~Elena Călugăru-Baciu: „Sarabele”

Fantezie istorică

Am visat că tu mi-ai spus: / Să n-apuc soare / De nu plec în Apus, la surioare / Sarabă având ele ca nume de botez, / Un club cu ele să înfiinţez, / Unde s-or auzi în susur de ape / Poveşti cu minciuni, dar şi adevărate.

Eram la Karlsruhe cu mulţi ani în urmă. Reuşisem să obţinem visă de plecare în excursie prin Europa după multe rugăminţi şi mai ales intervenţii ale unui influent nomenclaturist, care deşi făcea parte din scara înaltă a sistemului comunist, a acţionat ca un bun creştin. Se mai întâmplă! Trecuserăm mai întâi prin Sarajevo şi Zagreb, unde ştiam că cei doi, Andrei şi Sarabă Flori dansau la un teatru de mai multă vreme. Se făceau mereu schimburi între artiştii noştri şi cei din acelaşi sistem comunist. Dar, iată că ei reuşiseră să fie angajaţi chiar în Germania Federală. Fericiţi pentru reuşita lor, alergăm cu cei cincizeci şi patru de cai ai Mariţei, maşina noastră, care în loc de motor, avea o inimă şi vase comunicante cu noi. Având noua adresă, mergem direct la teatru unde se făcea repetiţie cu o piesă muzicală după romanul lui Alexandre Dumas ,,Cei trei muşchetari”. Fără să facem zgomot ne aşezăm dând din cap în semn de mulţumire pentru cel ce ne adusese în sală. Pe scenă în costum de repetiţie era Flori. Noi îi spuneam numai Flori deoarece ni se părea ciudat ca o fată să poarte nume de botez, Sarabă. Nu era nici o sfântă în calendar cu acest nume. Forţa pe care o prezenta balerina interpretând rolul Milady te ducea cu gândul la o femeie vârtoasă nicidecum la o balerină al cărui mijloc se frânge şi totuşi românca aceasta era puterea însăşi, fără să ne gândim că reprezenta răul, răzbunarea, omorul în veşnicia personajului. Ştiindu-l pe soţul meu destul de apropiat de Andrei l-am rugat să-l întrebe despre numele ciudat al logodnicei lui, care, bănuind nedumerirea mea, când ne-a adus desertul, seara, ne-a spus: -Nu trebuie să vă sfiiţi, întrebaţi-mă şi vă voi răspunde: Sarabă este nume de botez, este nume foarte vechi la unele familii din Olt, din Haţeg. Este şi pentru fete şi pentru băieţi. El nu este nume creştin de aceea nu este în calendar. Este nume de castă* al neamurilor vechi, vechi şi noi ţinem să nu ne pierden urma chiar dacă neguri au fost şi mai sunt. *B.P.Haşdeu, Etymologicum Magnum Romaniae, Ed.Minerva , Bucureşti,1970, p.323.

Sunt în căutarea unor documente foarte vechi ale neamurilor noastre care au trăit de-a lungul ţărmului Adriaticei şi de aceea plec în seara aceasta, chiar acum spre Albania. Poate ne vom întâlni

altădată…subiectul rămâne deschis. Au trecut anii. Viaţa te prinde în colţi. Te ridică şi-ţi dă drumul în mrejele luminii şi întunericului. Soţul meu este prins în umbre. Eu din timpul ce-l mai am, încerc să-l folosesc, căutând sensuri…lumini…multe lumini… Cum vremurile s-au schimbat, drumurile fiind libere, am căutat să aflu cât mai multe informaţii despre Sarabă şi am găsit câteva femei cu acest nume cu care mă voi întâlni în Croaţia, făcând noi drum de plăcere şi cunoaştere. Suntem nouă femei, românce şi sarabe din neamuri vechi şi noi prin nemurirea codrului şi-al glodului din noi pe ramură de doină, baladă şi legendă cu eroi. Am plecat din Bucureşti cu autocarul nou-nouţ după cum spuneau şoferul şi ghidul. Noi, Sarabele care nu ne ştiam între noi, chiar am fi refuzat să amintim ceva despre asta, chiar dacă vreuna dintre noi ar fi încercat. Hotărârea noastră fusese ca numai la Plitvice în Parcul Naţional să ne întâlnim, ca Sarabe. Secretul trebuia păstrat. Am trecut graniţa ca oameni liberi ai Europei la vecinii noştri unguri cu salut prietenos de ,,bine aţi venit” şi ne-am îndreptat spre Balaton, lacul a cărui apă este împrospătată de râul însărcinat de mama natură să păstreze curăţenia lui. Ne-am cazat pentru o noapte şi după-amiaza am plecat să stăm de vorbă cu năvălitorii cărăbuşi care ne vorbeau despre primăvară, copaci violeţi în floare şi multe, multe flori. Am trecut printr-o piaţă acoperită unde murăturile te îmbiau prin mirosul ce-ţi stîrnea papilele gustative. Câteva dintre noi au cumpărat varză acră, fideluţă tăiată. Apoi am mers la bar şi am băut cafele şi bere. Mă uitam la fiecare dintre noi să văd care este Sarabă. Toate aveau nume de flori dar nici una nu dădea semne că ar vrea să se afle despre ea ceva înainte de ziua şi ora fixată. Pe asemenea femei te poţi baza! Dar dacă ar fi venit şi un Sarabă, băiat? Sarcină grea ar fi avut? Am hotărât să fim numai femei. Am mers prin centru, pe la magazine. Eu nu prea mă omor cu ,,sportul” acesta. Pentru mine este ceva obositor. Merg la magazin dacă am nevoie de ceva. Dar aici eram în vacanţă. Era plăcut. Parcă un înger mă luase pe aripile lui şi totul părea aşa de odihnitor. Muncisem un an pentru clipa asta! Poate. Tot ce mă înconjura era notat cu un merit deosebit. Totul era pentru mine. Aerul era cald. O uşoară briză a lacului îmi trimetea vapori cu substanţe aromitoare. Îmi cumpăr îngheţată. Mi-se răcoreşte inima de un foc care mocnise sub plapuma de muncă, muncă. Pregătisem câţiva concurenţi pentru examenul Cambridge. Tradusesem poezie pentru Florin Smarandache, poet român care trăieşte în Arizona. Pregătisem ceva material pentru cartea ,,Focul”.

Parcul cu statui se anunţă în lumina soarelui. Erau acolo Crina şi Viorica două covoiajoare care fotografiau. Mă apropii de statuia ,,singuratecului” care stă pe bancă picior peste picior. Dar poziţia sa nu arată a om mândru, sigur pe el. Este mai degrabă un om adâncit într-un trecut greu, istovitor care l-a scăpat pentru o clipă de sub observaţie şi respiră acum cu ambele nări. Mă apropii de banca lui. Nu se sinchiseşte. Îşi luase poziţia sa de înfruntare a timpului cu o mână sprijinită de bancă şi cu una pe picior. Mai simţea ceva vlagă pentru o luptă, pe scurt, cu timpul. Sunt mai aproape de colţul său şi făcându-i semn Vioricăi acţionează aparatul imortalizând un om cu frica ascunsă în hainele de metal în trecerea timpului. Grupul de femei care-şi ascunde partea superioară a trupului sub umbrelă are efect invers sau poate acesta a fost scopul: ,,Avem umbrele. Poate să bată vântul şi soarele să muşte din acoperişul prevederii. Am ieşit la stradă să ne vedem cu lumea pentru a nu lăsa depresia să-l ascundă pe ,,singuratic”. Ce interesante au devenit femeile din mijlocul respiraţiei cu flori şi puţini arbori de la marginea şirului de magazine! îmi şoptesc şi fug ca un copil care s-a pierdut de mâna mamei, căutând din ochi pe ceilalţi. O mireasă cu rochie de metal dantelat stă în parc într-o aşteptare perpetuă a jurământului roşu cu ghimpi ca şi trandafirul din spatele ei. De ar fi viaţa altfel ce am mai aştepta?! Dimineaţa se înfige spre Croaţia. Am făcut cunoştinţă şi cu Argentina. O spionez. Sunt sigură că nu este Sarabă. Nu ştiu de ce, dar ştiu. Este ingineră şi intrată în afaceri după Revoluţie. Este şi doctorul Ciuhrii, academician venit în România din Republica Moldova. Toată lumea înţelege că este în concediu şi nimeni nu-l asaltează cu întrebări despre bietele insecte care duc în minitrupurile lor leacuri pentru omenire: ,,Numai să creadă în ele, omul! Ce frumuseţe de drum! După ce s-a unduit cât a vrut Balatonul pe lângă noi se lasă pe pajişte în urmă şi trage un pui de somn că a mers destul, lăsându-ne în urcuş spre cetăţi şi catedrale unde Zagrebul îşi apleacă cârca pentru a ne lua şi pe noi să-i vedem parcurile şi magazinele şi cornetele cu îngheţată care se profilează în reclame şi bijuteriile unde Argentina şi cu mine ne cumpărăm amintiri pentru fetele de acasă ale căror îmbrăţişări vor fi atotcuprinzătoare. Palate, statui, case vechi cu faţade refăcute îţi atrag privirea spre neuitare. Insula KRK înconjurată de verde şi albastru ne revigorează, amintindu-ne că există nemurire şi că apele sale sunt orgi ale munţilor în curgerea luminii. Să fie altceva mai trainic pe lume! La Opatija, Pola, Amfiteatrul Roman îţi deschide porţile şi ne trecem gândurile pe sub Porta Gemina şi Porta Aurea. O fugă…O fugă de Bach umple aerul oraşului Vodnjan. Preotul de la Biserica Sf. Blaise, care îşi profila umbra pe deschiderile în stil baroc, ne întâmpină cu o grabă ciudată spre moaştele Sf.Leon Bembo, Sf.Ivan John Olini, Sf. Nicoloza Bursa. În jurul metodei de păstrare a acestor mumii se prinde miracolul care o să ducă mai departe faima bisericii şi mai ales al purităţii gestului creştin. Miracolul, de data aceasta al frumuseţii nemuririi de verde şi albastru se manifestă asupra zonei Plitvice unde lacurile alpine ţâşnesc din pântecul muntelui în evantaie de cascade spre mulţumirea lui Dumnezeu şi uimirea oamenilor ce cad într-o amuţire, soră cu liniştea, impunătoare a armatelor de peşti ce trec pe lângă ţărmul apei cristaline bordat cu podeţe. Cerul îşi înfige albul norilor şi albastrul întinderii sale în frunzele copacilor din jur, creând nemurirea nuanţei de verde clar, dăruit apei pentru a nu rămâne mereu fecioară în rostogolire ci într-o împlinire totală cu Universul. Peştii, nu mari, ca nişte armate de tineri filiformi în vigilenţă, mereu la datorie, par să facă şi nişte scamatorii pentru a atrage atenţia oamenilor că trebuie respectată limpedea apă ca un dar al creatorului şi o respiraţie lungă în acest loc asemănătoare fericirii. Podirea marginei de drum este o sfântă comuniune între apă, suflarea şi hrana pământului şi bineînţeles omul. Inima începuse să-mi bată. Zăresc debarcaderul unde ne aştepta surpriza. Pe oglinda lacului şi el verde smarald apare un vas mic, cu un catarg puternic pe al cărui steag flutură o efigie cu capete negre. Se aude un sunet prelung ce ieşea dintr-o cochile. O voce: Femeile Sarabă să se îmbarce! Tresar.Nume de femei flutură ca limbi incandescente îndreptate spre cer: Flori, Crăiţa, Viorica, Violeta, Crina, Cala, Romaniţa, Margareta, Elena.

Ne urcăm la bord şi ne aşezăm pe perne cu feţe brodate cu fir de argint în jurul mesei rotunde cu picoare mici. Ne îndepărtăm cu vasul nostru spre adâncul luciului verde, unde liniştea este tremurată de glasul păsărilor adunate într-un copac care-şi aplecase ramurile să se răcorească. După mişcările care au loc pe vaporaş înţeleg că Flori Sarabă, balerina era cea care se ocupase de întâlnirea noastră surori, de veche castă. -Elena, îmi aud deodată numele: Tu ai stârnit furtuna în veacuri învechite de colb pe documente aşteptânde la clipele când foile vor fi răsfoite cu îndrăzneală şi încredere că, acolo, sunt ştiri ignorate sau neinteresante pentru unii preocupaţi de alte evenimente la care erau supuşi. Nu roşi şi nu lăsa capul într-o parte într-o chemare a luminii în noapte. Ne-am întâlnit aici pentru lumină şi ea a început, când, fiind în Portugalia la o nepoată a mea, care este acum studentă la Universitate, am descoperit cartea ta ,,Seeker by Word” unde lucrarea ta despre ,,Inceputurile Creştinismului în Dacia” mi-a stârnit curiozitatea şi nu numai…Te-am văzut pe tine ca o Sarabă creştinată care aduci peste veacuri veşti colbuite despre începuturi într-o credinţă pentru care dacoromanii au fost martiri, dar, mai ales misionari şi de aceea, s-o lăsăm pe Crăiţa să ne vorbească despre cei ce au plecat din Daciile cuprinse în Imperiul Roman spre Occident fiind ei implicaţi scriitori, teologi ai Şcolii literare de la Tomis sau de la Dunărea de Jos.

-Mătuşă dragă, speram să ne vorbeşti tu despre casta noastră sarabă din Oltenia şi Haţeg de pe vremea lui Burebista, tu ca urmaşă a familiei tale sacerdotale, dar dacă subiectul întâlnirii noastre nu respectă o cronologie, mi se pare mai înteresant, căci se poate interveni pe lângă lucrurile serioase, datate şi imaginaţia noastră, dând un aspect fabulos unirii noastre în cuvânt, formând un ,,Nonameron”.

-Să nu pierdem timpul, domniţă!

-Domniţă! Mereu glumeşti, mătuşă.

-Cum vă spuneam… m-am întors din vacanţă, la facultate şi mergînd la bibliotecă zăresc pe biroul bibliotecarului cartea Elenei Călugăru-Baciu. Numele îmi părea cunoscut şi mare mi-a fost mirarea

când am văzut dedicaţia cărţii către cel de al XV-lea Congres Internaţional pentru Ştiinţele de Preistorie şi Protoistorie şi mai ales Portugaliei. Mi-am adus aminte de expresia: Ex Oriente Lux (Din Răsărit vine lumina). Printre oameni luminaţi, teologi era şi Sfântul Martinus de Bracara ca om de frunte al Şcolii literare de la Dunărea de Jos, un reprezentant al culturii noastre în epoca acoromană. După cum menţionează inscripţia epitaf de la mănăstirea din Dumio este ,,născut în ţinuturile Pannoniei”. Din însemnările lui Mabillonius* aflăm că sfântul s-a numit iniţial Pannonius, după locul de unde venea şi apoi Gallecius, după numele provinciei din Peninsula Hispanică unde

a trăit şi a activat scriitorul dacoroman. Lui i s-a mai spus Martinus de Dumio, după mănăstirea pe care a fondat-o în această localitate nu departe de Bracara. Desigur am căutat localitatea şi am aflat că ea astăzi se numeşte Braga şi se află aici în Portugalia. Deci Elena era pe urmele cercetării unui teolog, episcop din spaţiul dacoroman care duce mai departe opera misionară a dacului, Sfântul iceta de Remesiana. Martinus Panonnianul primeşte o educaţie creştină şi apoi se călugăreşte. Fiind monah, călătoreşte la Locurile Sfinte, rămâne un timp la mânăstirile din aceste locuri, respectând stfel datinile creştineşti ale dacoromanilor -Era un obicei al monahilor dacoromani de a călători atât în Orient cât şi în Egipt, se aude vocea Crinei care adaugă: ,,Monahii născuţi şi crescuţii în spaţiul dacic, perfecţionaţi spiritual în Orient plecau mai * Jean Mabillon, 1632-1707, monah benedictin din congregaţia Saint Maur, de la Paris, cel care a fondat ,,Annales ecclesiastici” departe în spaţiul European Occidental şi fondau mânăstiri, punându-şi întreaga experienţă sufletească şi intelectuală pentru creştinarea Europei”. Nu zâmbiţi nu este o mândrie a noastră fiindcă stau mărturie faptele Sfântului Ioan Cassian, Sfântului Dionisie Smeritul şi Areopagitul şi bineînţeles Sfântul Martinus de Bracara. Scuză-mă, Cala, am acaparat expunerea, te ascultăm:

-Am citit ,,Opere morale”, carte a sfântului tradusă din latină cu un studiu introductiv de Gh.I.Şerban(Ed.Alter Ego Cristian,Galaţi, 1995). Aici sunt alcătuite nişte note deosebite şi într-adevăr Sfântul Martinus de Bracara are o vastă activitate. El predică, converteşte, botează noi creştini atât în ţinutul părintesc Pannonia cât şi de-a lungul Dunării de Mijloc, printre daci, daci romanizaţi şi romani ca să nu mai vorbim de toată munca teologică desfăşurată printre neamurile germanice, alamani, saxoni, ostrogoţi, franci şi suebi. Ajuns în Gallia Romană, predică şi onverteşte la creştinism aşa cum va face şi mai târziu când trece Pirineii în Peninsula Iberică. Ceva deosebit mi s-a părut dorinţa împlinită a sfântului de a predica ortodoxia suebilor împotriva ereziei ariene susţinută de preotul got Ayax.

-Cred că trebuie să amintim o lucrare deosebită De Pascha (Despre sărbătoarea Paştelui). Lucrarea tratează problema datei la care trebuie fixată în calendar marea sărbătoare pascală. Mă gândesc că nici acum nu avem o dată universală a acestei mari sărbători religioase.

-Şi eu aş vrea să amintesc despre alte lucrări, deşi n-aş vrea să încarc dialogul nostru cu atâtea cunoştinţe, dar…: Formula honestae vitae (Regula vieţii oneste), Libellus de moribus (Mic tratat despre moravuri), Pro repellanda Janctantia (Cu privire la combaterea trufiei), Exhortatio humilitas (Îndemn la smerenie), De ira (Despre mânie), De conversione rusticorum (Despre convertirea celor de la ţară)…Îmi cer scuze. Nu m-am prezentat: Sunt Viorica.

-Dintre toate lucrările acestea pe mine m-au uimit versurile Sfântului Martinus de Bracara cuprinse în Volumul LXXII al Patrologiei latine sub titlul comun Beatissimi Martini Dumiensis Episcopi arii versus (Diferite versuri ale Prea Fericitului Martinus, Episcop de Dumio).

-Vorbeşte mai tare, Creiţa, îţi văd faţa luminoasă, ştii cumva versurile pe dinafară?

-Nu, mătuşă Ştiu că sunt trei poeme scurte, In basilica (În biserică) compus în hexametri dactilici; In refectorio (Inscripţie pe uşa refectoriului), în distih elegiac; Epitaphium (Epitaf) în hexametru dactilic.

-Să facem o pauză, să ne răcorim cu apă rece de izvor şi să gustăm din ,,scovergile” pregătite de o gorjeancă inimoasă! vă îndemn eu Sarabă Flori.

Vaporaşul răscolea apa. Ce ciudat cum se ţine verdele de apă de-ai fi crezut că dacă o iei în palmă ea rămâne verde! Dar soarele e cel ce prelucrează culoarea frunzelor în unde de lumină, păcălindu-ne ochiul, trăind în fantezie. Mă gândeam cum acest eseu de numai zece pagini obligatorii pentru congresul de protoistorie a stârnit atâtea căutări şi mă întrebam ce mai urmează când, Flori ne anunţă că vom mai face şi pauze mai lungi şi mai scutre. Avem atâtea de vorbit! Sunt sigură că Romaniţa ne vorbeşte şi ea despre începuturile literaturii creştine la noi, la dacoromani, la dacoromâni căci iată cere cuvântul:

-Este un subiect ce merită dezbătut fiindcă se trece uşor peste el la şcoală şi chiar liceeni ârguincioşi nu ştiu nimic despre martirii daci creştini şi bineînţeles despre actele martirice, adevărate creaţii literare concepute ca scrisori, asemănătoare epistolelor Apostolilor Pavel, Petru, Ioan, Iacob şi Iuda incluse în Noul Testament. Dar actele martirice sunt pline de elan religios, începând cu o evocare, pe scurt, a timpului şi locului în care se petrec faptele, subliniind caracterul autentic al celor povestite. În această categorie care aparţine genului epic, relatarea se face la persoana a treia şi la timpul trecut. Dar aşa cum am descoperit, există şi acte martirice care folosesc persoana întâi şi timpul prezent mărind în felul acesta emoţia, comunicarea devenind intensă. Actul martiric nu este altceva decât o biografie exemplară şi un portret literar. Poate ar trebui să ne ntoarcem de la anii 563 şi 567când însuşi Sfântul Martinus prezida lucrările celui de al II-lea Sinod la Bracara, pe meleagurile Daciei cu câteva sute de ani în urmă şi să vorbim despre martirii noştri, preoţi neînfricaţi în apărarea creştinătăţii. Pe ei moartea nu-i sperie!

-Beţi fetelor, beţi din apa pe care am adus-o din izvoarele dealurilor şi munţilor din jurul Buzăului.

-În ce scop ne-ai adus apă de la aceste porţi fermacate, Flori?

-Fermecate? Nu ştiu Margareta de ce pui asemenea întrebare, dar poate ştii tu ,,ceva” şi vrem să te ascultăm.

-Ştiu, ştiu o poveste păstrată în mare taină de sarabele preotese la altarele noastre din Alba, Transilvania, când împărat la Roma ajunsese, Maximian, dac de al nostru din Daia. Datorită furtunilor ce s-au vremuit în această localitate am fost nevoiţi să ne mutăm mai la Dunăre şi am ăscul noul ca peste tot şi noul şi-a păstrat nemurirea în satul Daia de azi, judeţul Giurgiu, udat nu numai de râul sfânt dar şi de lacrimi şi sudoare a celor ce au fost geto-daci…

Nici nu termină Margareta fraza că o pală de vânt mişcă vasul şi tovarăşele mele fac un salt peste apă, aşezându-se în cerc, într-o mandala imaginară. Rămân singură. Teama mă face să mă uit în jur. Văd pe masă paharele în care fusese turnată apa de Buzău. Erau goale. Numai al meu era neatins. Miros de tămâie. Nor alb-albastru le înconjură pe fete, care la mijlocul cămăşilor lungi poartă bete

colorate iar la gât lanţuri de aur de care sunt prinse plăcuţe lucitoare-n soare, greu de descifrat: Buere…Ceneu…Dece…Bici…Dy…Sarab…ara… Nu pot să citesc. Norul se joacă pe feţele lor. Razele soarelui mă orbesc. Se aude murmur:

Noi suntem preotese

Din cele mai alese

L-altare focul îl slujim

Viul în Univers ridicăm

Muzică-n rugăciune purtăm

Prin tine Doamne ne salvăm

Viul, viul din frunză, din ram

Aburul joacă în ce suntem şi eram

Apele spală dinăuntru spre-afară

Horele largi în imnuri separă

Pe-nalt şi pe-adânc cuvântul îl cară

Spre neuitare îl toarnă în aur şi ceară

Suntem preotese, pânza de seară

O-ntindem stropită cu vin

Unsă cu miere

Suntem din carne, păcatul se cere

Limpezit prin stele

Un tot suntem noi,

Preotese l-altare cântăm şi slăvim

Lui Dumnezeu casă nouă zidim.

Limpezimea cerului joacă în luciul alb al stâlpilor de altar unde preoţi cu bărbi adâncite spre piept prind pe un zid plăcuţe de aur cu scris în al lor alfabet, formând ele biblioteca deschisă tuturor pentru a şti ce face şi unde se află regele lor şi nu numai el, dar şi soldaţii pe ce curs de apă apără glia de străini râvnitori, dar şi de furtună, de ape, de calamitate, ei asigurând viaţa cu pace în care geto-dacul îşi adună recolta şi îşi creşte mioara spre aducere slavă la cumpănă de vremi Zeului şi Domnului lor. Din nou aud vocea Margaretei prinzându-se lângă umărul meu: Vremurile istorice sunt uneori greu de judecat. Se întâmplă să le atribui gânduri şi consideraţii contemporane ţie şi nu este bine. Trebuie să te apleci asupra tuturor evenimentelor nu numai din ţara ta ci şi a vecinilor, căci omul nu trăieşte singur. El este legat de fire văzute şi nevăzute la timp şi de aceea se pot roduce confuzii. Dar să trec la subiect. Să discutăm despre martirii creştini din ţinuturile Daciei romanizate şi neromanizate fiindcă populaţii în căutare de aşezare temporară sau definitivă au făcut destule victime în rândul creştinilor noştri. -Spune-ne despre actele martirice, te rugăm…

-Desigur Crăiţa, tu ca studentă şi cea mai tânără dintre noi, trebuie să ştii că în vremurile începerii unei noi ere sunt multe manifestări ale trăirilor oamenilor. S-a spus că aceste acte martirice erau ca nişte scrisori trimise de la o comunitate religioasă la alta pentru a aduce la cunoştinţă evenimentul. Ele încep cu o formulă de salut urmînd apoi povestea aşa cum ştim că se făcea şi în antichitate din ,,Scrisorile familiare, ale lui Cicero ,dar cel mai bun exemplu ne sunt Epistolae ex Ponto,ale lui Ovidiu” în care nu numai proza, dar şi poezia lirică cu tot caracterul ei subiectiv poate căpăta şi unul

didactic şi moralizator.

-Te referi, Margareta la ,,Către Regele Cotys”(Ovidiu, Epistole din exil, Ed.pentru literatură, ucureşti,1966.p.240) scrisoare unde Publius Ovidius Naso ni-l aduce pe regele Olteniei şi Scytiae Minor (Dobrogei), prezent în viaţa publică şi mai ales a poeziei, fiind desigur el sarab, din casta nobilă a lui Burebista, Deceneu, Decebal…Am să recit cîteva versuri:

Deci tu, odraslă demnă de-al lui părinte, Cotys,

Ajută-l pe pribeagul ce zace-n castrul tău!

A ajuta pe oameni e-a omului plăcere,

Şi inimile astfel tu poţi să le câştigi

…………………………………………………..

Tu, cel viteaz în luptă şi neînfrânt de nime,

Nu eşti setos de sânge când pacea s-a făcut .

Mai pune-apoi şi asta, că artele frumoase

A’omului năravuri barbare le-mblânzesc,

Şi dintre regi nici unul nu le-a-ndrăgit ca tine,

Din timpul lui nici unul nu le-a-nchinat mai mult.

N-ai scris tu însuţi versuri? De n-ar fi al tău nume

În fruntea lor, n-aş zice că le-a făcut un trac.

Orfeu, deci, nu e singur poet pe-aceste locuri:

Bistonia se poate făli cu-al tău talent.

Aşa cum te încumeţi să iai în mână arma,

Pe mână să te umpli de sângele duşman,

Aşa cum ştii în lupte struni fugarul sprinten,

Cum ştii s-arunci şi lancea cu braţul tău de fier,

Tu cînd ai pus la cale războinicele treburi,

De sarcina aceasta când te-ai văzut scăpat,

Nu lâncezeşti în lene şi-n somn: te urci tu însuţi

Pe-aripile cântării spre cerul luminat!

Aceasta încă poate pe noi să ne unească:

Aceloraşi altare suntem închinători!

Poetului poetul întinde-a’ sale braţe,

Ca ţara ta să-i fie liman ocrotitor.

De multe ori m-am gândit la ceea ce scrie Ovidiu referitor la închinarea la aceleaşi altare. Se puseseră probabil bazele unui sincretism religios între toate popoarele cucerite de romani…

-Despre sincretismul religios în Dacia a scris Elena un eseu şi s-o rugăm, când are ea timp să-ni-l prezinte…

-Sunt de acord fetelor, dar o rugăm acum pe Margareta, ea fiind cunoscută, prin tradiţie, ca făcând parte dintre sarabii sacerdotali, să ne vorbească despre împăraţii romani care au pedepsit creştini, în

special pe cei ce alcătuiau clerul, pe teritoriile noastre. Vorbeşte-ne despre Diocleţian cel rău, el ,,mâncătorul” de creştini. -Ce aspră eşti cu mine. Voi încerca să nu vă obosesc prea mult căci soarele se lasă după munţi şi seara în căderea ei va schimba culoarea apei…Înainte de a spune despre faptele lui Diocleţian aş vrea să vă împărtăşesc ceva despre Decius care a guvernat între 249-251 în Moesia Inferior, în Moesia Superior şi în Dacia Pontică. A fost un bun gospodar, a făcut drumuri, a bătut monedă cu legenda Dacia şi Provincia Dacia dar i-a urât pe creştini. Prima execuţie a creştinilor a fost iniţiată de Caius Messius Quintus Traianus Decius căruia i se ridicase un monument din bronz, în mărime naturală la Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetuza, în urma războaielor sale cu migratorii goţi de la graniţa Dunării de Jos. Dorind să-i elimine pe creştini din tot Imperiul Roman declară pedeapsa capitală pentru creştinii locuitori ai imperiului, care nu renunţă la dragostea întru Hristos nici în urma edictului din 254. Mai tare decât spaima morţii a fost starea spirituală a creştinilor dacoromani precum Sfinţii Epictet şi Astion de la Halmyris(în nordul judeţului Tulcea de astăzi). Îmi îmchipui ţinutul unde predica preotul Epictet. Mergând printre militarii din staţia de marş, printre militarii şi comercianţii portului le predica acestora, poate în latină, poate în greacă, ceea ce el însuşi studiase în cărţile Apostolilor Andrei, Pavel şi Filip. Mulţimea trebuie să fi fost atrasă de cuvântul său dacă tânărul Astion se îndepărtase în crezul său cristic de ceea ce învăţase de la părinţii săi, nobili demnitari, dar păgâni. Aici, la Halmyris, la cumpăna secolelor III-IV cad primele capete pe teritoriul ţării noastre pentru creştinătate. Creiţa mă roagă să revin la Diocleţian (284-305). Da, acesta la 24 februarie 303 împreună cu ginerele său Galerius, Maximianus şi Constantinus Chlorus dau împreună primul edict de persecuţie contra creştinilor însângerând Biserica lui Hristos… -Fiind ei sarabi de ai noştri?! Chiar numele de Galerius dându-l de gol pe acesta, în limba dacă după B.P. Haşdeu, galerus însemnând un fel de căciulă ca să nu mai amintim că ,,sar”după acelaşi autor, din cuvântul sarabă înseamnă ,,cap”. Deci Galerius înseamnă ,,pileatus”, derivînd din ,,galerus” sinonim cu ,,pileus”: ,,galerus est genus pilei” zice Servius într-o scolie a lui Virgiliu, şi prin urmare nu este altceva decît o traducere latină literală a dacicului Saraba. -Este explicaţia savantului din Etymologicum Magnum Romaniae de la pagina 335, Editura Minerva, Bucureşti, 1970. -Margareta, pot să mai spun ceva în plus despre cei enţionaţi de tine? -Mă bucur. Dialogul nostru înseamnă că trăieşte ca şi apa cascadei din faţa locului unde pluteşte vasul nostru. -Galerius provenea dintr-o familie bogată, născut într-un sat din Dacia Ripensis…

-Deci Oltean!

-Până acum ai stat ca într-o cochilie, Elena şi acum explodezi… Da, pe maică-sa o chema Romula. Era o preoteasă a zeilor de munte. Aducea sacrificiu în fiecare zi, primind pe slujitorii ei la mese şi ospeţe după cum spune Lactantius (De morte persec., XI). Din ANTOLOGIE DE LITERATURĂ DACOROMANĂ texte comentate, Bucureşti 2003, întocmită de profesorul Mihail Diaconescu, aflăm că mama lui Galeriu era o ,,transdanubiană” şi o păgână fanatică, refugiată de la nordul Dunării de Jos, de pe teritoriul provinciei Dacia Inferior cu puţin înainte de anul 245.

Important de spus este şi faptul că Maximian Herculis, ginerele lui Galerius era originar din ţinutul dacic al Pannoniei iar Constantinus Chlorus (adică blondul) a trăit la Naissus în Moesia

Inferior şi devine şi el ginerele lui Maximian şi împărat între 305-306. Aceşti împăraţi printr-un edict din 27 septembrie 303 cer moartea întregului cler creştin dacă nu se converteşte la practicile religioase păgâne. Şi asistăm în felul acesta la actul martiric al Sfântului Irineu, Episcop de Sirmium, spaţiu dacoroman în Pannonia Inferioară. Actul martiric prezintă şi un moment dramatic când familia Episcopului formată din părinţii săi, dar şi din soţie, copii, alte rude, slujitori ai casei, vecini şi prieteni îl roagă pe acesta să renunţe la credinţa sa creştină. Scrierea cuprinde, de semenea, lupta Sfântului cu ideile guvernatorului Probus. Din această zbatere rezultă intensitatea dramatică a textului care capătă conotaţia unei creaţii literare epice deosebite. Atitudinea faţă de moarte a episcopului Irineu scoate în evidenţă însuşirile psihologice ale martirului, caracterul său stabil într-un moment limită. Actul martiric conţine şi atitudinea antagonică a persecutorilor. Actul este însăşi viaţa la momentul trăirii intense a libertăţii de gândire.

-Am ascultat ca o şcolăriţă tot ce a prezentat Margareta susţinută de Creiţa, dar şi eu am fost plăcut impresionată de cartea atât de bine documentată şi cu dragoste de cuvânt să-i zicem ,,dacoroman” fie că este păstrat în limba latină sau în greacă, importantă este dorinţa de exprimare şi lăsare spre învăţătură copiilor, nepoţilor… cartea se intitulează Istoria Literaturii Dacoromane întocmită atât de

documentat de către profesorul Mihail Diaconescu. Răsfoind lucrarea autorului amintit m-am simţit vinovată de necunoaşterea mea despre trăirea intensă a vieţii spiritule creştine chiar de la începuturi ei. Actele martirice ne educă dorinţa de manifestare a stării de libertate, de alegere a trăirii cinstite faţă de divinitate şi omul însuşi. Dovada acestui fapt mi-a adus-o Actul martiric al Sfântului Emilian de la Durostor. Şi fiindcă relatarea este adevărată aş putea să încep aşa: Pe când împăratul Iulian Apostatul dăduse ordin să se execute edictul de interzicere a cultului creştin la Durostor, era guvernator Capitolinus. Acesta urmărea pe Emilian, fiul lui Sabbatianus prefectul cetăţii, care sfărâma ostentativ, demonstrativ, statuile zeilor recunoscuţi oficial în imperiu. Grăbit să prindă vinovatul şi să demonstreze înfăptuirea ordinului împăratului, Capitolinus arestează ,,un ţăran care se afla întâmplător pe stradă”. Bietul om este batjocorit şi bătut. Emilian vede întrega scenă. Îl mustră conştiinţa că nevinovatul plăteşte pentru faptele sale. Mărturisind ceea ce se întâmplase cu adevărat, Emilian este bătut în faţa mulţimii, este batjocorit. Cetăţenii adunaţi pe străzi îşi manifestă ura. Cer pedepsirea făptaşului. Apare Capitolinus. Confruntarea dintre cei doi dă la iveală un oment de trăire paroxistică. Emilian este condamnat la ardere pe rug. Iată că rugul este amenajat pe malul Dunării. Emilian se roagă din adâncul fiinţei sale. Prins în starea profundă de rugăciune ondamnatul nu simte limbile flăcărilor şi în mod miraculos trupul său rămâne întreg în mijlocul ugului. Executanţii arderii pe rug a Sfântului sunt prinşi de foc şi nimiciţi. Zilele martirice de 15-18 iulie 362 ale Sfântului Emilian au întărit viaţa creştină la Durostorum. La arderea pe rug a Sfântului a participat însăşi soţia lui Capitolinus, care spre surprinderea audienţei, era creştină. Ea cere de la prefect relicvele Sfîntului faţă de care are o atitudine de sfială, de venerare.

-Spune, Cala. Ai fost destul de tăcută. Vrei să aminteşti şi tu despre un martir deşi noi ştim că au fost sute, bărbaţi şi femei. -Aş vrea Flori să amintesc despre Dasius, despre Sfântul Dasius de la Axiopolis (Cernavodă de astăzi) a cărui inscripţie a fost descoperită de renumitul arheolog Ion Barnea. Arheologul prezintă faptul că Dasius nu a fost singurul martir ci a suferit martiriul împreună cu Chiril şi Chindeas în ziua de 20 noiembrie 304. Adică pe vremea lui Diocleţian (284-305) şi Maximian (292-311) în cadrul Saturnaliilor când era serbat Cronos fiul cel tânăr al lui aturn. În zilele acestea era ales la sorţi un soldat care se bucura de zilele unui rege fericit, frumos îmbrăcat, petrecînd zi şi noapte într-o atmosferă orgiastică, când toată lumea era egală, sclavii fiind asemenea stăpânilor lor. De data acea sta sorţii au căzut pe Dasius care era dac creştin şi nu vroia să se sacrifice pentru această sărbătoare păgână. Căci după zilele de petrecere urma ziua de sacrificiu şi falsul rege era omorât. Dasius a refuzat să participe la un sacrificiu uman păgân şi suferă martiriul în numele lui Hristos. Actul martiric păstrează autenticitatea evenimentelor petrecute la Durostorum unde a căzut capul celui ce trăieşte ,,Adevărul” relevat în Hristos. Violeta, tu care asculţi cu respiraţia profundă în mişcarea de ridicare a sânilor ce-ţi străpung bluza de dantelă atacă subiectul, suntem numai ochi şi urechi:

-Apa aceasta de Buzău mi-a trimis gândul la ,,Actele martirice” din zona dacilor caucocensi unde migratorii conduşi de Athanaric au poposit în secolul al IV-lea. Nu mai vorbesc de faptul că Elena aminteşte în lucrarea ei despre ,,Tezaurul de la Pietroasa”, argumentând că este lucrat de dacii reştini din aceste părţi, tezaurul având caracter paleocreştin. Cealaltă ipoteză că acest tezaur ar fi o craţie a goţilor cade datorită adevărului istoric argumentat şi de Viorica Enăchiuc la Congresul de acologie de anul trecut. Acei migratori care pentru o vreme au format în Muntenia, Gothia Romana, nu erau creştini. Ei pe teritoriul ţării noastre i-au pedepsit prin execuţie pe creştni…

-Desigur, Violeta spune-ne despre martiriul Sfântului Sava.

-Îmi place nerăbdarea ta Creiţa. Actul martiric al Sfântului Sava este mărturie a copilăriei, dolescenţei şi în special a perfecţionării spirituale a bărbatului, despre care tocmai am amintit, în învăţătura lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu. În satul Sfântului trăiau la un loc daci caucensi, romani, dar şi goţi migratori. Era o perioadă tulbure deoarece erau iniţiate persecuţii anticreştine de către căpetenii vizigote. În timp ce Atharid, un persecutor anticreştin năvăleşte în satul lui Sava. Sătenii neagă că sunt creştini, dar Sava îşi mărturiseşte public credinţa sa şi este arestat împreună cu preotul Sansalas. Era a treia noapte de Paşti. Batjocoriţi şi scoşi din sat, sunt obligaţi să guste din sacrificiile aduse zeilor păgâni. Refuzând, sunt ucişi. Trupul Sfântului Sava, care a fost înecat în râul Buzău, este luat de creştinii buzoieni şi înmormântat cu evlavie.

Actul martiric al Sfântului Sava este o opereă de seamă a perioadei literare dacoromane şi un document relevant pentru evoluţia creştinismului în spaţiul nostru carpato-danubian. Acest act este bogat în informaţii religioase, demografice, istorice, etnografice şi toponimice. Documentul este important pentru amploarea vieţii creştine şi a relaţiilor interumane dintre Carpaţii Meridionali şi Dunăre în a doua parte a secolului al IV. Profesorul Mihail Diaconescu în cartea amintită mai sus, caracterizează această lucrare epică astfel: ,,…realismul, structura şi fluenţa expunerii, tensiunea evenimentelor narate, autenticitatea scenelor şi a detaliilor, dramatismul confruntărilor şi uccesiunea momentelor cu valoare de simbol asigură acestei scrieri, redactate în limba greacă, valoarea unei opere literare”.

-Şi eu, şi eu, Romaniţa, strănepoata Romulei vreau să adaug că Sfântul Vasile cel Mare, episcop de Cezareea şi exarh de Pontus, auzind de cele întâmplate la râul Buzău, cere guvernatorului Iunius Soranus, rezident la Tomis, să dezgroape relicvele Sfântului din cimitirul buzoian şi să-le trimită la Cezareea Capadociei ,,ca o comoară spirituală nepreţuită*.

-Beţi apă de Buzău fetelor, apă despre care fizicianul V.R. spunea într-o seară la emisiunea ,,Miezul problemei” că are calităţi miraculoase, Buzăul fiind poate o poartă spre o altă lume…

-Spre poarta de unde vă văd minunate Sarabe. V-am prins în dicţionarul etymologic pentru a rămâne în veşnicie. Au fost Sarabi împăraţi la Roma, da, la Roma lui Caesar, el cel mai viteaz Roman, care privea cu teamă spre Sarabii lui Burebista. Oameni de seamă a dat Dacia vechii Europe în căutare de stabilitate a unei noi civilizaţii. La cei pe care i-aţi amintit voi, mai sunt: Filipii, Licinius şi fiul marelui Decebal, Regilian. Dar printre voi, care aţi venit pe vechi meleaguri unde Sarabi au fost şi mai sunt încă ,,fântâna” limbii neuitând-o este şi-un Basarab. Pe ei, pe Basarabi i-am urmărit de când au început luptele cu Mongolii, fiind ei nobili ca şi Sarabii sub

daci, fiind porecliţi de vecini ,,Arabi” De ei vorbeşte Ptolemeu şi nu sunt ei alţii decât Sarabii vechi pe care istoria în vâltoarea ei le-a alipit pe Ban. Venit-a din Republica Moldova Ciuhrii, adică din Basarabia să-şi ducă munca mai departe pe ţarina strămoşilor săi, Alexandru, Mircea, Vlad Dracul, Ţepeş ce stau cu ochii aţintiţi spre timpul dreptăţii de sânge şi limbă, dărâmând zidurile nchisorilor. Aveam o nemplinire cu un ,,interval de secoli V-XIII e văduvit de documente”, dar vrednica româncă, o nobilă sarabă, Viorica Enăchiuc a descifrat un Codex descoperit la Rohonczi care ne arată că aici am fost mereu, aşteptând viaţa în frământare de pământ şi cer din secolele X-XI. Pământul povestitor neîntrecut va scoate le iveală plăci de aur şi de plumb din care geto-dacii vor ştii curând că ,,mândru”/,,superbus” cum îi numeau romani nu este un basm*.

Soarele străluceşte puternic şi noi şoptim:Haşdeu!

*Mihail Diaconescu, Antologie de Literatură Dacoromană texte comentate Ed.Corefeu, Bucureşti,

2003.p.107

**Este vorba despre ,,plăcuţele de aur /plumb de la Sinaia (cartea domnului Romalo sau Tezaurul Dacic de la Sinaia a lui Dumitru Manolache.


%d blogeri au apreciat asta: