~Ioan G. Coman – Literatura patristică de la Dunărea de Jos, din sec. IV-VI d.h., ca geneză a literaturii şi culturii daco-romane şi române

IOAN G.COMAN

LITERATURA PATRISTICĂ DE LA DUNĂREA DE JOS, DIN SEC. IV-VI, CA GENEZĂ A LITERATURII ŞI CULTURII DACO-ROMANE ŞI ROMÂNE

Un număr de autori de la Dunărea de Jos, în frunte cu Ioan Cassian, Dionisie cel Mic (Exiguus), Ioan Maxenţiu, Petru ş.a., au lăsat opere scrise în limba latină, marcînd începutul unei lumi şi literaturi noi. Aceste opere exprimă procesul de formare al spiritualităţii daco-romane şi au constituit obiectul lucrării noastre Scriitori bisericeşti din perioada străromână (Bucureşti, 1979), obiect confirmat, în mare măsură de epigrafie şi arheologie. Aceşti scriitori reprezintă începutul unei vieţi şi lumi noi pe teritoriul locuit azi de români, în străvechea Scythio-Minor (Dobrogea) şi Dacia. Semnalăm că toţi aceşti scriitori apar după retragerea trupelor de către Aurelian în 271-275, fapt ce confirmă din plin continuitatea noastră aici.

Am aplicat calificativul de „străromâni” şi secolelor IV-VI, în care se poate vorbi de o populaţie cu caracteristici de limbă, gîndire şi forme de manifestare diferite atît de acelea ale romanilor, cît şi de acelea ale geto-dacilor.

Cartea a fost scrisă cu gîndul de a lămuri: ce elemente de spiritualitate au putut oferi scriitorii patristici de la Dunărea de Jos procesului istoric daco-roman de formare a poporului român. Aceste elemente au fost substanţiale şi decisive pentru evoluţia ulterioară a strămoşilor noştri într-un popor nou, poporul român, popor care la venirea slavilor, în secolul VII, era deja format, cu limbă şi cultură proprie. Prin procesul istoric complex daco-roman, limba şi cultura română precedă textele româneşti din secolele XV-XVI. Fenomenul slav nu a distrus, ci numai a făcut ca limba şi cultura noastră să evolueze estompat, ca apele care curg pe sub stînci: în traducerea bulgară a Tetraevangheliarului, din 869, s-au găsit cuvinte româneşti. Noi suntem prezenţi cu limba şi cultura noastră pe pămîntul României cu circa 1000 de ani mai devreme decît se crede îndeobşte. Era lucru normal ca o cultură şi o civilizaţie a strămoşilor, strălucit atestate prin cercetările arheologice şi epigrafice, să se fi manifestat şi prin opere scrise la nivelul fazei de evoluţie a secolelor IV-VI. Cultura greco-latină a făcut posibile aceste opere care, la rîndul lor, au avut o lungă circulaţie în Imperiu, mai ales în zona daco-romană, orientată spre Bizanţ. Aprecierile elogioase şi din Răsărit şi din Apus la adresa acestor scrieri confirmă deosebita lor valoare. Populaţia daco-romană şi oamenii ei distinşi erau numiţi de istoricii vremii „sciţi” şi „goţi”, acest din urmă nume fiind dat, de obicei, „vechilor geţi”2.

Exemplificăm începutul literaturii şi culturii noastre din perioada daco-romană prin Ioan Cassian şi Dionisie cel Mic, Exiguus.

Ioan Cassian. Născut pe la 360 e.n. în Scythia Minor, din părinţi creştini cu stare, Ioan Cassian3 prezintă astfel familia şi locul său de baştină, fără să dea nume acestui loc: „Către acest avvă Abraham am întors asaltul gîndurilor noastre, mărturisind tulburător că zilnic eram împinşi de cugetul de a ne întoarce în provincia noastră şi de a ne revedea părinţii. Pentru că ne reaminteam că părinţii noştri erau înzestraţi cu aşa de mare pietate, ni s-a născut dorinţa puternică şi presupunerea că ei nu vor împiedica planul nostru. Ne gîndeam că din rîvna lor noi aveam de cîştigat, în sensul că nu trebuia să ne ocupăm noi de procurarea celor necesare trupului, nici de hrană, pentru că ei împlineau cu bucurie şi din plin toate cele de trebuinţă nevoilor noastre. Pe deasupra, ne nutream sufletul cu speranţa bucuriilor deşarte şi cu credinţa că vom recolta roadă bogată din convertirea multora, care trebuiau îndrumaţi prin exemplul şi îndemnul nostru. În afară de aşezarea locului, unde se afla o proprietate moştenită de la strămoşii noştri, mi se zugrăvea înaintea ochilor farmecul plăcut al acestei regiuni, care se întindea graţios şi armonios în spaţiile singurătăţii, în aşa fel încît ascunzişurile codrilor nu numai că puteau desfăta un monah, dar erau în măsură să ofere şi maximum de provizie pentru hrană”4.

Ioan Cassian a făcut şcoală undeva într-un oraş de pe ţărmul Pontului Euxin şi a plecat în Palestina (spre 380) şi în Egipt, regiuni unde a stat circa 15-20 de ani, a venit la Constantinopol, unde a cunoscut pe Ioan Gură de Aur; de aici, după drama hrisostomică, a plecat la Roma, unde a cunoscut pe Inocenţiu I şi pe Leon, viitorul papă, iar pe la 415 s-a îndreptat spre sudul Galliei, Franţa de azi, unde a întemeiat două aşezăminte chinoviale: unul de bărbaţi şi altul de femei, pe care le-a condus pînă la sfîrşitul vieţii (spre 435) şi cărora le-a dat reguli de vieţuire.

Ioan Cassian a scris trei opere: 1. Aşezămintele chinoviale şi despre tratamentul celor opt păcate principale, în 12 cărţi; 2. Collaţiuni sau Convorbiri cu părinţii, în 24 de cărţi, operă capitală şi mult elogiată de-a lungul secolelor; 3. Contra lui Nestorie, în 7 cărţi. Aceste opere se ocupă, între altele, cu probleme practice şi spirituale, dar şi ale vieţii morale în general. Se combat aici cu tact şi pricepere „cele opt păcate principale”: lăcomia pîntecului, desfrînarea, arghirofilia, mînia, tristeţea, trîndăvia, slava deşartă şi mîndria. Sunt recomandate cu stăruinţă şi întinse analize psihologice unele virtuţi, care formează desăvîrşirea. Cităm din acestea: puterea de discernămînt, prietenia, smerenia, ospitalitatea, dragostea. Iată cîteva gînduri despre discernămînt sau dreapta judecată: „Discernămîntul este ceea ce sunt ochiul şi lampa pentru trup. Discernămîntul examinează toate gîndurile şi faptele omului, cercetează şi vede în lumină ce trebuie să facem. Dacă acest ochi dinlăuntru e rău, adică dacă suntem lipsiţi de ştiinţă şi de o judecată sigură, lăsîndu-ne duşi în eroare sau de prezumţie, tot trupul nostru va fi întunecat, adică pătrunderea minţii ca şi activitatea vor fi întunecate. Viciul orb şi patima sunt mama întunericului. Este neîndoios că dacă avem o judecată greşită, cufundată în noaptea ignoranţei, la fel şi gîndurile şi faptele noastre, care derivă din izvorul lor, vor fi învelite în întunericul patimilor”5. Ioan Cassian doreşte desăvîrşirea pentru el şi fraţii săi şi pune totul sub girul experienţei. El e unul din cei mai gustaţi autori de filocalie, apreciat cu elogii de Fotie în Răsărit, de Ghenadie de Marsilia, Cassiodor şi alţii în Apus. Ca mare umanist al vremii sale, el susţine că desăvîrşirea se cîştigă printr-un efort continuu, fără întrerupere, urcînd la infinit pînă la „starea de dragoste”.6 Aici se ajunge prin puritatea minţii şi a inimii.

Dacă izvoarele literare şi spirituale ale lui Ioan Cassian au fost, în tinereţe, unii din marii clasici latini, ca Virgiliu, Horaţiu, Cicero, Persius, Salustiu etc., pentru operele sale de maturitate el s-a inspirat din Biblie şi din Atanasie cel Mare, Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz, Ioan Gură de Aur, poate Evagrie Ponticul, toţi din Răsărit, apoi din Ilarie de Pictavium, Ambrozie, Ieronim, Rufin, Augustin etc., din Apus, ţinînd, ca daco-roman, cumpăna între Răsărit şi Apus.7 Izvoarele sale nu-i estompează însă originalitatea, pe care o susţine prin experienţă personală continuă: experientia magistra sau experientia docente. Logica strînsă a analizelor sale şi puternica dialectică psihologică a paginilor sale fac din Ioan Cassian o mare autoritate a limbii şi culturii daco-romane. Dialogul operelor sale nu lasă pe cititor pînă nu le termină. Limba sa aşa de studiată este creaţia acţiunii sale – actione linguam movens, zice Ghenadie de Marsilia8. E o limbă îngrijită, de o artă necăutată, dar cu un ton grav, uneori ca la Homer şi Virgiliu. Unele din operele sale pot fi transformate în tot atîtea drame de teatru, în care se joacă destinul patimilor şi al virtuţilor umane. Un umanism literar à la Eschil şi Sofocle, dar şi o ordine morală, ce reamintesc, pînă la un punct, pe acelea ale „pileaţilor” şi „capnobaţilor” de care vorbesc Strabon9 şi Iordanes10.

Ioan Cassian a pus în contact romanitatea orientală cu romanitatea occidentală prin scrierile sale în limba latină şi orientarea spirituală a operelor sale, contribuind din plin la continuarea romanizării şi la unitatea Europei. Dacă el a transmis Apusului elemente din învăţătura patristică a Răsăritului şi a creat primul coridor spiritual între Dacia şi Gallia, adică între România şi Franţa, Ioan Cassian este printre primii ctitori de limbă şi cultură daco-romană, care devin progresiv limba şi cultura poporului român. Dragostea caldă faţă de patria sa plină de „farmec plăcut”, frumuseţea singurătăţii codrilor, un umanism care vrea să elibereze pe om din robia patimilor şi să-l înalţe prin puterea raţiunii, a discernămîntului, a modestiei, a echilibrului, a purităţii cugetului şi a prieteniei, sfinţită prin iubire, erau semne prevestitoare ale culturii şi spiritualităţii româneşti de mai tîrziu. O limbă latină plină de înţeles ca stupii de miere, o latină a Scythiei Minor şi a Daciei încărcată cu valori specifice potenţate în Italia şi Gallia şi care au îmbogăţit atît romanitatea orientală cît şi pe cea occidentală, o literatură care a circulat mult la noi, întîi în limba latină, apoi în greacă şi slavonă şi destul de devreme în limba română; o limbă şi o literatură care au stat la baza genezei literaturii române religioase şi laice de-a lungul secolelor.

Dionisie cel Mic (Exiguus). Născut pe la 470 e.n. în Scythia Minor, educat, ca şi Ioan Cassian, la unul din aşezămintele sau şcolile de aici, Dionisie cel Mic ajunge în Orient, de acolo la Constantinopol; de aici e chemat spre sfîrşitul anului 496 la Roma, unde a lucrat enorm, sub 10 papi. A predat cursuri de dialectică la universitatea din Vivarium, împreună cu Cassiodor, şi a editat Decretalele Pontificale; a tradus din greacă în latină Canoanele primelor patru concilii ecumenice pentru uzul papalităţii, ca şi un număr de scrisori ale lui Chiril al Alexandriei pentru nevoile „călugărilor sciţi”, a tălmăcit, apoi, opere din Grigorie de Nyssa şi Procul al Constantinopolului, un număr de lucrări de edificare şi alcătuirea unui important Florilegiu de texte patristice în care, ca şi Ioan Cassian, citează scriitori din Apus şi din Răsărit. Ca opere originale a scris, între altele, importante lucrări de cronologie.

Dacă Ioan Cassian descrie locul natal fără să-i precizeze numele, Dionisie are meritul de a-şi prezenta nominal patria, în „Prefaţa către Ioan şi Leonţiu”, la o traducere din Chiril Alexandrinul, în aceşti termeni: „Poate să pară lucru nou celor neştiutori că Scythia, care se arată îngrozitoare prin frig şi în acelaşi timp prin barbari, a crescut bărbaţi plini de căldură şi minunaţi prin blîndeţea purtării. Că lucrul stă aşa, eu ştiu nu numai printr-o cunoaştere din naştere, ci mi le-a arătat şi experienţa. Se cunoaşte că în Scythia, într-o comunitate pămîntească deschisă, am fost renăscut în harul de sus, prin taina botezului”12 etc. În opoziţie cu frigul şi cu barbarii din Dobrogea, Dionisie subliniază căldura şi blîndeţea purtării oamenilor, care erau strămoşii noştri. Dacă pămîntul ţării era, iarna, îngheţat de frig şi cotropit de barbari mai tot timpul, sufletul băştinaşilor daco-romani era cald, ceea ce a legat pe autor de pămîntul natal pentru totdeauna. În aceeaşi „prefaţă”, Dionisie notează că „sciţii” săi, „deşi erau simpli în cuvînt, erau pricepuţi în ştiinţă”, detaliu important, care se referă probabil, nu numai la ştiinţa spirituală, ci şi la medicină, la cunoaşterea limbilor şi a astronomiei, în care el însuşi strălucea în mod deosebit. Pentru ştiinţa şi educaţia căpătate de la magistrul său „scit”, Petru, autorul nostru mulţumeşte într-o „prefaţă”, cu rară delicateţe, astfel: „Mi-aduc aminte de binefacerile Voastre, venerabile părinte şi podoabă a învăţătorilor, şi am mereu înaintea ochilor minţii rîvna pentru hrana sufletească pe care o cheltuiaţi cu mine cînd eram copil, rîvnă pe care nici spaţiul şi nici timpul nu o pot uita. Vă rog să primiţi o mulţumire pe care ştiu că nu pot să v-o dau la înălţimea cuvenită”13. Ce înaltă lecţie de recunoştinţă delicată faţă de îndrumătorii noştri!

Întocmind un nou ciclu pascal, după acelea ale lui Teofil şi Chiril al Alexandriei, graţie unor profunde cunoştinţe astronomice, traducînd canoane şi opere patristice orientale pentru Apus, luînd poziţie critică de fond în unele din „prefeţele” sale la opere traduse, iniţiind şi cultivînd legături strînse cu oameni de cultură ca prietenul său Cassiodor, care-l caracterizează ca fiind „de neam scit, dar avînd o ţinută cu totul romană”, ori cu papi şi clerici ca Hormisdas, Iulian, Felician, Pastor şi Gaudenţiu, autorul nostru a adus mari servicii ecumenismului şi unităţii culturale dintre Răsărit şi Apus.

Participînd activ la controversele spirituale ale vremii, mai ales coordonînd diversele documente traduse din greacă în latină şi intuind de la Roma, cu pătrunzătoare viziune, cursul istoriei contemporane, nu fără o influenţă din partea evenimentelor ce aveau loc în Scythia Minor, Dionisie cel Mic (Exiguus) întemeiază era nouă, propunînd anume ca anii erei în care trăia lumea atunci, în cadrul Imperiului Roman, să nu mai fie socotiţi de la Diocleţian. Această propunere a fost adoptată întîi în Italia, în 525, apoi în Franţa, în Anglia şi progresiv în toată lumea. Este era noastră de astăzi, avînd curs pe întreaga planetă. O asemenea achiziţie de valoare universală, datorită unui smerit călugăr plecat din Dacia Pontică, îmbracă literatura daco-romană care a produs-o cu o lumină şi o preţuire pe care nu o are nici o altă literatură europeană contemporană pentru o problemă aproximativ similară.

Limba lui Dionisie e o limbă cultă, ştiinţifică, dăltuită cu grijă în traducerile sale, dar e mai degajată şi mai uşoară în operele originale şi în „prefeţe”. Ea continuă romanizarea începută de ceilalţi (Auxenţiu de Durostorum, Niceta de Remesiana, Ioan Cassian, Ioan de Tomis), împrumută de la Cassian expresia: experientia magistra şi foloseşte termeni ca basilica, conscientia, deja întrebuinţaţi de predecesori. Dionisie cere stilului eleganţă, cărţilor strălucire şi, pentru el, contact cu oamenii învăţaţi.

*

* *

Operele scrise ale lui Ioan Cassian şi Dionisie cel Mic (Exiguus), ca şi ale celorlalţi scriitori „străromâni”, au contribuit la procesul de romanizare şi de crearea conştiinţei romanităţii, la unitatea spirituală a Europei şi la întărirea forţei morale împotriva năvălitorilor. Ei au îmbogăţit cu elemente de veche civilizaţie cele două romanităţi, orientală şi occidentală şi, deşi au scris la distanţe mari de Dacia Pontică (unul la Roma şi celălalt în sudul Galiei), au menţinut contactul cu patria, fie prin circulaţia scrierilor lor în tot Imperiul, fie prin corespondenţă, fie prin persoane care ajungeau în părţile noastre.

Ei au rămas tot timpul „sciţi”, adică daco-romani din Scythia Minor, fie declarîndu-se ca atare în faţa apusenilor, fie acceptînd denumirea de „sciţi”, ori „goţi”, aceste nume nefiind decît denumirea geografică acoperind pe vechii daco-romani, acum în vremea lor, sec. IV-VI. Ei au rămas daco-romani, unul în sudul Galiei şi celălalt la Roma, aşa cum Prudenţiu şi Orosiu au rămas ibero-romani, deşi trăiau la Roma, în Palestina sau în Africa, aşa cum Paulin de Nolla, deşi originar din Burdigala (Bordeaux), s-a stabilit definitiv la Nolla în Italia, aşa cum Ieronim şi Rufin, deşi originari din Italia, s-au stabilit în Palestina. Aşa cum literatura acestor autori aparţine, în primul rînd, ţărilor lor de baştină şi pe urmă celor de adopţiune, tot aşa şi literatura lui Ioan Cassian şi Dionisie cel Mic (Exiguus) aparţine întîi Daciei Pontice şi apoi Galiei şi Italiei.

Literatura celor doi daco-romani e scrisă în proză cursivă sau sub formă de dialog, uneori dramatic, combătînd „cele opt păcate capitale” şi lăsîndu-ne o adevărată enciclopedie de pilde morale în convorbirile lui Ioan Cassian. Dar sunt, la Dionisie cel Mic, şi expuneri simple şi „prefeţe” pline de informaţii şi de etos umanist.

Literatura lor dezvoltă o largă ştiinţă spirituală şi morală cu analize profunde ale sufletului şi aspiraţiilor omeneşti. Ea cuprinde şi părţi interesante de istorie, astronomie şi un întreg tratat de calcul calendaristic pascal. Ea creează o nouă viziune a istoriei, propunînd o nouă eră – era dionisiană, sau „era noastră” actuală – în cadrul căreia se desfăşoară istoria lumii de circa 15 secole. Faptele mari de pînă acum ale acestei ere, mai ales în Europa, ar merita un examen sistematic.

Literatura daco-romană e de origine religioasă, ca în toată Europa; la germani ea începe cu Ulfila, care traduce „Biblia” în limba gotică; la francezi, ea e iniţiată de Irineu şi continuată de Ilarie de Pictavium, Paulin de Nolla, Sulpiciu Sever, Grigorie de Tours; la italieni, după Itala, e continuată de Novaţian, Ambrozie, Damasus etc. Din literatura religioasă s-au desfăcut cu timpul genurile literare laice: misterul dramatic, istoria, filosofia, poezia epică şi lirică, muzica.

Factorii intelectuali şi spirituali predominanţi ai acestei literaturi sunt discernămîntul sau dreapta judecată, lupta contra patimilor, omenia, prietenia, modestia, speranţa şi dragostea. Avem aici coordonatele principale ale frumosului umanism românesc, sinteză de raţiune, experienţă şi dragoste.

Din paginile acestei literaturi se degajă o mare dragoste de patrie. Dacă Ioan Cassian descrie „farmecul plăcut” al codrilor şi regiunilor Dobrogei şi subliniază dragostea părinţilor lui pentru el şi sora lui, Dionisie prezintă pe oamenii plini de blîndeţe şi ştiinţă ai aceleiaşi Scythii Minor, de care e mîndru ca de o înaltă podoabă. Amîndurora le e drag pămîntul Daciei Pontice şi le sunt dragi oamenii neamului lor, deşi se aflau la distanţe mari de aici. E un patriotism adînc, nu de suprafaţă.

Cei doi daco-romani preţuiesc, apoi, Europa cu faptele şi oamenii ei mari, cu care se contopesc, în Italia sau în Galia. Ei sunt solidari cu Europa, căreia i-au adus atîtea servicii la începutul erei celei noi, ţinînd strîns unite romanitatea orientală şi romanitatea occidentală şi creînd, încă de acum 15 secole, tradiţia prieteniei dintre Dacia-România de o parte şi Galia-Franţa, Spania şi Italia de alta.

Dar prietenia cu Apusul nu a înstrăinat pe autorii daco-romani de Răsărit. Printre izvoarele operelor lor, Ioan Cassian şi Dionisie cel Mic (Exiguus) citează patru autori apuseni: Ciprian, Ilarie, Ambrozie şi Augustin şi patru autori răsăriteni: Atanasie, Grigorie de Nazianz, Vasile cel Mare şi Grigorie de Nyssa. Echilibrul nu era căutat anume, ci corespundea valorii reale a acestor autori. Dacă la aceştia Ioan Cassian adaugă pe Ioan Gură de Aur, iar Dionisie pe Chiril al Alexandriei, este, poate, atît pentru a face contrapondere lui Rufin, citat uneori de Ioan Cassian, cît şi pentru a pune la dispoziţia cititorului cele mai preţioase achiziţii ale gîndirii de atunci în problemele dezbătute. Aceste izvoare de mîna întîi, citate tot timpul onest, arată nivelul ştiinţific al autorilor noştri, elogiaţi atît în Apus cît şi în Răsărit.

Literatura daco-romană a evoluat ulterior cu limba proto-română şi în perioada slavonismului, mai pe tăcute pentru oficialitate, mergînd ca o pînză de apă subterană pînă la apariţia statelor româneşti, care au început să dea drum liber literaturii noastre, ale cărei debuturi urcau cu circa un mileniu pe scara vremii.


%d blogeri au apreciat asta: