~Dr. Octavian Lazăr Cosma: „Niceta de Remesiana şi cântarea latină pregregoriană în Dacia”

Cîntecele latine de cult au fost răspîndite în părţile noastre în cele mai variate straturi sociale, influenţînd asupra felului de cîntare, depăşindu-se graniţele stratului religios. Cum altfel s-ar găsi motivare cauzală înrudirilor dintre vechea muzică romană cultică şi creaţia folclorică românească, îndeosebi colindele, transmise pe cale orală veacuri la rînd? Numai pătrunderea în adîncurile conştiinţei populaţiei autohtone a formulelor arhaice psalmodice şi imnice poate justifica păstrarea cu sfinţenie în melosul popular a fondului melodic străvechi, nealterîndu-se în substanţa sa nici în conjunctura unor condiţii adeseori potrivnice sau tendinţe înnoitoare care încercau să modifice tiparele încetăţenite. Iar adoptarea cîntării rituale în limba latină pare să se întemeieze pe asemănările sau conexiunile pe care articulaţiile noi le aveau în organizarea o preromană de rezonanţă tracică. Infiltrarea atît de puternică a muzicii religioase în păturile largi are darul să atragă atenţia asupra caracterului popular rustic al creştinismului, păstrîndu-se rituale străvechi şi realizîndu-se în acest mod o punte între trecut şi prezentul acelor vremuri. De aici derivă şi caracterul larg accesibil al muzicii cultice, în accepţiunea răspîndirii sale pe linie orizontală şi frecvenţei în viaţa cotidiană, prin interpretare. Romanitatea muzicii cultice presupune afirmarea unor valori umane care să confere atribute definitorii domeniului respectiv, prin intermediul scrisului. Concret, ar însemna să invocăm manuscrise în limba latină sau în latina vulgară în perioada românizării, or asemenea argumente nu se păstrează. De altfel, muzica bisericească nu cunoaşte în general lucrările scrise, cărţi de cîntece pînă în secolul al XVIII-lea, ceea ce înseamnă că românii nu au o situaţie specială.

Se consideră că s-au folosit latina şi literele sale în scrierea cărţilor aparţinînd ritului bisericii romane în perioada secolelor II-X1. Rezultă deci că, din punct de vedere al cîntării bisericeşti, s-au efectuat legături strînse cu ritul latin, ceea ce înseamnă că s-au adoptat genuri şi formule melodice cîntate în limba latină sau latina vulgară. Anii de maximă înflorire ai acestei filiaţii se circumscriu către sfîrşitul secolului al lV-lea, după care, slăbind legătura cu imperiul, cîntările înregistrează o traiectorie descendentă, mergînd pînă la o totală estompare, datorită fuziunii tot mai strînse cu cultura creştină de orientare grecească, bizantină.

Creştinismul latin din Dacia nu a fost puternic, deoarece nu avea sprijin în forme organizatorice, într-o ierarhie ce mergea pînă la concursul statului, aşa cum se întîmplă în alte ţări, Religia proto-românilor era instinctivă, fapt pentru care adeseori a fost denumită populara. În consecinţă, nebeneficiind de o formă superioară, la care se adaugă instabilitatea politică datorată migraţiilor neîncetate, nu s-au putut întemeia lăcaşuri durabile, care să constituie în acelaşi timp focare de cultură, şcoli de scris, citit şi cîntari. Aşa cum a fost, creştinismul danubian îşi are rolul său şi calea sa proprie, cu reflexe demne de reţinut în compartimentul muzical.

Momentul atingerii cotei celei mai ridicate a legăturii cu autoritatea ecleziastică romană coincide cu afirmarea unei figuri de reală importanţă pentru muzică, episcopul Niceta de Remesiana (sec. IV-V), autorul unei scrieri, incluşii muzicale, despre originea căruia se crede că ar fi dacă. Vom reveni asupra personalităţii sale mai tîrziu; ceea ce dorim să relevăm acum se referă la faptul că biserica Daciei romanizate contribuie prin Niceta la îmbogăţirea patrimoniului cultural din acea vreme. Astfel, cultura Daciei nu a fost pasivă, doar receptatoare de sugestii, ci a produs şi oferit la rîndul ei valori şi idei de natură muzicală.

Curentul muzicii ecleziastice de origine greacă va exercita o influenţă puternică asupra muzicii de cult de la nordul Dunării, concurînd din ce în ce mai primejdios cîntărea creştină de tip latin. Focarul noii influenţe îşi are reşedinţa la Constantinopol, denumit anterior Bisantium sau Bizantis, materializare administrativă a ideii lui Constantin cel Mare, care, în anul 330, inaugurează solemn, într-un fast strălucitor, capitala Imperiului Roman de Răsărit, atribuindu-i numele său. După divizarea Imperiului în cel de Apus şi cel de Răsărit, efectuată în anul 395, tradiţia elenistică din acest centru va cîştiga teren, reuşind în secolul V, sub Justinian, să se impună într-o manieră ce se voia continuatoare a marilor tradiţii culturale şi umaniste ale antichităţii greceşti» De fapt, Constautinopolul devine un centru cultural în care se împletesc cele mai diverse idei şi tendinţe, provenind din ţinuturile Palestinei, Siriei, Iranului, Libanului, Greciei, Romei” Într-un fel, aici se confruntă sau armonizează cele mai vechi şi noi concepţii ale Orientului şi Occidentului, căpătînd o individualitate specifică grandoarei şi fastului pe care-l reclamau corifeii Imperiului. Statutul bisericii orientale se bucura de o temeinică organizare, fiindu-i asigurat concursul instituţiilor administrative pentru cooptarea de noi supuşi. În acest cadru, se înfiinţează episcopii în sudul Dunării., cu rază de acţiune asupra nordului. Se duce o susţinută campanie pentru dobîndirea sferei de influenţă asupra locuitorilor stăpînitori ai spaţiului carpatin, care continuau să profeseze religia în limba latină. Deoarece nimeni în afară de cei din Bizanţ nu-i revendica şi nu le furniza o doctrină evanghelică autoritară, din secolul VI dominaţia acestora se resimte tot mai puternic, deşi nu cuprinde toate ţinuturile şi localităţile. Către secolul al VIII-lea este cert că în multe lăcaşuri se adoptase limba greacă pentru serviciul divin şi, odată cu ea, muzica aferentă. Se restabilesc în acest chip, într-un context istoric şi poetic nou, legături vechi, din vremea cînd funcţionau punţile dintre culturile traco-geto-dacilor şi aceea a vechii Ellade, Procesul introducerii ritului grec trebuie să fi întîmpinat o vie rezistenţa datorită limbii pe care nu o înţelegeau credincioşii. Pare mai plauzibilă versiunea cunoaşterii şi adoptării limbii greceşti doar în cercuri restrînse, în special cele care fiinţau în jurul unor biserici. În privinţa muzicii, aceasta pare să fi avut un atu în plus faţă de limbă; apropierile cîntarii bizantine de cea romană nu defavorizau, ci, dimpotrivă, constituiau factori care permiteau, acolo unde a avut loc, adoptarea cîntarii bisericii orientale. Aşadar, o lungă perioadă cîntarea cultică a cunoscut o dublă existenţă, cu influenţe paralele, latină şi greaca. Acestea s-au concurat, apoi s-au completat reciproc, identificîndu-se în curentul bizantin de limbă greacă,dominant în secolul al IX-lea. O mărturie a acestei realităţi pe teritoriul nostru o prezintă şi Lecţionarul evanghelic.

Aderarea la cultura bizantină, după anul 527, în timpul lui Justinian, la acea formă de gîndire şi expresie artistică legată de istoria şi viaţa spirituală a lumii ţărilor balcanice şi ale Orientului apropiat, a însemnat pătrunderea în sfera de circulaţie valorică a uneia dintre cele mai avansate manifestări. Civilizaţia greacă renaşte în mediul propice al Constantinopolului, dornic să opună Occidentului primatul său în toate domeniile activităţii politico-sociale, şi continuă să exercite o percutantă forţă de iradiere. Alături de arhitectura, pictura şi literatura bizantină, muzica a introdus în tezaurul universal genuri şi forme de o valoare care i-a infuzat atributele perenităţii peste veacuri. Imnurile, troparele şi condacele bizantice au răsunat sute de ani, menţinînd treaza o ancestrală tradiţie, reevaluată şi reaşezată pa temeiuri noi, contemporane acelor vremuri şi mentalităţi. Bogăţia lor emoţionala şi ideatică, rînduiala cîntărilor şi monument aii sinul ceremoniilor muzicale l-au impresionat într-aşa măsura, în anii stagiului la Constantinopol, pe acela care va deveni papa Grigore cel Mare, sistematizatorul şi legiuitorul cîntării Bisericii romane, ce a guvernat întreaga Europă apuseană pe linie muzicală secole la rînd, încît l-au determinat să împrumute şi să introducă practici bizantine, fapt pentru care a fost acuzat feroce că elenizează religia Romei2.

Muzica bizantină poartă pecetea universalităţii, exprimată într-un „cod” ce nu cunoaşte graniţe şi nu reprezintă monopolul capitalei imperiului. Dimpotrivă, muzica bizantină însumează contribuţiile reunite într-un tipar specific simţirii orientale, venite din ţinuturi diferite. întreaga comunitate aflată sub influenţa bizantină contribuie la edificarea unei cîntări unitare, capabilă să obţină» în virtutea generalizării unor formule structurale, aderenţă şi răspîndire. Fiind prin caracterul său universalistă, muzica bizantină nu revendică paternităţi, atunci cînd este vorba de teritoriile în care a controlat cîntarea ecleziastică. Ca atare, muzica bizantină, cu autorii săi” indiferent de originea lor, datorită interpretării şi stratificării tradiţionale, aparţine în egală măsură sirienilor sau grecilor, românilor şi libanezilor. Fenomenul este similar şi în zona influenţei cîntării gregoriene, care, de asemenea, nu cunoaşte încă individualitatea naţională. Potrivit acestei situaţii muzica religioasă a proto-românilor are suficiente puncte comune cu muzica altor popoare pentru a nu putea fi atestat cu precizie cui aparţine iniţial şi totodată face parte integrantă din fiinţa sa culturală, deoarece a existat secole în şir ca o componentă organică a afirmării artistice. În lumina acestui raţionament, melodiile bizantine sînt deopotrivă universale şi proto-române, putînd fi incluse în rîndul capodoperelor care au reprezentat cultura acelei epoci. Favorizează această aserţiune şi cuantumul de specificitate pe care l-a inserat contribuţia autohtonă la marea tradiţie a muzicii bizantine. Cu timpul, se va manifesta o accentuată tendinţă de diversitate, pentru a ieşi de sub controlul centrului autoritar, fapt ce m favoriza absorbirea unor articulaţii autohtone, care vor conferi muzicii o amprentă naţională.

* *

*

Dintr-o vreme în care documentele şi chiar atestările sînt rarisime, ni se proiectează nobila personalitate a lui Niceta din Remesiana, despre care se susţine că a avut un rol covîrşitor în creştinarea daco-românilor3. Unul dintre cei mai importanţi autori care au scris despre Niceta, A.E.Burn, îl consideră a fi chiar originar din Dacia, numindu-1 în acest sens Dacian Niceta (Dacul Niceta). Mai acreditată este însă denumirea Niceta din Remesiana, după localitatea din sudul Dunării (astăzi, Bela Palanka, Iugoslavia), unde a funcţionat ca episcop. Datele biografice sînt sărace. Se crede că a trăit între anii 336 sau 340 (?) şi 414. A legat o strînsă amiciţie cu cel ce va deveni Sf. Paulinus de Nola, de la care au rămas două scrisori în versuri, furnizînd preţioase referiri asupra lui Niceta, referiri care, în egală măsură cu aspectele plauzibile, dau loc unor controverse sau interpretări contradictorii. Este însă indiscutabil că Niceta era pentru timpul său şi ţinuturile dunărene o personalitate cu un impresionant orizont cultural, de formaţie latină. Felul în care cunoştea limba latină, ca şi profunzimea cu care stăpînea domeniul teologic pledează pentru ţinuta sa profesională de tip apusean. Ca toţi cărturarii acelor vremuri, Niceta a demonstrat multilateralitatea priceperii şi talentul său, permiţîndu-i să se manifeste pe tărîmul muzicii în dubla postură: de teoretician şi de creator. În acest fel se păstrează mărturii scrise despre chipul muzicii creştine latine din secolul al IV-lea, cunoscute de către locuitorii episcopatului lui Niceta, care exercita o puternică influenţa asupra nordului Dunării, adică asupra proto-românilor. Din păcate, nu putem indica pînă unde anume se întindea această influenţă. Oricum, apare peremptoriu că muzica profesată de Niceta aparţine fondului muzical al Daciei romane» După Paulinus de Hola, Niceta are marele merit că îi învaţă pe supuşii săi, aşa-zişii „barbari” să „cînte cu inima romană pe Hristos”.5

De laudae et utilitate spiritualium canticorum quae fiunt in ecclesia christiana; seu De psalmodiae bono este titlul unei lucrări, mai degrabă al unor îndrumări, asupra folosirii cîntării psalmilor semnate de Niceta. Se întîlnese consideraţii ce afectează natura adevărată a cîntării religioasei cum se cuvine a se cînta şi formele muzicii creştine. Ca şi în alte scrieri asemănătoare, reflecţiile se intercalează în pasaje cu caracter biblic, arătînd, spre exemplu, că David, creatorul unui tezaur de cîntări, a fost căpetenia cîntăreţilor (princeps cantorum).

Muzica în concepţia lui Niceta trebuie să fie apolinică că, lipsită de orice urmă de senzualism şi afectare. Sobrietatea şi piozitatea sînt însuşirile nelipsite ale unei cîntări cuviincioase. Nimic din ceea ce ar putea distrage atenţia de la scopul urmărit nu se recomandă a se utiliza în muzica religioasă. Cele mai anatemizate sînt elementele exterioare, teatrale – pentru că muzica este un limbaj menit a înrîuri asupra oamenilor prin puterea sa expresie şi convingere. În acest context, psalmii contribuie la edificarea şi mîngîierea creştinilor. Dar pentru atingerea acestui deziderat, este necesar să nu se cînte numai cu vocea şi fără „simţirea inimii”.7

„Noi trebuie – spune Niceta – să cîntam, să plasmodiem şi să lăudăm pe Dumnezeu mai mult ca sufletul decît cu glasul nostru. Să mă înţeleagă tinerii şi să ia aminte cei care au datoria de a cînta psalmi în biserică trebuie să cîntam lui Dumnezeu cu inima, nu cu glasul. Să nu umblăm a îndulci gîtul şi larinxul cu băuturi dulci .cum fac tragedienii, pentru ca să se audă înflorituri şi cîntece ca la teatru…”.8

Niceta recomandă cum să fie cîntarea în biserică, intonată de mulţime potrivit unor reguli riguros stabilite: „Vocea noastră, a tuturor, să nu fie discordantă, ci armonioasă. Nu unul să o ia înainte în chip prostesc, iar altul să rămînă în urmă, sau unul să coboare vocea, iar altul s-o ridice, ci fiecare este invitat să-şi încadreze vocea, cu umilinţă, între glasurile corului care cîntă laolaltă; nu ca cei care ridică glasul sau o iau înainte să iasă în evidenţă în chip necuviincios, ca spre o ostentaţie prostească, din dorinţa de a plăcea oamenilor.”9

Niceta recomanda să se cînte pe o singura voce de către mulţimea credincioşilor, şi cît mai mult psalmii, pentru că numai astfel se memorizează şi se îndrăgesc: „… penetrat anima, cum delectat. Facile psalmi memoria retinetur; si frequenter psallantur et quod legis austeritas ob humanis mentibus extorquere, non poterat, hi per dulcedinem cantionis excludant”.10

Carminun. thesaurus, consemnat în cadrul scrierii De psalmodiae bono, este alcătuit din: hymnorum, laude, mysterio, psalmorum (psalmis), cantionem (cantationem), spiritualia cantica Se determină şi mai exact genul după conţinutul emoţional: psalmus tristes, canticum triumphale, terrificum carmen şi carminibus suavi medicamenţi (medicantium). Confruntînd aceste genuri cu cele aflate în repertoriul roman din ţările europene occidentale, vom surprinde că nu coincid întru totul, ceea ce ne îndreptăţeşte să admitem că ar putea fi la mijloc un specific aparte. Imnuri, psalmi, laude, desigur, circulau pretutindeni, cu variante melodice ce confereau nota caracteristică; dar în secolul al IV-lea, noţiunile cantionem terrificum, carmen, spiritualia cantica par a avea o rază de răspîndire circumscrisă. Nedispunînd de mostrele muzicale ale acelor genuri pentru a defini exact profilul lor, este evident că aceste consideraţii nu pot fi demonstrate. Cert este că aceste cîntece sau genuri, pe care le precizează Niceta, nu prezintă o înlănţuire coerentă, ceea ce înseamnă că tiparul muzical al missei nu era încă definitivat. În biserica ambroziană şi mozarabică, psalmii şi laudele mai intră în componenţa missei, în rest, sînt alte cîntări.

Deosebit de important este faptul că în cîntarea latină pregregoriană se recunoaşte influenţa muzicii estului european ca fiind extrem de puternică; mai pregnant manifestîndu-se în cîntarea ambroziană şi mozarabică11. În spaţiul estic al cîntării latine pregregoriene se aflau şi proto-românii, Niceta rămîne cel mai proeminent reprezentant al respectivei modalităţi de cîntare latină est-europeană. În acest context, un fapt atrage atenţia: cîntecul mozarabic, avînd locul de origine Spania, este atribuit în primele sale ipostaze vizigoţilor, susţinîndu-se că au fost contaminaţi de civilizaţia păgînilor din Imperiul Roman între secolele I şi V12. Cum vizigoţii n-au fost străini de mediul ţării noastre, în care s-au aflat între anii 295 (297) şi 376, devine posibilă teza stabilirii unor reciproce influenţe. Pe teritoriul Daciei romane s-au întreprins numeroase tentative, prii misionari, de încreştinare a vizigoţilor, dar care nu au dat rezultate. Abia în Imperiu, în anul 376, ei adoptă în masă creştinismul13. Anterior, un grup de conducători vizigoţi au trecut la creştinism în scopul dobîndirii unor privilegii14. Deci, o parte din vizigoţi, formal sau nu, fuseseră convertiţi la creştinism din Dacia romană. Ca atare, putem admite că au preluat, o dată cu credinţa, şi cîntece, pe care le-au dus cu ei pînă în Peninsula Iberică. Chiar şi păgînii vizigoţi au putut recepta melodii dace, bisericeşti sau laice, care să fi ;jucat un rol anume în configuraţia muzicii vizigoţilor, trasînd urme cu consecinţe în viitorul cîntării lor. Evident, enunţările prezente au nevoie de argumente în plus, pe care în prezentul volum nu le urmărim. Demnă de reţinut rămîne ipoteza posibilei punţi muzicale dintre români şi spanioli prin intermediul vizigoţilor, care pare capabilă să explice, fie şi neintegral, originea asemănărilor structurale şi de atmosferă dintre unele melodii ale celor două ţări.

Să ne întoarcem la Niceta, pentru a-i cunoaşte moştenirea muzicală. Alături de scrierea De psalmodiae bono, avînd un caracter teoretic, instructiv, se remarcă compoziţia de o inestimabilă valoare, dat fiind expresia şi vechimea sa, Te Deum laudamus (Pe tine te lăudăm), a cărei paternitate în mod unanim i se atribuie15.

Prin întreaga sa atmosferă şi configuraţie muzicalo-poetică, hymnus dominicalis Te Deum laudamus este un imn ce indică tipul cîntării în Biserica proto-romană la începutul creştinismului latin. Sub aspect literar, autorul recurge la proza ritmică denumită ulterior cursus leoninus, în care cadenţele se orînduiesc nu după cantitatea silabelor16. Se are în consideraţie distribuirea periodică a accentului ritmic. Versificaţia aceasta presupune o metrică specială, de o muzicalitate desăvîrşită, prin cadenţarea izomorfă a accentelor. Este foarte probabil că acest tip de imnodie latină în proză să fi fost generat de sensibilitatea daco-romană, deoarece se abate de la tiparele latine aflate în circulaţie. Cercetătorul A.E. Burn vede originea acestei prozodii imnografice în Est17.

Şi sub aspect muzical, Te Deum-ul poartă rezonanţe arhaice, a căror provenienţă pare să indice acelaşi spaţiu din Est, fiind scris sub forma unei proze ritmice (cursus leoninus), şi nu în metru ritmic, A fost preluat în repertoriul Bisericii romane şi consemnat în diverse colecţii europene din secolul al optulea şi pînă în zilele noastre18.

Melodia prezintă o structură bazată pe o formula terracordală de esenţă modală (sol-do), cu cadenţă pe tonica la, în timp ce interiorul frazelor apelează adeseori la subtonul sol19.

Studiul de muzicologie comparată al lui I.D. Petrescu: Condacul Naşterii Domnului, demonstrează, cu forţa de convingere a documentelor autentice, legătura existenta dintre melodia condacului şi a imnului lui Niceta, precum şi cu a altor melodii de circulaţie în lumea medievală bizantină şi gregoriană sau din folclorul românesc. În acest mod, se stabilesc similitudini şi înrudiri privind arborele genealogic al muzicii noastre şi universale. „Astfel, ritmul şi contextura melodică – scrie I.D. Petrescu – pe care le întîlnim în condacul Fecioara astăzi, în imnul Te Deum. cum şi într-un nesfîrşit număr de colinde, cu variate nuanţe, sînt o dovadă irefutabilă a dăinuirii spiritualităţii artistice greco-romane în regiunile noastre, peste timp şi oameni”20. Teza filiaţiei cu colindele româneşti ne îndeamnă să mai indicam două formule internaţionale din Te Deum, a căror sonoritate, evident, aparţine muzicii populare.

I.D. Petrescu, pornind de la Te Deum, marchează analogii în cîntări medievale romane, indicînd o relaţie într-un imn mozarabic, ceea ce înseamnă că aserţiunea posibilei punţi dintre daco-romani şi Occident nu pare neverosimilă. „Comparînd melodia imnului Te Deum cu aceea a cîntării Gloria in excelsis Deo, ce se cînta în Festis simplicibus, constatăm nu numai o mare analogie, dar aceeaşi modulaţie. Or, melodia Gloria in excelsis (Miaga XV) se numără printre cele mai vechi, şi păstrează un caracter pur recitativ. Şi dacă o comparăm cu Pater noster din ritul mozarab, constatăm o simplitate extremă. Astfel, prin analogie, ne găsim în faţa unor texte muzicale de o covîrşitoare importanţă pentru studiul … cîntării vechi liturgice în genere.” Aşadar, prin Te Deum-ul lui Niceta deţinem o condudentă mărturie asupra configuraţiei cîntării latine a Daciei romane, cît şi a interferenţelor ce s-au stabilit între muzica creştină latină pregregoriană din toate ţările unde a existat şi muzica bizantină sau muzica populară a românilor. În acest cadru, cercetările ulterioare au un spaţiu de mişcare nelimitat şi putinţa susţinerii ideii că muzica Daciei romane a înscrustat o tradiţie, înscrisă în contextul valoric de epocă şi circulaţie notorie, a cărei continuitate şi esenţă probează vitalitatea noastră muzicală. În acest mod, muzica românească în perioadele vechi, pre-medievale şi medievale îşi exercită valenţele nu numai în domeniul cîntecului popular.

NOTE

1. Vîrtosu Emil, Paleografia româno-chirlică. Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1968, pag. 21-29.

2. Petrescu, I.D., Aspecte şi probleme ale magicii bizantine mediervale. În: „Studii de muzicologie, vol. I, Bucureşti, Editura Muzicală, 1965, pag. l08.

3. Vezi: Burn, A.E., Niceta of Remesiana. His Life and Works. Cambridge at the University Press, 1905; Pîrvan, V., Contribuţii epigrafiece la istoria creştinismului daco-român, Bucureşti, 1911, 1935; Breazul, George, Muzica bisericească românească. În: Pagini din istoria muzicii româneşti, vol. II, Bucureşti, Editura Muzicală, 1970; Ghircoiaşiu, R., Contribuţii la istoria muzicii româneşti, Bucureşti, Editura Muzicală, pag. 98.

4. Breazul, G., în studiul citat, la pag.24, scrie despre originea lui Niceta: „el însuşi daco-român”.

5. Alexe, C. Ştefan, în lucrarea de doctorat, Sfîntul Niceta de Remesiana şi ecumenicitatea patristică, Bucureşti, 1969, arată (pag. 472) că Paul (Paulin) de Nola îl laudă pentru misiunea pe care o întreprinde în partea răsăriteană a Europei: „Într-un ţinut necunoscut al lumii, barbarii învaţă prin tine să cînte cu inima romană pe Hristos…”

6. Gerbert, Martin, Scriptores ecclesiastici De Musica Sacra potissium, 3 vol., George Olms Verlagsbuchhandlung, Hildesheim, 1963, p. 9. Traducerea titlului: „Despre lauda şi folosul cîntecelor spirituale care se practică în biserica creştină; iau Cîntarea (psalmodierea) bună”.

7. Gerbert, M., op.cit., p, 11.

8. De psalmodiae bono, XIII, traducerea Ştefan C. Aexe, op.cit., p. 552.

9. Ibidem, p. 553-554.

10. De psalmodiae bono. Traducerea: „… pătrund în inima, fiindcă îl delectează. Sînt uşor de reţinut psalmii; dacă se cîntă în mod frecvent şi deoarece austeritatea legii nu putea să-i scoată din minţile oamenilor, aceştia s-au impus prin plăcerea cîntecului”.

11. Higini, Anglés, Latin Chant before St. Gregory. În: The New Oxford History of Music, Edited by Dom Anselm Hughes, vol. 2, Oxford University Press, London, 1954, p. 81.

12. Higini, Anglés, op.cit., p. 81.

13. Oţetea, A., Istoria poporului român, p. 98.

14. Ibidem.

15. Petrescu, I.D., Condacul Naşterii Domnului, Bucureşti, 1940, p. 45 (trimiterea 67).

16. Burn, A.E., op.cit., p. CIX.

17. Ibidem, p. CIX: „Acest sistem a intrat în uzanţă în secolul IV şi a fost probabil importat din Est”.

18. În lucrarea lui Burn, la paginile XCIX – X – XI, se trasează drumul parcurs de Te Deum în diverse manuscrise şi tipărituri.

19. Analiza imnului, în Petrescu, I. D., Condacul Naşterii Domnului, p. 44-47 şi Ghircoiaşiu, R. op.cit., p. 69-71.

20. Petrescu, I.D., op.cit., p. 45,

21. Ibidem, p. 44.


%d blogeri au apreciat asta: