pîine şi apă şi o sută de metanii pe zii”:

„Aste kto domu zazezeti ili gumno, posti 3 letu o chlebe i o vode, pokloni 10 na deni” (p. 150).

Clauzula „cu pîine şi apă” nu constituie o caracteristică a penitenţialelor latine. Se întîlneşte frecvent şi în canoanele bizantino-slave şi române, în care de obicei se menţionează şi numărul de metanii zilnice. În schimb, în versiunile latine occidentale, se precizează, din totalul anilor de penitenţă, postul să fie diferit.

De ex., celui căruia i-a murit copilul nebotezat din neglijenţă, i se dă trei ani, unul să fie cu pîine şi apă, iar doi ani fără vin şi fără carne:

Pen. Mers. 61: „Si cujus infans sine baptismo per negligentiam mortuus fuerit, III annos peniteat: I ex his in pane aqua, II sine vino et carne”.

Ng. F. 130 r: „Iară cui va muri ficiorul nebotezat de lene, post trei ani cu pîine şi apă pocloni 300 în zi”.

Serii întregi de articole sînt grupate în aceeaşi ordine, atît în Penitenţialul de Merseburg cît şi în nomocanoanele bizantino-slave şi române. De ex., despre certăreţi, despre bîrfitori, despre mincinoşi. Unele din acestea se identifică chiar în Legea haganului bulgar Crum (816). De ex., despre cel care acuză fără judecată, despre calomniator, despre mincinos, care sînt ucişi: „Idemque calumniae ac mendaci convictus fuerit occidatur” / Suidae Lexicon graece et latine, I. Cantagridge, 1705, p. 444-445. În Pravila Coresi, în cea de ispravă calomniatorului i se taie limba, pe lîngă pedeapsa de doi ani post şi 18 metanii zilnic. În celelalte versiuni latino-bizantino-slave nu există tăierea limbii:

Ms. sl. bAR f. 302: „Klevetiniki 2 letu pokloni 18 na deni”.

Pr. Coresi, 4, Ispr. 11. 11: „Clevetnicu post 2 letu poclon 18 în zi şi să-i fie tăiată limba”.

Regulile de disciplina pocăinţei se respectau cu stricteţe în ambele biserici. Apar mai dezvoltate în vechile şi simplele penitenţiale irlandezo-britanice (se ştie că misionarii irlandezi au activat mult şi eficace în Marea Moravie).

Totuşi, în ambele biserici, pedepsele s-au redus şi s-au comutat în alte obligaţii mai uşoare şi mai scurte ca durată: în diferite slujbe bisericeşti, în lecturi de psaltiri etc. care se plăteau. Adesea condiţiile sînt aceleaşi. De ex., treizeci de liturghii pentru 12 luni de post, adică pentru un an: Triginta missae duodecim menses possunt redimere (Pen. Mers). Aste li za 12 meseci eze esti god, 30 liturghi (Prav. 27 ms. sl. 283 BAR, f. 2 r).

Acest manuscris slav de la BAR are conţinut muzical. Dar începe cu Pravila 27, care conţine regulile cele mai frecvente de reducere şi comutare a pedepselor. Plăţile se făceau în perperi, în dinari în constande sau bani de aur, lat. solidos. Pentru unele slujbe se făceau metanii numărate în vruvci – sau „aţe” – adică şnurul de metanii pe care-l poartă călugării. De ex., „Za akathist 12 truvci. Za paaklisi 6 vruvci… Pentru un acatist – 12 aţe. Pentru un paraclis – 6 aţe…”. Serii întregi de astfel de reguli sînt identice în Pravila de la Govora, în Penitenţialele latine sau în Judicium Pentientae. Frecventă este seria următoare: „Dacă vrei să termini postul mia repede: „pentru 10 liturghii 5 psaltiri; pentru 20 de liturghii 10 psaltiri; pentru 30 de liturgii 15 psaltiri.” Aste chostesi poskoro ispraviti postu: To za 10 liturghii 5 psaltiri; za 20 liturgii 10 psaltiri…” (Pr. 27. Ms 283 BAR f. 1-4). Textul e în mediobulgară, ca mai toate izvoarele, după care s-au tradus primele pravile în limba română. O serie de articole din Pravila Coresi, din cea de Ispravă, se identifică în Nomocanonul lui Metodie.

De ex. Asta kto ku vluchvomi choditi 3 leta da pokaestu se. (Ust. 11) Cela ce merge la vrăjitoare 3 ani… În ceea ce ni s-a păstrat din prima pravilă în limba română se identifică vreo 20 de articole din penitenţialele latine. Iată cîteva exemple. Subliniem deosebirile, care, în versiunea slavă din Epitimeinicul Sinaitic, nu sînt:

Pen. Mers. 64: „Si quis odit fratrem suum, quamdiu non repellit odium a se, tantum temporis cum pane et aqua peniteat”.

Pen. Mers. 9: „Si quis veneficio aliquem – hominem – perdiderit, VII annos peniteat, III ex his in pane et aqua”.

Pr. fr. Ng. 131 v.: „Iară cîte zile va ţinea mînie fratelui său, atîtea zile să postească – cu pîine şi cu apă”.

Pr. Coresi 9r: „Cine va pierde omul cu otravă, post 7 ani, 3 din ei cu pîine şi cu apă – închinăciuni 500 în zi”.

Din articolul 38, existent şi în Pravila de ispravă – f. 14 r, – lipseşte în româneşte propoziţia „să roage medicul să-l vindece” – fireşte, contra plată pe care o subliniem în versiunea latină:

„Si quis clerius hominem per iram percusserit et sanguinem fuderit, solvat ei primum operam mercedis et medicum querat, duabus quadragessimis peniteat in pane et aqua”.

„Iar popa de va lega omul de leage în mînie sau îl va încrunta ……….. post optzeci de zile şi să nu cînte liturghie”.

Pe baza izvoarelor şi a versiunilor, am reconstituit textul primelor pravile în limba română pentru a fi editat critic, paralel cu cel slav, necunoscut pînă la cercetările noastre. Studiul acestor izvoare în cadrul comparativ-istoric trebuie adîncit şi continuat, oricît ar fi de dificil. Astfel trebuie colaţionat integral textul unor izvoare primordiale, cum sînt Codicele Dionysiana şi Nomocanonul lui Metodie. Fără studiul lor aprofundat, nu înţelegem bine nici începuturile, nici dezvoltarea legiuirilor în cele două biserici în Evul Mediu. Din contribuţia noastră reise că românii au receptat creator aceste izvoare între care unul le aparţine încă din epoci anterioare. Codicele lui Dionysius Exiguus a fost cunoscut în greacă şi în latină prin cele trei ediţii încă din epoca străromână şi, apoi, prin filiera nomocanoanelor slave, începînd cu al lui Metodie. S-a creat astfel o literatură slavo-română, care constituie un capitol distinct şi în istoria dreptului vechi al slavilor de sud şi de est, precum şi al românilor. Această istorie dovedeşte însă totodată autohtonismul şi permanenţa românilor în vechea Dacie, în care chiar strămoşii lor, geto-dacii, se conduceau în viaţă după legi scrise, ca Inscriptas leges.


%d blogeri au apreciat asta: