~Dr. Nicolae Corneanu: „Literatura autohtonă a Evului Mediu timpuriu şi confluenţele ei europene – Literatura ponto-danubiano-carpatică şi contextul ei european”

Literatura europeană a Evului Mediu timpuriu reprezintă un capitol de cultură menit să întregească o formaţie intelectuală corespunzătoare. Aşa cum nu poate fi omisă cunoaşterea antichităţii, fie greco-romană sau de altă natură, la fel este de neconceput ignorarea perioadei imediat următoare, care, pentru spaţiul european, o constituie aşa-numita perioadă „patristică”. Ca români am avea motive suplimentare de natură să justifice necesitatea familiarizării cu scriitorii acelui timp, dat fiind că operele lor, tălmăcite încă din bună vreme, reprezintă unul din capitolele esenţiale ale vechii noastre literaturi. Aşa cum s-a arătat mai ales în ultimii ani printre autorii europeni de la începutul Evului Mediu se găsesc şi cîţiva străromâni, destul de puţin cunoscuţi ca atare pînă acum, ale căror opere „au greutatea lor, mai mică sau mai mare, în determinarea fizionomiei spirituale a poporului român”1. Astfel, s-a evidenţiat, în vremea din urmă, cu îndreptăţire, că începuturile culturii noastre, în concret, ale literaturii, aparţin nu secolelor X-XI, cu atît mai puţin unei epoci numită mai tîrziu „slavonă” şi că se leagă de nume ca Teotim al Tomisului, Ioan Cassian, Dionysius Exiguus, Auxenţiu din Durostorum, Niceta al Remesianei etc., care au trăit în vremea formării noastre ca popor. Şi lor, ca şi celorlalţi numeroşi scriitori ai epocii denumite „patristice”, merită să le fie tălmăcită fascinaţia pe care o exercită atunci cînd începi să-i frecventezi. Sentimentul acesta creşte pe măsură ce se constată că, în multe privinţe, nu puţini cărturari din epocile următoare şi chiar reprezentanţii timpurilor moderne i-au avut ca precursori.

O cercetare aprofundată a situaţiei istorice, e voluţiei şi iradiaţiei operelor celor dintîi scriitori de pe teritoriile ponto-carpato-danubiene (aşa-numiţii „străromâni”) este posibilă acum, dar reclamă evaluări de context ce nu s-au întreprins decît sporadic, multe din studiile dedicate acestei probleme iau doar în chip sumar în considerare marile direcţii de gîndire literară contemporane cu veacurile IX-VI e.n., cînd, de fapt, activează – aici şi în alte regiuni europene – aceşti autori dintîi ce ne aparţin. În fapt, însă, existenţa lor literară se produce într-un mediu de cultură european, europenitatea lor fiind eidentă nu numai prin legăturile deosebit de strînse pe care le aveau cu mari scriitori ai vremii – precum Vasile cel Mare, Ioan Hrisostom, Ambrozie, Paulinus de Nola – ci şi prin caracteristici comune stilului specific gîndirii acelor timpuri. Vom spune astfel că, examinînd şi catalogînd trăsături ale acţiunii scriitoriceşti a autorilor din Cappadocia, a lui Ieronim şi Augustin, Grigorie din Nazianz şi Atanasie cel Mare – pentru a nu cita decît cîteva nume, dintre cele mai prestigioase – se vor evidenţia şi caracteristici, de gen proxim, ale autorilor daco-romani contemporani cu ei. Indiferent de alte aspecte, inerente formaţiei lor şi mediului cultural de origină (caracterizat prin fenomene de „rusticizare” proprii „literaturii din provincii”), apartenenţa acestor scriitori de la Dunărea de Jos daco-romană la marea familie de spirite ce fondează, de fapt, Evul Mediu şi definesc ideea de europenitate este în afară de orice îndoială. Nimic nu îndreptăţeşte bănuiala unei izolări ori a unei culturi consumate în cadrele înguste ale unei vieţi romanice provinciale (deşi există, încă de pe acum, importante tendinţe centrifuge); scriitorii din teritoriile daco-romane impresionează, dimpotrivă, printr-o prezenţă vie în viaţa culturală a epocii, fapt ce ne întăreşte impresia că, din chiar acele momente, literatura autohtonă de pe aceste teritorii se găsea sincronizată şi integrată în lumea Europei, printr-o adevărată oikumena. Desigur că anumite elemente de natură strict individuală afirmă personalitatea acestor autori prin necesara diferenţă specifică, aceea care – din unghi axiologic – determină valoarea.

Raportul, evident la o privire cît de sumară, între voinţa de integrare în cultura vremii şi contribuţia originală, uneori de o pregnantă noutate pentru Europa occidentală, se impune ca o realitate incontestabilă. În fond, nu întîlnim aici o literatură epigonică, reflectînd doar unele curente de idei, ci un mediu capabil să asimileze în mod creator şi cu obiective proprii tendinţe majore ale unei gîndiri care era îndrumată de aspiraţia către universalitate. Ioan Cassian, Dionysius Exiguus, Niceta al Remesianei nu pot fi consideraţi „urmaşi” lipsiţi de personalitate ci adevăraţi reprezentanţi ai unei epoci literare unde ei nu pierd, prin comparaţia cu contemporanii, nimic din valoarea lor artistică şi filosofică. Dar aceste aspecte, fără îndoială deosebit de importante, nu se impun între obiectivele studiului prezent care îşi propune, în primul rînd, a-i fixa în lumea culturală universală a vremii lor.

Limitele perioadei patristrice. Disciplina istoriei cunoaşte multe încercări de periodizare, de împărţire în evuri şi epoci.2 Şi, cu toate că se recunoaşte mereu relativitatea unor asemenea întreprinderi – deoarece „în istorie orice incizie este nefirească”, după expresia lui Henri Berr3 – ele prezintă totuşi o necesitate, metodologică mai ales, chiar dacă sunt socotite „pur exerciţiu scolastic ori joc al spiritului”4.

Spre a putea fi studiată şi înţeleasă, istoria se cere împărţită în anumite complexe de evenimente bine determinate. Aşa s-a ajuns şi la divizarea istoriei europene, inclusiv a literaturii. Dacă pentru faptele cu caracter politic, administrativ, economic ori cultural a fost adoptată o anume periodizare, la fel s-a procedat şi în cazul literaturii, cu atît mai mult cu cît, între ele există o evidentă interdepedenţă. În acest sens, pentru perioada, deoaebit de agitată, care încheie antichitatea în faza ei „tîrzie” şi deschide calea medievalităţii (aşa-numitul „Ev Mediu timpuriu”), istoria literaturii europene cunoaşte o – bogat reprezentată – epocă patristică, pe care cei mai mulţi convin să o extindă pentru limba latină pînă la Grigorie cel Mare (604), iar pentru greacă şi alte limbi (arabă, siriană, coptă), pînă la moartea lui Ioan Damaschin (aproximativ 749).5 Aceste limitări, care pentru unii îmbracă un caracter de excesivă fixitate, rămîn totuşi, aproximative, mai ales în ceea ce priveşte limita cronologică superioară6. De fapt, aşa cam afirma un cercetător, „nu există secţionare netă în literatura răsăriteană, iar în Apus, scriitorii Evului Mediu înalt (timpuriu – n.n.) continuă linia patristică pînă la introducerea filosofiei aristotelice”7. Este adevărat că după Grigorie şi Damaschin nu mai apar scriitori capabili să se ridice la înălţimea de cugetare rezumată de marele gînditor Grigorie din Nazianz care – în veacul IV e.n. – putea spune: „Cercetează din punct de vedere filosofic lumea sau lumile, materia, sufletul, fiinţele raţionale mai bune sau mai rele (…) şi dacă izbuteşti să lămureşti aceste chestiuni nu va fi fără de folos, iar dacă greşeşti nu este nici o primejdie”.8 O asemenea libertate de gîndire, favorizată de epoca marilor frămîntări doctrinare, n-o vom mai întîlni ulterior. Odată lămurite marile probleme iniţiale de doctrină, reprezentanţii cugetării patristice vor căuta să consolideze poziţiile cucerite, fără a înceta să abordeze unele chestiuni noi. Ei vor interpreta cu osebire cele ce au fost spuse deja, făcînd muncă de comentatori şi de exegeţi, în respectul tradiţiei. E ceea ce recunoaşte Ioan Damaschin într-o expresie care revine deseori în scrisul său, cu unele diferenţe lexicale fără importanţă: „al meu, nimic nu voi spune”, ori „nu voi spune nimic de la mine”9. Tradiţia se constituie, la limita superioară a acestei perioade, ca un adevărat „tezaur”.

Şi totuşi, în urma lui Grigorie cel Mare întîlnim în Apus scriitori de valoare, cum ar fi, bunăoară, Isidor al Sevillei, iar după Ioan Damaschin – în Răsărit – figuri de talia lui Teodor Studitul ori Fotie din Bizanţ. Cu toate că drumul pe care merg aceştia este cel indicat de înaintaşi, şi sunt totuşi sistematizatori nu lipsiţi de valoare şi originalitate; ne gîndim mai ales la Fotie, acest geniu prea puţin valorificat pînă acum (care cunoştea şi întrebuinţa, în scrierile lui, fragmente din opere „străromâne”, precum ale lui Ioan Cassian sau Dionysius Exiguus – o dovadă asupra stăruinţei lor în conştiinţa culturală a epocii) şi, dacă n-ar fi prea îndepărtaţi, la Nicolae Cabasila sau Grigorie Palama. Aceste sumare consideraţii ne determină să nu acceptăm ca absolut fixe datele de 604 ori 749 sau chiar 787, ca limite ale perioadei patristice. Ea continuă şi după anii menţionaţi, mai mult sau mai puţin timp, după aprecierea unor cercetători. O perioadă de jumătate sau chiar un secol trebuieşte însă presupusă10, mai ales datorită faptului că începutul epocii următoare, adică a Evului Mediu propriu-zis, este marcat în Apus de evenimente ca dislocarea imperiului carolingian, dezvoltarea feudalităţii, formarea progresivă a marilor naţiuni, iar în Răsărit de rezolvarea neliniştitoarei probleme iconoclaste.11

Încadrarea literaturii daco-romane în această secţiune de cronologie culturală europeană este întrutotul posibilă, întemeindu-se pe o realitate creatoare imposibil de contestat. De altfel, s-a vorbit – cu îndreptăţire de o „literatură patristică daco-romană” (Ioan G. Coman)12, ceea ce confirmă participarea ei la circuitele culturale principale din acea vreme. Este o perspectivă care ne oferă cîteva constatări, pilduitoare în multe sensuri. În primul rînd, prezenţa scriitorilor „străromâni” se evidenţiază în cuprinsul a trei secole, acoperind un interval compact, fără întreruperi izbitoare. Da la Niceta al Remesianei, din veacul al IV-lea şi pînă la Dionysius Exiguus, la jumătatea secolului al VI-lea, ne întîmpină o pleiadă de valori care aparţin în aceeaşi măsură lumii daco-romane, danubiano-pontice, cît şi celei europene. Aceşti peste cincisprezece autori de literatură, originari din părţile noastre, trăiesc şi se exprimă în plină perioadă patristică, beneficiază de rezultatele ei culturale, iar în cîteva cazuri (Niceta al Remesianei, Ioan Cassian, Dionysius Exiguus) vor ajunge să fie apreciaţi ca „doctori” şi „părinţi” ai noii gîndiri ce se consolida în acea epocă. Includerea lor în cadrul acestei perioade literare este întemeiată atît din punct de vedere cronologic cît şi, mai ales, substanţial.

Din anumite motive, între care hotărîtor este noul aspect al realităţilor politice şi etnice la Dunărea de Jos ulterior anului 600 e.n. (perioadă de mari prefaceri, de adevărate catastrofe chiar), începînd din veacul VII aceste teritorii nu mai constituie un rezervor de valori culturale individualizate, ceea ce nu însemnează, desigur, că viaţa spirituală va dispărea cu totul; ea continuă în condiţiuni deosebite, care vor trebui studiate de acum încolo mai atent. De aici decurge, precum se observă, un anumit specific al literaturii patristice daco-romane a cărei evoluţie nu va reclama derogări de la periodizările, cu caracter mai general, ce privesc această epocă în întregimea ei. Limita superioară nu ajunge, deci, la daco-romani în veacul al VIII-lea ori chiar mai tîrziu, cum se întîmplă în Răsărit, ci se opreşte la sfîrşitul secolului al VI-lea, prin opera „daco-romanilor” (consideraţi, cu argumente importante, ca atare) Leonţiu de Bizanţ şi Martin al Bracariei. În acelaşi timp, vom sublinia că, încheindu-se într-o anumită sincronie cu fenomenele din Apus (adică, în vremea lui Grigorie cel Mare), literatura patristică daco-romană nu va fi continuată de procese culturale asemănătoare cu cele din Occidentul Europei; există în aceasta un anumit caracter de „excepţie” istorică, a cărei analiză va trebui să se întreprindă. De fapt, este semnificativ să se observe o altă trăsătură ce configurează acest caracter de „excepţie”, în sensul că nu numai evoluţia în sine a proceselor culturale poartă, la Dunărea de Jos, conotaţii specifice (cronologia,, în primul rînd dar şi calitatea „substratului” îndrumător precum şi ulterioare „straturi” istorice care se adaugă); „specifică” este chiar limba literară vehiculată de această literatură, care, în Răsăritul ce cultivă idiomul grec, se manifestă în latină, rămînînd, cu toate acestea, permanent în sfera de influenţă a culturii răsăritene, devenită apoi „bizantină”. Vom spune, deci, că producţiile culturale aparţinind daco-romanilor se încadrează, ca literatura de idiom romanic, în spiritualitatea Europei răsăritene, evidenţiind o contribuţie specifică (şi în condiţiuni specifice) la fondul patristic general.

Importanţa scrierilor din Evul Mediu timpuriu. Motivele pentru care scrierile acestei perioade se bucură de preţuire sunt numeroase, iar înşirarea lor s-ar putea constitui într-o listă destul de lungă.13 În ce ne priveşte, ne oprim aici la următoarele:

1. Scriitorii Evului Mediu timpuriu, ai perioadei „patristice”, au pus bazele unei părţi importante – dacă nu a celei mai importante – din gîndirea europeană.

2. Au păstrat şi continuat valorile culturii clasice greco-latine;

3. Oferă prin viaţa şi opera lor norme şi modele cu o considerabilă valoare educativă.

Întîiul dintre aceste argumente valorice ne indică o contribuţie, incontestabilă, din unghi antropologic. Această literatură configurează, în mod decisiv, modelul „omului european”, edificat pe fundamentul gîndirii antice – componentă importantă dar nu întrutotul

hotărîtoare, căreia îi va fi necesară adăugirea, esenţială, ce s-a făcut atunci. În acest orizont de sinteză vor evolua mari curente de gîndire europeană şi mari personalităţi, fiind semnificativ a recunoaşte, în numeroase situaţii, ecouri, preluări, dezvoltări ale concluziilor de natură spirituală evidenţiate în Evul Mediu timpuriu. Vom preciza că este obligatoriu să nu se confunde acest tip de gîndire, sintetic şi exemplar, cu anumite evoluţii în linie scolastică, proprii unor tendinţe ulterioare ale filosofiei apusene. Aici, în această literatură ce intermediază între antichitate şi noi, făcîndu-ne inteligibili pe cei vechi, se află expuse principii care se vor desfăşura plenar în epoca Renaşterii (ale cărei origini sunt, de fapt, bizantine – un mediu mai conservator – patristic decît cele occidentale); se află idei ce vor îndruma, într-un anumit sens, orientările către echitate socială iluministe şi romantice; se află idei şi forme literare ce reverberează de-a lungul a peste un mileniu şi jumătate de cultură literară europeană.

Chestiunea merită aprofundată, prin studii separate, ce pot colecta elocvente dovezi, dar priviri oricît de sumare ne arată cum, în chip strălucit, se reproduc atitudini, gînduri şi formulări filosofice şi scriitoriceşti, de la Vasile cel Mare – prin Dimitrie al Rostovului şi Paisie Velicikovski – pînă la Dostoievski şi Tolstoi, de la Niceta al Remesianei către Paul Claudel şi de la Augustin către Campanella şi Francis Bacon. Pornind de la antici, scriitorii epocii patristice aduc cu ei – şi propun Europei – o viziune filosofică integratoare, aptă să asigure o adevărată continuitate civilizatoare. Astfel, se poate spune că din punct de vedere istoric, un indiscutabil merit al acestor autori este acela că – aşa cum s-a afirmat, cu dreptate – „au păstrat şi transmis lumii moderne literatura antică şi, cu ea, tot sufletul şi cuceriririle spirituale ale lumii vechi. E meritul lor de a fi salvat astfel ceea ce era mai preţios şi mai util din bunurile ei şi de a fi evitat ca omenirea să reia de la capăt experienţa lungă, penibilă, obositoare, a recivilizării totale, cu cine ştie ce sacrificii şi rezultate”.14

E semnificativă în acest sens scrierea lui Vasile cel Mare, intitulată Către tineri, despre modul în care poate fi, tras folos din scrierile elenice, în care se recomandă cu insistenţă citirea autorilor clasici: „Trebuie să ne împărtăşim din scrieri – zice el – în felul albinelor. Ele nu se apropie în acelaşi chip de orice floare, nici nu încearcă să ia tot din cele pe care au zburat. Ci, luînd numai atît cît le este de folos pentru lucrul lor, lasă la o parte ce rămîne. De asemenea şi noi, dacă suntem înţelepţi, alegînd atît cît se cuvine şi este potrivit adevărului, vom trece cu vederea celelalte”.15 Acelaşi lucru îl recomanda unui tînăr şi o poemă, Către Seleucus, atribuită cînd lui Grigorie din Nazianz, cînd lui Amfilohie al Iconiumului: „Să avem grijă de a culege înţelepciunea ca albinele / adunînd din cărţi ceea ce este folositor / şi fugind de tot ce e vătămător”.16

Înainte însă de a fi sfătuit pe alţii să citească pe clasici, scriitorii epocii patristice s-au dovedit, în primul rînd ei, perfect cunoscători ai scrisului şi gîndirii celor vechi. Atitudinea lor a fost rodul unei adînci convingeri, bazată pe ideea că înţelepţii antici au înţeles şi s-au pătruns de fragmente ale adevărului. Nu întîmplător cei vechi – şi numim dintre ei pe Homer, Solon, Anaximandru, Pitagora, Thales, Socrate, Platon, Aristotel, Sofocle, Tucidide, Plutarh – au ajuns să fie pictaţi pe frescele lăcaşurilor de cult, în cadrul programului iconografic medieval.17 Este dovada cea mai elocventă a asimilării lor depline. Astfel, moştenirea celor de odinioară nu va fi lăsată să piară deodată cu lumea ce apunea, ci e păstrată, cultivată şi continuată.18 Este necesar să ne oprim o clipă spre a descrie natura şi semnificaţia raporturilor pe care această literatură le întreţine cu formele de exprimare culturală ale lumii greco-romane anterioare. Scriitorii patristici nu vor fi, astfel, doar o verigă de legătură între antichitate şi Evul Mediu, deci simpli intermediari; perspectiva lor este „selectivă” şi „valorificatoare”, decurgînd dintr-un ideal antropologic bine definit, ce conţine, în egală măsură, soluţii etice, culturale şi chiar sociale care vizează categorii precum „exemplaritate”, „egalitatea” de principiu a popoarelor, echitatea. Vor fi, în consecinţă, păstrată prin selecţie şi dezvoltate acele aspecte ale fiiosofiei antice capabile să contribuie la edificarea unui nou tip uman, întrevăzut în stare potenţială în scrierile anterioare, de tradiţie cu deosebire elină. Este, deci, în afară de orice îndoială că, prin marile ei opere de construcţie morală, literatura patristică depăşeşte, de fapt, primele tendinţe de respingere globală a culturii greco-romane (ce se înregistrează în primele două secole ale erei noastre – d. ex. la Hermias ori Taţian „Asirianul”), propunînd culturii europene o viziune integratoare, îndrumată, întîi de toate, de un înalt criteriu moral ce asigură, în realitate, continuitatea fenomenelor culturale în acest spaţiu de civilizaţie care nu îşi pierde memoria.

Aspectele amintite pînă aici nu sunt singurele care pun în lumină însemnătatea literaturii patristice. Există şi o altă latură, care se cuvine evidenţiată şi anume cea educativă. Avînd o experienţă bogată în practicarea virtuţilor, aceşti autori au creat o literatură de specialitate menită să contribuie la formarea omului în funcţie de idealul desăvîrşirii. Prin cuvînt, dar mai ales cu exemplul vieţii lor, ei au devenit îndrumătorii şi dascălii întregii lumi civilizate. Acţiunea pentru realizarea frumuseţii spirituale vizează însă nu numai persoana proprie, ci, în acelaşi timp şi semenii, lumea în ansamblul ei. Omul este privit, în acest sens, ca speţă, principiile de echitate absolută putînd să fie aplicate apoi în materie de „drept al popoarelor”, cu filosofia unui înalt ecumenism politic ce decurge de aici. Căci, de fapt, valoarea educativă a scrierilor patristice rezultă, în fine, din faptul că în ele se află concentrată o gîndire socială superioară, cu ţeluri practice din cele mai înalte. Aceşti scriitori au propovăduit cu zel greu egalabil dreptatea şi egalitatea, înlăturarea războiului, înţelegerea, pacea şi dragostea laolaltă. Numeroase pagini din opera lui Ioan Hrisostom, Vasile cel Mare, Ambrozie şi atîţia alţii sunt grăitoare în această privinţă.

Aparţinînd epocii patristice şi reprezentînd-o, în sens propriu, scriitorii daco-romani ai veacurilor IV-VI e.n. exemplifică, desigur, şi ei aceste aspecte de ordin culturologic. Asupra cîtorva dintre ele trebuie insistat. Astfel, participarea „europeană” este, în cîteva cazuri, impresionantă. Autor al imnului „Te Deum”, Niceta al Remesianei se constituie, ca imnograf, într-un adevărat reper, o adevărată contribuţie avînd, după cîte se pare, şi în domeniul constituirii principiilor ce guvernează muzica gregoriană. Influenţa lui Ioan Cassian asupra lui Benedict de Nursia şi a lui Grigorie cel Mare s-a probat deja, şi, prin ei, se revarsă asupra unui întreg Ev Mediu european. Gîndirea juridică, în domenii specifice, a lui Dionysius Exiguus iradiază pînă tîrziu în Bizanţ şi apoi în Europa răsăriteană; lui îi aparţine, de altfel, tipul de comput aflat şi astăzi în funcţiune. Dar aceste creaţii originale se edifică, de fapt, pe fundamentul unei culturi antice larg însuşite. S-a făcut deja bilanţul izvoarelor literare şi filosofice greco-latine ce animă scrisul acestor literaţi de la Dunărea de Jos astfel încît a stărui în această direcţie ar fi superfluu; dovezile cele mai convingătoare s-au administrat.19 Aceasta face proba unui înalt nivel de cultură şi a unei viziuni „vasiliene” asupra proceselor de continuitate culturală prin selecţie, ce ne indică şi o anumită tendinţă, structurală şi intuitivă, către echilibru, aspect ce va caracteriza ulterior tipul românesc de spiritualitate. Inevitabil este, deci, să subliniem, din acest punct de vedere, trăsătura pedagogică, valoarea inerent educativă a acestei literaturi. Impresionantele descrieri, nuanţate şi penetrante, ale viciilor – aflate în opera lui Ioan Cassian, chemările la comuniune prin muzică din unele tratate aparţinînd lui Niceta de Remesiana – trimiţînd, într-un anumit sens, la prototipul de „substrat” al cîntăreţului mitic Orfeu – sunt importante argumente pentru evidenţierea unei viziuni pedagogice articulate, esenţială la aceşti scriitori. Desigur, nu sunt singurele dovezi posibile, dar acestea, ca şi cele amintite anterior, confirmă caracterul reprezentativ – patristic al operei emanate din aceste medii „străromâne”.

Şi aici putem însă vorbi de un anumit specific, de unele trăsături ce formează, măcar în stare de virtualitate, anumite diferenţieri faţă de tendinţele literaturii contemporane cu ei. Este vorba, în primul rînd, de unele semne de coeziune „danubiană”, ca să spunem aşa, ori, mai exact, „daco-romană”. Europeni prin uzul limbii latine, unii din aceşti scriitori vor întrebuinţa un idiom cu evidente caracteristici dunărene (cum ar fi cazul lui Auxenţiu de Durostorum, al lui Jordanes etc.). Apare, la unii dintre ei, un tip interesant de comuniune cu temei regional şi ne gîndim, pe de o parte, la frumoasele şi sensibilele evocări ale patriei de origine – ce se găsesc în opera lui Ioan Cassian – ca şi la impresionantele epistole trimise, de la Roma, de către Dionysius Exiguus literaţilor, de o „gintă” cu el, rămaşi în Pontul Stîng. Acestora, savantul enciclopedist le propune culegeri doctrinare, pe care le tălmăceşte pentru a-i îndruma şi a le ridica nivelul de cultură, cum am spune astăzi cu un termen modern. În altă ordine de idei, se observă că, alături de interesul pentru antichitatea greco-latină, răzbate în opera lor şi ecoul „antichităţilor locale”. Opera lui Jordanes („Getica” mai ales) constituie un adevărat elogiu pentru strămoşii „geţi”, despre a căror istorie autorul cunoaşte unele amănunte ce nu se află în alte surse istoriografice. În acest sens, s-a considerat că personalitatea lui Teotim I al Tomisului ar putea să reliefeze unele reminiscenţe ale ascetismului geto-dac.20 Este posibil ca propensiunea către muzică, semnificativă în opera lui Niceta al Remesianei, să se explice prin tradiţii, locale, aparţinînd unei populaţii traco-geto-dace care „îşi cînta legile” (după spusa lui Aristotel)21. Nu este exclus să se poată reliefa mai exact (atunci cînd cercetările în această direcţie vor deveni stăruitoare) o dimensiune a antichităţii regionale, care acum abia se întrevede în aceste scrieri, inclusiv pe latura unor tradiţii pedagogice specifice, în continuarea celor care se presupune că direcţionaseră cultura geto-dacă.

Metoda de lucru. Deşi majoritatea autorilor din primele veacuri ale erei noastre sunt, în bună parte, tributari sub raportul formaţiei intelectuale şi artistice antichităţii clasice, totuşi ei se emancipează de sub această tutelă, între altele şi din punct de vedere al metodei de lucru. În privinţa aceasta, vom remarca faptul că, spre deosebire de antichitate – unde aflăm adevărate tratate de „poetică” şi „retorică”22 – perioada patristică nu cunoaşte asemenea formulări organizate ale unor principii ce se găsasc, cu toate acestea, risipite în paginile vastei creaţii din acea vreme. Formularea principiilor de poetică şi retorică este, deci, implicată unei opere literare cu alte obiective şi cu alt scop moral decît cele precedente.

Din acest motiv, reconstituirea metodei de lucru patristice nu este atît de lesnicioasă, fiind necesare mai întîi unele constatări privitoare la condiţia scrisului în general. Este inevitabil, deci, să constatam că, în epoca aceea, raportul dintre literatura orală şi cea scrisă rămîne la fel de dezechilibrat, în favoarea celei dintîi, ca şi în antichitate, poate chiar cu unele sporuri procentuale în favoarea oralităţii, fenomen explicabil prin climatul de nesiguranţă al epocii. Această realitate, ca şi aceea a ignoranţei foarte răspîndite, face ca să se accentueze caracterul mnemotehnic al unor producţii literare cu scop de precept, implicit dezvoltarea genurilor apoftegmatice. Culegerile de sentinţe atribuite lui Antonie cel Mare, Macarie Egipteanul şi Pahomie confirmă aceste situaţii dar, în acelaşi timp, salvează prin scris, valorile etice şi estetice vehiculate de aceşti adevăraţi fondatori ai spiritului anahoretic ori cenobitic, valori ameninţate cu uitarea dacă ar fi rămas doar comunicare orală. O anumită preocupare în vederea asigurării unui real fond de valori neprimejduite de intervenţia unor factori perturbatori ni se evidenţiază. Este adevărat că trecerea de la sul şi permanent la hîrtie, cum şi aceea de la manuscris la tipar, s-a făcut abia mai tîrziu şi cu preţul unor eforturi astăzi pe nedrept uitate. În acest sens, nemulţumindu-se cu răspîndirea „cărţilor” prin memorizare, şi deci pe cale orală, s-a organizat din bună vreme meşteşugul copiatului; odată cu apariţia monahismului, acesta va fi încredinţat mănăstirilor, care îl vor dezvolta la maximum. Teodor Studitul dă, mai tîrziu, ample indicaţii despre felul organizării muncii scrisului într-o mănăstire.23 Tot el va lăsa pagini emoţionante de preţuire a muncii copiştilor şi caligrafilor. La un moment dat, el se adresa cu următoarele cuvinte celor care se îndeletniceau cu copierea de manuscrise: „Întăriţi-vă şi voi, scriitorilor, spre slujba voastră, că sunteţi însemnători ai pravilelor (…) spre folosul nu numai al celor de acum, ci şi al celor ce vor fi după voi”.24

În aceste cuvinte, al căror spirit caracterizează deopotrivă o mentalitate activă de multe secole în literatura europeană, se află comprimată şi o concepţie despre rolul scriitorului ca „însemnător al pravilelor”, deci, cum am spune astăzi – deţinător şi păzitor al „cuvîntului ce exprimă adevărul”. De fapt, literatura epocii patristice promovează un ideal superior de activitate literară, puternic influenţat de componenta etică a scrisului şi de obiectivul moral al actului intelectual. Principiul plăcerii şi al gratuităţii, dezvoltat în mediile literare antice, este părăsit ca fiind inoperant în vasta acţiune de îndrumare a moravurilor şi de îndreptare a lumii, aflată în centrul activităţii acestei literaturi. În acest sens, vom putea spune că scriitorul din epoca patristică se aseamănă, în linii generale, ca psihologie şi morală, cu marii istoriografi ai „lumii vechi”, de tipul unui Tucidide, Tit Liviu ori Tacit. Scrisul se umple de o responsabilitate care face să se recurgă la el numai în situaţii deosebite, cînd este necesar a se comunica semenilor concluzii de o specială însemnătate, cu mize sustrase ameninţării relativului. Dorinţa de exemplaritate, care guvernează această literatură, presupune şi un ideal de scriitor exemplar, ce va scrie abia după ce evoluţia lui interioară îl face capabil să se exprime ca „om deplin”. Scrisul, ori mai bine spus, exerciţiul literar capătă astfel şi un caracter de construcţie interioară a scriitorului însuşi, pe lîngă obiectivele, subînţelese, de edificare morală a societăţii. Nu întîmplător, un Augustin afirma: „mărturisesc că eu încerc să fiu dintre aceia care scriu progresînd şi care progresează scriind”.25 Gest profund responsabil – de o responsabilitate cu largi implicaţii antropologice – scrisul constituia, la autorii patristici, o îndeletnicire aflată în primul rînd la îndemîna celor perfecţionaţi prin exerciţiu îndelung, a celor care – putem spune aceasta – îşi pregătesc atent inspiraţia. Prin aceea că literatura epocii a abordat cu precădere obiective cu caracter practic, legate de idealul desăvîrşirii, rezultă că era necesar să se pună problema trăite, făcute inteligibil şi pe deplin asumate prin intermediul experienţei. Metoda cunoaşterii practice se subînţelege, deci, în cadrul acelei literaturi patristice cu scop edificator şi etic. De aici decurge dimensiunea ei aşa-numită filocalică – unde se reflectă dorinţa de a contribui decisiv la înnobilarea omului – ilustrată cu strălucire de un Atanasie, Vasile cel Mare, Ioan Hrisostom, Ieronim, Augustin etc. Important este de menţionat, în acest sens, încă un aspect ce evidenţiază permanenţa opţiunilor culturale patristice. Încercînd să trăiască, experimentînd prin proprie voinţă, problemele filosofiei etice adoptate, aceşti scriitori nu introduc o perspectivă subiectivistă, ce ar fi comunicat, în consecinţă, situaţii irepetabile. Exemplaritatea, mai bine zis obligaţia de a fi exemplar, îi face să încerce a se obiectiva, fapt ce implică un caracter de exponenţialitate. În sens kantian, aceasta este o „subiectivitate obiectivă”, o reprezentativitate de exponent al unei specii, decurgînd din aceasta şi un pronunţat caracter antropologic tipului de trăire patristic. În literatura acelei vremi, există şi posibilitatea „psihodramei”, a propriei analize lucide, fiind previzibil faptul că unii autori au mers atît de adînc în aplicarea metodei obiectivării încît s-au citat pe ei înşişi spre a pune în lumină erori săvîrşite anterior şi spre a şi le corecta. Aceasta este o inovaţie necunoscută în antichitate chiar dacă, în operele lor autobiografice, un Seneca, Epictet şi Marc Aureliu se referă adesea la faptele lor criticîndu-le (dacă erau greşite) ori elogiindu-le. Virgiliu a voit să ardă manuscrisul „Eneidei” (gest autocritic) dar aceasta nu a însemnat realizarea unei concluzii teoretice obiective, aplicabile, în situaţii asemănătoare şi în baza unor criterii imuabile, şi altor autori. Dimpotrivă, Vasile cel Mare, Grigorie din Nazianz, Ioan Hrisostom, Augustin vor practica auto-cercetarea nu numai pentru că obiectivarea era una din metodele lor de lucru ci şi în scopul de a-l îndruma pe cititor prin însăşi ilustrarea erorilor proprii.

Este adevărat însă că purificarea morală prin experienţă şi obiectivare erau numai una din căile ce îndrumau opţiunile scriitorului acelor vremi. Inspiraţia înaltă şi izbăvitoare de relativ nu doar că se pregătea ci se considera că se poate primi prin revelaţie. Există, astfel, şi o adevărată retorică a inspiraţiei, cu sorginte antică, deşi deosebită calitativ de aceea vehiculată anterior.

Doritori de necesitatea unui ajutor divin, scriitorii patristici vor invoca permanent prezenţa forţelor suprasensibile în actul creaţiei, urmînd astfel tradiţia antică, neîntreruptă de la Homer pînă la Virgiliu. Se ştie, de altfel, că în antichitate poeţii cereau zeilor sau muzelor să vorbească prin gura lor. Ei erau convinşi că o voce divină le dicta ce să scrie şi, astfel, abia după ce-au fost investiţi cu o protecţie superioară, puteau să lase liber propriul talent. Invocarea iniţială rămînea garantul că exista aici un limbaj ale cărui virtuţi depăşeau capacitatea cuvintelor obişnuite.26 Metoda invocării, întrebuinţată şi de către scriitorii patristici la începutul operelor lor, a devenit astfel practică obişnuită şi o marcă stilistică de preţ. Dar, în acelaşi timp, se impune a se observa că un asemenea procedeu nu are nimic de a face cu doctrina poetică antică a acelui furor liric, stilul scriitorilor patristici impunînd mai ales prin sobrietate.

Dar alături de o literatură a ideilor etice trăite, epoca patristică va cuprinde, desigur, şi o importantă componentă cărturărească, definită prin impresionante desfăşurări de erudiţie. În acest domeniu, ce cuprinde literatura hermeneutică şi de exegeză, confruntările de metode există şi au condus la crearea unor adevărate şcoli culturale, dintre care cele mai important sunt aceea din Alexandria (reprezentată în principal de Origen, promotorul metodei alegorice) şi cea din Antiohia (ilustrînd metoda istoristă, promovată şi impusă cu strălucire de Ioan Hrisostom)27. În acelaşi cîmp, al activităţilor cărturăreşti, se evidenţiază dezvoltarea punctelor de învăţătură doctrinare iniţiale; mulţi autori patristici vor scrie „tratate”. Conformaţia lor corespunde necesităţilor culturale de moment astfel încît vor prevala, de la caz la caz, aspectul interpretativ-exegetic, de consolidare ori cel polemic. Dintre acestea, o anumită specificitate ne întîmpină în cazul tratatelor polemice, consecinţa numeroaselor dispute în materie de doctrină ce se produc acum. De regulă, atitudinea patristică în acest domeniu este aceea a unui militantism exemplar, cu atît mai lăudabil cu cît este mai obiectiv. Un Augustin, de exemplu, trata cu ironie îngăduitoare pe Vincenţius Victor, preopinentul său,28 această conduită fiind emblematică. Respectarea unei linii de comportament ireproşabilă se evidenţiază de cele mai multe ori:29 se transcriu fidel afirmaţiile adversarilor şi se analizează, în amănunt, se fac analize de fineţe iar nu în sfera judecăţilor prea generale, se supun criticii aspectele generatoare de litigii. Metoda citării părţii adverse, avînd valabilitate epistemologică perpetuă, ni se impune în sfera deontologiei activităţii intelectuale. O vom întîlni la Origen, Atanasie cel Mare, Chiril al Alexandriei, la scriitorii cappadocieni etc.30 Graţie ei – să menţionăm şi această chestiune nelipsită de importanţă – s-au putut reconstitui opere altfel pierdute, ca Logos alethes al lui Cels (după critica sistematică pe car i-a făcut-o Origen, în marea sa lucrare binecunoscută) şi Contra Galileenilor, a împăratului Iulian Apostatul, după răspunsul pe care i l-a dat Chiril al Alexandriei.31

Participarea exemplară la confruntările de doctrină nu înseamnă, cu toate acestea, o literatură cu caracter ocazional şi nesistematic (obiecţie care s-a făcut unora dintre aceşti autori)32. Impresionează, dimpotrivă, aspectul echilibrat al operei ce urmează, de cele mai multe ori, un plan iniţial foarte bine articulat, despre a cărui existenţă mărturisesc unele scrieri.33 Ţinuta sistematică şi structurarea logică se impun şi sunt efectul unor principii de la a căror concretizare nu se abdică. Lipsa spiritului sistematic, ilogismul sunt defecţiuni sesizate acut de scriitorii patristici care le condamnă în termeni categorici. Este ceea ce face, bunăoară, Origen cînd îl combate pe preopinentul său Cels.34

O recapitulare a principalelor chestiuni de metodă se impune în acest punct. Astfel, vom observa la scriitorii patristici o preocupare în direcţia valorificării literare a fondului culturii orale, garanţie a continuităţii unor idei considerate de interes general. Scriitorul însuşi este privit în aspectul lui de construcţie umană superioară, argument al unui tip de umanism patristic, despre a cărui existenţă va trebui vorbit mai mult de acum înainte. Responsabilitatea subînţeleasă pretinde a se întrebuinţa o metodă de cunoaştere practică, prin asumarea şi trăirea unor probleme a căror însumare conduce la o perspectivă filocalică, hotărîtoare mai ales în Răsărit unde tutelează cultura bizantină şi îi dă acesteia specificul. Subiectivitatea pură este, de altfel, respinsă, eul cunoscător se obiectivează; scriitorul dă relaţii despre sine ca exponent, el se autocercetează producînd o literatură a ideilor etice trăite. Aceasta – în ceea ce priveşte creaţia întemeiată pe experienţa directă căci metodologia exegezelor şi a tratatului filosofic diferă. Hermeneutica va fi „alegorică” ori „istoricistă”, tratatele arătînd mai degrabă un caracter polemic, urmarea obiectivelor lui de ordin militant. Ele nu sunt însă operă ocazională ci sistematică şi structurată logic; în cele mai multe dintre cazuri se traduce în concret un riguros plan iniţial.

În consecinţa acelui „saeculum”, spirit al vremii ce îndrumă în aceleaşi direcţii individualităţi diferite, scriitorii patristici daco-romani exemplifică, în linii generale, aceeaşi metodologie în domeniul artistic, expresie a acelor „elemente de identitate şi unitate ale Europei timpurii” despre care vorbea savantul Ioan G. Coman.35 Căile urmate de contemporanii lor, mai ales cei din lumea mediteraneeană şi gallo-romană (aflaţi în strînse legături cu mediile cărturăreşti de la Dunărea de Jos)36, se recunosc în linii mari şi chiar în detalii la daco-romanii care „scriau o literatură închegată nu numai pentru ei ci şi pentru întreaga lume de limbă latină, cum reiese fie din unele declaraţii făcute de înşişi aceşti autori, ca Ioan Cassian şi Dionysius Exiguus, fie din spusele unor scriitori occidentali, care beneficiau de aceste opere”.37

În primul rînd, se observă în literatura daco-romanilor o pilduitoare încercare de a se valorifica şi reţine ca valoara exemplară lecţia oralităţii, atitudine întrutotul explicabilă şi pe deplin întemeiată într-un mediu de cultură care, cu o mare probabilitate, evoluase multă vreme în registru oral. Exemplul „Conlaţiunilor” (al „Convorbirilor cu părinţii”, deci) aparţinînd lui Ioan Cassian, culegere a unor pilde şi îndrumări de natură morală care altfel s-ar fi pierdut, este elocvent în gradul cel mai înalt; în acelaşi sens va trebui interpretată dorinţa lui Niceta al Remesianei de a împăca necesitatea de răspîndire a noii doctrine cu tradiţia muzicală, deci orală, a localnicilor pe care îi conducea. Nu este exclusă, în aceeaşi ordine de idei, culegerea – de către Jordanes – a unor tradiţii orale ce au putut sluji, în „Getica” mai ales, unei profunde imagini asupra culturii şi civilizaţiei autohtone, fapt ce deschid posibilitatea de a se analiza, din punct de vedere etnoistoric, însemnătatea şi valoarea acestor informaţii. Această încercare de a acomoda omul culturii orale cu omul culturii scrise, în condiţiuni de echilibru şi de evoluţie organică de la o etapă la alta, poate constitui premisa unei noi sinteze care să contribuie la realizarea misiunii pe care şi-a propus-o această literatură prin chiar acţiunea hotărîtoare asupra tipologiei scriitoriceşti. Omul, şi – deci – scriitorul, va deveni rădăcina asupra căreia se acţionează pentru a se obţine efectele de natură etică (exemplaritate, reprezentativitate etc.). Scriitorul însuşi devine obiectul unui nou tip de construcţie umană, argument pentru ceea ce s-a numit „un nou umanism”38, care precedă pe cel propriu-zis medieval. Lucrări cu conţinut etic, cum ar fi cele semnate de Ioan Cassian (mai ales De octo principalium vitiorum remediis), Martin al Bracarei (autor al unei opere cu ţinută profund moralistă, unde se impun De honestitate şi De correctione rusticorum), preceptele lui Teotim I al Tomisului ca şi omiletica unui Laurenţiu de Novae ori „De Psalmodiae bono”, creaţia lui Niceta al Remesianei, constituie, fiecare în felul ei, o aplicare a metodei de cunoaştere practică, asumată, a unor îndrumări cu caracter general ce se însufleţesc prin puterea covîrşitoare a exemplului. Implicit, se evidenţiază o dimensiune filocalică, strălucit reprezentată prin opera lui Ioan Cassian, în ale cărui „Conlaţiuni” se utilizează, într-un chip întrutotul remarcabil, metoda obiectivării, sugerînd valori ale literaturii de nuanţă etică vizînd descrierea „formării”, „creşterii” (bildung) unei personalităţi (mult mai tîrziu devenită clasică sub forma „bildungsromanului”). O constatare – şi anume aceea a strălucitei componente umaniste, de nuanţă etică, reliefată în această literatură – ni se impune. Dar, în acelaşi timp, expresia literaturii patristice daco-romane se vede îmbogăţită şi prin participarea preocupărilor cărturăreşti şi de erudiţie propriu-zisă. Adepţi ai metodei istoriste şi, deci, ai şcolii lui Ioan Hrisostom (exemplul lui Teotim I, Ioan Cassian şi Niceta de Remesiana este îndeajuns de doveditor) aceşti autori vor fi, în aceeaşi măsură, remarcabile minţi doctrinare, de sub a căror pană vor ieşi tratate polemice şi de consolidare, vădind ştiinţă a demonstraţiei, iniţiere în logică şi spirit sistematic. De incarnatione (operă a lui Ioan Cassian), De diversis appellationibus (creaţia lui Niceta de Remesiana), scrierile lui Ioan al Tomisului (ce se păstrează doar fragmentar), ale lui Ioan Maxenţiu şi Leonţiu din Bizanţ înseamnă tot atîtea contribuţii la clarificarea unor probleme doctrinare ce au fost deosebit de apreciate de către contemporani. Mai mult chiar, o anumită înclinaţie către „enciclopedism, legat iniţial de enciclopedismul grec al lui Aristotel şi de cel roman al lui Varro”39 va trebui semnalată o coordonată care se va impune, apoi, în evoluţia literaturii noastre, alăturîndu-se, de fapt, unei permanenţe a spiritului european.

Aceste aspecte de ordin metodologic au însemnate consecinţe şi în registrul stilistic, dovedind o impresionantă organicitate a gîndului şi a expresiei, care – aceasta – începe a căpăta contur din chiar trăsăturile ce fundamentează ţinuta sufletească a scriitorului patristic.

Stilul. Aşa cum s-a subliniat în paginile anterioare, fiind exponenţi ai unei noi doctrine morale şi reprezentanţi ai unui fel de viaţă diferit decît cel de pînă atunci, scriitorii patristici creează – sub imperial învăţăturii pe care o difuzează şi al ambianţei în care scriu – un stil literar propriu şi o literatură ce se deosebeşte, în multe puncte, de aceea produsă în vremea antichităţii. Dar spre a obţine o imagine completă asupra acestei importante contribuţii în domeniul sporirii valorilor culturale se impun, încă de la început, cîteva precizări. Astfel, va trebui clarificată acea aparentă inconsecvenţă a scriitorilor acelui timp, care, pe de o parte, au susţinut forma simplă, lipsită de artă, iar, pe de alta, au fost cîştigaţi de prestigiul „stilului frumos”40. În acest sens, am putea cita nenumărate locuri din scrierile acelor vremuri, în care autorii lor declară sentenţios că nu-i interesează eleganţa formei, ci ideile expuse şi valoarea conţinutului. Aşa, bunăoară, Augustin afirma că unui autor de felul lui îi stă mai bine să fie mustrat de gramaticieni decît să nu poată fi înţeles de aceia cărora li se adresează. La rîndul său, Ioan Hrisostom se arăta duşmanul „podoabelor căutate ale cuvîntărilor oratorilor păgîni”, „frazei şi stilului” pompoase, în schimbul lor preferînd „ştiinţa” şi „învăţătura adevărată”.41 Ambrozie al Milanului se arăta şi el preocupat în primul rînd de conţinutul unei scrieri.42 Grigorie cel Mare mărturisea că s-a ferit de „arta de a vorbi pe care o predau magiştrii învăţăturii celei din afară” (din afara doctrinei profesate de el), că „barbarismele” nu-l înspăimîntau, sintaxa îi era „indiferentă”; socotea „nedemn lucru” să încorseteze „cuvintele divinei descoperiri” în regulile retoricii.43 În ciuda unor atari afirmaţii însă, scriitori patristici vor dovedi un cult pentru cuvîntul scris neîntîlnit pînă la ei, care îi va ajuta să-şi modeleze stilul şi să şi-l perfecţioneze.44 Fără ca forma să-i ducă la ignorarea fondului, ei vor crea un stil care le este propriu şi ale cărui caracteristici mai importante vom încerca să le evidenţiem în cele ce urmează. Astfel, este în afară de orice discuţie că se încearcă făurirea unei noi retorici, întemeiată – precum bine s-a observat deja45 – pe concordanţa aspectului estetic cu cel etic, edificînd aspectul formal în consecinţa fondului de idei, creînd o anumită organicitate a operei. Meşteşugul vechilor logografi aflaţi în tradiţia de cultură alexandrină, care îşi exercitau iscusinţa vehiculînd idei banale ori desfăşurînd inteligente asocieri din plăcerea simplei gratuităţi, este cu hotărîre respins; se elimină fascinaţia sofismului. Această literatură va reda cuvintelor suportul lor real şi toată importanţa de vehicul al ideilor, făcîndu-le cu adevărat expresia sentimentelor trăite, concluzia unei experienţe asumate profund. Ar fi de ajuns să se compare elegantele dar sterilele jocuri de cuvinte ale lui Apuleius cu impetuoasa pasiune a lui Tertullian sau, pentru a recurge la un alt exemplu, vacuitatea ideatică a epistolelor aristocratului Simmachus cu complexitatea ideilor tradusă stilistic în mod corespunzător – din opera lui Augustin.46 Stilul capătă o dimensiune, ca să spunem astfel, „aletheică”, este pus în slujba adevărului şi se examinează în funcţie de criteriul adevărului. De aici rezultă o anumită indiferenţă programatică la servituţile exprimării neapărat nobile: se propun şi se întăresc acele idei „care reprezintă o concepţie justă”, chiar dacă aşezate „într-un grai simplist”, (după susţinerea lui Vasile cel Mare47). O anumită „barbarizare” stilistică – expresie a polemicii cu vechea retorică, unde se practicau cu precădere genurile nobile şi stilul aşa-zis „înalt” – se evidenţiază; are loc acum o răsturnare a ierarhiilor anterioare ale stilisticii, în favoarea stratului stilistic „umil” şi a „genurilor minore”.

Genurile îmbrăţişate acum, deşi aflate în tradiţia antichităţii, vor cunoaşte varietăţi ce le dă un puternic caracter popular, opus şi ostil „regulilor oratoriei profane”.48 Retorica – în sens antic – este înlăturată ca principiu; „non quia non habent, sed quia non ostendant”49, cum spunea Augustin. De fapt, este vorba de apariţia altei retorici, îndrumată de alte principii, ceea ce îndreptăţeşte pe Lactanţiu – altfel, magistru al potrivirii cuvintelor, „fluviu al elocinţei ciceroniene”, după opinia lui Jeronim50 – să considere că arta literară nu-i străină acestei literaturi, ce se deosebeşte însă de aceea a antichităţii, unde gratuitatea ucide dimensiunea etică.51 Valorii literare, în fond, i se datorează elogioasa comparare a lui Ioan Hrisostom cu Demostene, după cum precizează celebrul filolog Willamowitz – Moellendorf: „Toţi elenii veacului său sunt cîrpaci barbari pe lîngă acest sirian care, în ce priveşte stilul, merită în cel mai înalt grad să fie comparat cu Demostene, el mai mult chiar decît Aristide”.52 „Atticismul” acestei literaturi – ce respinge ca ilegitim şi amoral „asianismul” preţiozităţii gratuite – nu se află, cu toate acestea, în strictă observanţă de tradiţia clasicismului elin. Intervine adesea o notă de familiaritate, de directeţe, de căldură umană care trebuie înţeleasă ca rod al experienţei; sunt ascultate mai degrabă „înflăcărările inimii” (cum spunea Augustin) fără să se caute cuvintele potrivite unor metode artificiale.

Ca obiectiv complex, de absorbţie a esteticului prin etic, stilul acestei literaturi îşi propune să fie – şi devine – filocalic. Nu întîmplător textele lui Origen, ce au prilejuit lui Vasile cel Mare şi lui Grigorie din Nazianz să alcătuiască prima Filocalie, îmbină recomandările exegetice cu sfaturile practice. Consecinţa asumării ideilor face să dispară autoritatea ex catedra, ce se înlocuieşte cu o trăire şi exprimare dinlăuntru a principiilor morale, din perspectiva exponenţialităţii. Echilibrul sufletesc se traduce într-un echilibru stilistic şi nu altfel se explică de ce conciziunea (syntomia) e una din calităţile de prim ordin pe care Grigorie din Nazianz – spre a-l cita din nou – o cere mînuitorilor condeiului. Pe aceştia el îi avertiza atît asupra excesului de lungime, cît şi asupra exageratei scurtimi, pornind de la asemănarea cu arcaşul care în loc să arunce săgeata drept la ţintă o lasă să cadă ori înaintea acesteia ori dincolo de ea.53 Vasile cel Mare şi-a luat ca regulă de urmat maxima polla en oligois,54 iar Severian al Gabalei spunea: „Îmi place să spun lucruri multe în cuvinte puţine”55. Poziţia patristică în materie de stil decurge parţial şi din critica ce se făcea epigonilor contemporani ai Antichităţii, care dispreţuiau nobleţea şi simplitatea, ridicînd în acelaşi timp la mare cinste întortocherea şi complicaţia.56 În polemică faţă de aceştia, literatura patristică a cultivat în chip stăruitor claritatea, străduindu-se permanent să se exprime cît mai logic deşi popular şi, deci, accesibil. Problemele cele mai dificile sunt elucidate simplu şi convingător. Dorinţa de claritate este dusă pînă la aşezarea judecăţilor ce se emit în tiparele disciplinei numite astăzi logica; se adoptă, de nu puţine ori forma clasică a silogismului.

O indiscutabilă sobrietate pînă şi în selecţia cuvintelor se subînţelege. Astfel, nu vom întîlni la nici un autor din această epocă expresii ca acelea care abundă în Satyriconul lui Petroniu, în Ars amandi de Ovidiu sau în comediile lui Menandru, Plaut şi Terenţiu. Cerul nopţii, spre pildă, nu se învăluie în metaforele uşuratice ale liricii antice, ci este sobru, dar impresionant, comparat cu un „ciucur de stele”,57 ca la Minucius Felix, de pildă. Este evident cp literatura epocii patristice continuă şi dezvoltă o anumită literatură antică deşi nu trebuie să înţelegem într-un sens prea literal afirmaţia lui Augustin că el vrea să verse vinul adevărurilor noi în cupele artistice ale celor vechi.58 E adevărat că mediul în care se naşte literatura nouă a epocii patristice se găseşte încă sub impresia clasicismului greco-roman şi o desprindere bruscă de acesta n-ar fi fost posibilă şi nici recomandabilă.59 Dar cu vremea, datorită progresului natural al culturii,60 cum şi în urma subtilelor elaborări ale veacurilor IV-V, vocabularul şi stilul scriitorilor patristici se nuanţează şi se individualizează tot mai mult.61 Argumente în această direcţie există, desigur. Astfel, Tertulian ocupă un loc cu totul aparte în galeria creatorilor de limbă şi ca făuritor al latinei patristice.62 Creator în materie de limbă este şi Ieronim; cercetătorii îi atribuie nu mai puţin de 350 cuvinte originale.63 În ce-i priveşte pe greci, autorii cappadocieni forţează graiul înaintaşilor să exprime învăţăturile vremii noi; iar cînd el cedează sub presiunea la care e supus, se ivesc cîte un cuvînt sau expresii neîntîlnite pînă atunci, specifice obiectivelor doctrinare.64

Evoluţia este, din toate punctele de vedere, organică. Iniţial simplu şi popular, stilul patristic se rafinează în scopuri, apologetice şi capătă fineţe prin intervenţia geniului creator al unor scriitori ce anunţă şi îndrumă marii izbînzi culturale ale spiritului european. Astfel, chiar dacă în primele veacuri ale erei noastre vor exista autori indiferenţi la valorile exterioare (Arnosiu de Sica, Didym cel Orb),65 redescoperirea aspectului estetic se produce în cele din urmă şi nu se mai pune le îndoială. Limbajul emetros şi evrythmos devine idealul chiar al unor scriitori care, întocmai lui Taţian „Asirianul”, dispreţuiau perfecţiunea formei.66 Se pune, chiar, în discuţie valoarea culturală a anumitor limbi, semn al unei evoluţii de mentalitate întrutotul impresionantă. Limba greacă, în care a scris multă vreme chiar şi Apusul,67 se consideră că, mai bine decît oricare alta, ajută la exprimarea tuturor nuanţelor unei gîndiri şi sensibilităţi superioare. Latina, chiar dacă nu era considerată barbară, se aprecia că nu poate să îmbrace subtilităţile noului tip de cugetare.68 Nu e mai puţin adevărat însă că literatura patristică latină deţine, de fapt, calităţi de compoziţie şi artă caracteristice scriitorilor clasici.69 Pînă la urmă însă, atît greaca cît şt latina au suferit, sub impulsul dat de marii scriitori ai acestei epoci, o întoarcere spre valorile stilistice din perioadele lor „clasice”. Forma dualului, comună la Platon, ca şi abundenţa optativului, semne ale celui mai pur atticism, le întîlnim deseori la autorii veacurilor II-III, în special la Clement din Alexandria,70 iar stilului lui Augustin, şi al altor apuseni, nici Cicero n-ar fi avut să-i impute prea numeroase abateri de la codul limbajului pur.71 Prin ei, observa cineva, reînviind eleganţa limbajului ciceronian, a fost salvată de la completa distrugere cea mai strălucitoare glorie a Romei: limba.72

Ca scriitori ai epocii patristice, îmbrăţişînd, într-o impresionantă majoritate, limba latină, literaţii daco-romani contribuie, desigur, în felul lor, la această conservare a spiritului romanic; de altfel, „ţinuta romană” a literaturii unora dintre ei (cu deosebire a lui Ioan Cassian şi Dionysius Exiguus) a fost remarcată chiar şi de contemporani. Dar spre a pătrunde mai adînc în universul lor stilistic de tradiţie latină sunt necesare cîteva precizări ce au o anumită însemnătate, în ciuda faptului că, pe ansamblu, particularităţile de stil ale literaturii de tip patristic se regăsesc şi aici.

În primul rînd, vom observa că, de la începuturile ei chiar, literatura patristică daco-romană îşi organizează evoluţia după principiile „vasiliene”, valorificînd lecţia literară a antichităţii. Formele de intransigenţă faţă de creaţia greco-latină nu se întîlnesc; între daco-romani nu vom avea, deci, un alt Hermias care să ridiculizeze pe antici şi să propună aspecte stilistice întrutotul neîngrijite. Deşi este posibil ca să fi existat şi aici asemenea tendinţe, ele nu se documentează sursele fiind, probabil, pierdute. Rezultă că, din punct de vedere al registrului stilistic, literatura daco-romanilor va avea o ţinută cultivată, desigur în condiţiile posibile într-o provincie „scitică” a Imperiului; în acest sens, caracteristicile limbii unui Auxenţiu din Durostorum, de pildă (important document pentru varietăţile „limbii latine dunărene”) ca şi formele „vulgare” din opera lui Jordanes nu constituie neapărat o consecinţă a dorinţei de expresie populară ci sunt, mai probabil, structuri cultivate ale unui idiom ce se deosebea, în formulările lui cotidiene, din ce în ce mai mult chiar şi de „latina vulgară”. Acestea pot fi considerate aspecte de limbă literară, normată, ale unei latine rustice, şi ar trebui studiate mai aprofundat decît s-a făcut pînă acum. De fapt, cele mai multe – dacă nu toate – dintre scrierile străromâne se adresează unui public cultivat iar nu straturilor largi ale populaţiei autohtone; abia dacă unele opere cu caractar misionar ori de propagandă să aibă această destinaţie. Se poate vorbi, chiar, de o tendinţă către o limbă literară, ori de un aspect „literar” (deci cultivat) al limbii latine a scriitorilor daco-romani. Este probabil că tradiţia antică influenţează şi ea această atitudine, literatura patristică daco-romană evidenţiind cunoaşterea şi frecventarea unor opere de seamă ale antichităţii care îşi lasă amprenta în unele sintagme, modalităţile de construcţie sau specii. Insuficient studiată este moştenirea stilistică a unei probabile antichităţi locale, ce s-ar putea reliefa mai bine în literatura cu caracter sapienţial, în scrierile pe temă muzicală etc.; dar problema abia se impune ca obiect de cercetare.

Alte caracteristici ale stilului patristic privit în general se verifică şi aici. Forma îmbracă un fond profund fără a se stimula retorica gratuită, dar accesibilitatea şi „simplitatea” în sens antic există. Avem de-a face cu un stil „filocalic”, foarte bine de Ioan Cassian, mai ales în opera lui capitală „Conlationes”. Dar sobrietatea şi conciziunea vor împlini şi alte lucrări, voinţa de claritate fiind evidentă mai ales în tratatele cu scop polemic ale unui Ioan Maxenţiu, de exemplu. „Înflăcărările inimii”, aspectul confesiv, sinceritatea apar în „prefeţele” lui Dionysius Exiguus.

În altă ordine de idei, preocupările cu caracter enciclopedic proprii epocii patristice ai cărei scriitori erau chemaţi să acopere cît mai multe domenii, apar, de asemenea. Dacă nu se întîlnesc aici încercări de istorie literară, de critică literară şi de artă ori de studiu al logicii, aşa cum se observă la alţi contemporani,73 remarcăm iniţiative în domeniul istoriei generale şi al istoriei culturii, chiar al etnologiei (Jordanes – Getica), de teorie a muzicii (Niceta de Remesiana – De Psalmodiae bono) şi al ştiinţelor juridice (Dionysius Exiguus în calitate de canonist). În acest fel, daco-romanii participă şi ei la acest „prim umanism european”74 patristic.

Profundele confluenţe ce se produc între literaţii de pe aceste teritorii şi cei din cele mai diverse locuri ale lumii civilizate a vremii se remarcă, de fapt, şi prin genurile şi speciile în care aceştia se exprimă. Ei au scris – aşa cum s-a observat75 – în toate genurile literare din vremea lor”: „tratate polemice (Irineu, Ambrozie, Ghenadie din Marsilia, Isidor de Sevilla dar şi „străromânii” Ioan de Tomis, Ioan Cassian, Ioan Maxenţiu), cateheză (Ambrozie dar şi daco-romanul Niceta al Remesianei), tratate de doctrină (Novaţian, Irineu, Lactanţiu, Ilarie, Ambrozie, Leon cel Mare, dar şi Niceta de Remesiana), cronici şi istorii (Ieronim, Rufin, Sulpiciu Sever, Prosper de Aquitania, Cassiodor, Isidor de Sevilla, Grigorie de Tours dar şi Jordanes), hagiografie (Ieronim, Sulpiciu Sever, Grigorie de Tours dar şi Bretanion şi Dionysius Exiguus), omiletică (Petru Hrisologul, Ambrozie, Grigorie cel Mare dar şi Laurenţiu de Novae), reguli ale vieţii de obşte (Ambrozie, Grigorie cel Mare, Benedict de Nursia, Isidor din Sevilla dar şi Teotim I, Ioan Cassian şi Niceta de Remesiana), imne şi opere poetice (Lactanţiu, Ilarie, Ausoniu, Paulin de Nola, Aritus, Damasus, Sidonius Apollinaris dar şi Niceta de Remesiana), în sfîrşit corespondenţă (Inocenţiu I, Ieronim, Leon cel Mare, dar şi Teotim II, Auxenţiu de Durostorum şi Valentinian). Acest tablou arată cu limpezime „ridicarea unei Europe patristice care continua Europa clasică şi elenistico-romană”,76 o Europă unde avea locul ei şi componenta daco-romană. Importanţa acesteia, despre care s-a vorbit în legătură cu contactele stăruitoare dintre lumea Dunării de Jos şi spaţiul mediteraneean,77 trebuie evaluată cît mai corect. Călătoriile unor Ioan Cassian şi Gherman, Martin al Bracarei, Dionysius Exiguus şi Leonţiu de Bizanţ, care leagă Pontul Stîng cu centrele de cultură micro-asiatice, egiptene, constantinopolitane, romane şi gallo-romane, contribuie la o interesantă colectare a unor experienţe civilizatorii diverse. În acest fel se valorifică izvoare de cultură din trei continente şi nu este lipsit de semnificaţie să observăm că, pe canalul limbii latine, se vor propune de către daco-romani soluţii teoretice aşa-zis „orientale” care vor interesa Occidentul, anticipîndu-se vocaţia de puncte de legătură întră Orient şi Occident a culturii române, aspect despre care s-a scris cu îndreptăţire. Niceta de Remesiana comunicînd lui Paulin de Nola concluzii ale gîndirii răsăritene, Ioan Cassian aducînd cu sine experienţa „părinţilor deşertului”78 şi îndrumînd apoi pe Benedict de Nursia şi Grigorie cel Mare, Martin al Bracarei urmînd – între suevii??? din Galicia, în veacul al VI-lea – învăţăturile marelui său precursor daco-roman Niceta al Remesianei, Dionysius Exiguus alcătuind la Roma, antologii de texte „orientale” şi culegeri de canoane pentru uzul Occidentului, Jordanes propunînd o imagine a civilizaţiei „getice” diferită de cea elaborată de istoriografia romană, Ioan Maxenţiu încercînd să pacifice conflictul dintre Roma şi Constantinopol – iată argumente ce îndreptăţesc concluziile, atît de profunde, ale savantului Ioan G. Coman care, în 1983, scria: „Atît de numeroasele elemente de spiritualitate daco-romană şi occidentală s-au contopit într-o unitate care dă putere şi prestigiu continentului nostru. Europa e una în rădăcina şi substanţa ei şi va trebui să se manifeste ca una şi în roadele ei.”79

NOTE

1. Ion Coja, Scriitori străromâni?, în „Luceafărul”, nr. 35/1980, p. 6; cf., în acelaşi sens, şi Artur Silvestri, Originile literaturii române, în „Săptămîna”, nr. 36/1984, p. 3; idem, L’École littéraire de Tomis, în Revue Roumaine, nr. 7/1987, p. 57-68.

2. Lucian Boia, Durata istoriei: metamorfozele unui concept, în „Revista de istorie”, t. XXXVI, nr. 6/1983, p. 586-604.

3. H. Berr, introducere la F. Lot, La fin du monde antique et le début du Môyen-Age, Paris, 1927, p. XX.

4. J. Huizinga, Wege der Kulturgeschichte, München, 1930, p. 66-73; o discuţie românească, la Nicolae Iorga, cap. Zădărnicia împărţirilor obişnuite ale Istoriei universale, în vol. Generalităţi cu privire la studiile istorice, ed. III, Bucureşti, 1944, p. 171-172.

5. Împărţire unanim acceptată, cf. J. Tixeront, Précis de Patrologie, ed. 12, Paris, 1934, p. 1.

6. Un exemplu concludent ne oferă cei ce vorbesc despre o perioadă bizantină în istoria literaturii creştine răsăritene. Aceştia sunt de acord că perioada patristică se încheie cu Ioan Damaschin (sec. VIII), dar fixează începutul perioadei „medievale” sau „bizantine” în sec. IV. Cf. S. Salaville – De l’hellénisme au byzantinisme. Essai de démarcation, în rev. „Echos d’Orient”, Paris, an. XXXIV, nr. 161, ian.-martie 1931, p. 28.

7. H. Clouzel, Patrologie et renouveau patristique, în Robert Wander, H. Vorgrimbler, Bilan de la thëologie au XXe siècle, t. II, Tournai-Paris, 1970, p. 662.

8. Grigorie de Nazians, Cuvîntarea I-a, cap. X (Migne – P.G. XXXVI, 25).

9. Ioan Damaschin, Capete filosofice sau Dialectica, precuvîntare şi cap. II (Migne – P.G. XCIV, I, 525 A şi 533 A).

10. E ceea ce fac majoritatea patrologilor mai noi, de ex. Basilius Steidle, Die Kirchenväter. Eine Einführung in ihr Leben and Werke, Regensburg, 1939, p. 35, împinge epoca patristică în Răsărit pînă la Teodor Studitul (826), iar în Apus pînă la Isidor al Sevillei (636).

11. F. Cayré, Précis de Patrologie, t. I, Paris, 1927, p. I.

12. Ioan G. Coman – „Spiritualitatea patristică daco-romană şi paralele occidentale contemporane (sec. III-VII)”, în „B.O.R.”, nr. 7-8/1983, p. 565-589.

13. Prof. Teodor M. Popescu, Necesitatea studiilor istorice şi patristice, în S.T., an VIII, vol. II, 1940, p. 6-32.

14. T. M. Popescu, Istoria creştinismului ca istorie a culturii, Bucureşti, 1927, p. 22; cf. şi p. 20, 25, 26, 40

15. Vasile cel Mare – Cuvînt către tineri, IV, 41-51; vezi şi Ioan G. Coman, Miracolul clasic, Bucureşti, 1940, p. 221-229.

16. Amfilohie al Iconiumului, Iambi către Seleucus, vv. 33 şi (Migne – P.G. XXXVII, 1579-1580).

17. Problema este tratată la noi, între alţii, de către Tudor Pamfile, Sibile şi filosofi în literatura şi iconografia românească, Bîrlad, 1916; Vasile Grecu, Darstellung altheidnischer Danker und Schriften in der Kirchenmalerei des Morgenlandes, Bucureşti, 1924; Dan Simonescu, Sibilele în literatura românească, Bucureşti, 1928; Ioan G. Coman, Homer şi alţi poeţi eleni în literatura patristică greacă a sec. II, în S.T., an XX, nr. 9-10/1968, p. 636-668.

18. Dr. Paul Wendland, Christentum und Hellenismus, Strassburg, 1901; Ioan G. Coman, Valoarea literaturii patristice a primeler patru secole în cadrul culturii antice, în S.T., nr. 1-2/1972, p. 5-11.

19. Ioan G. Coman, Scriitori bisericeşti în epoca străromână, Bucureşti, 1979, p. ?????.

20. Ibidem, p.185-186; pentru această idee cf. Artur Silvestri în „Revue Roumaine”, nr. 7/1987, p. 61.

21. Aristotel, Problemata, XIX, 28, editor??? J. Bekker, Berlin, 1831.

22. D. M. Pippidi, „Formarea ideilor literare în antichitrate”, ed. II, Bucureşti, 1972.

23. Teodor Studitul, Despre opitimiile călugăreşti, cap. Despre caligraf (Migne – P.G. XCIX, 1740) apud N. Grămadă, Contribuţii la istoria cărţii şi a scrisului în Evul Mediu, în rev. Codrul Cosminului, an. IV şi V, 1927 şi 1928, part. I (Cernăuţi, 1929), p. 132-133.

24. Teodor Studitul, Cuvîntul 31: Răsplătirea celor ce se ostenesc şi luptă, ed. N. Glykys, 1770, p. 71, trad. Athanasie Dincă, Bucureşti, 1940, p. 166.

25. Augustin, Epistola CXLIII către Marcellinus (Migne – P.L. XXXIII, 586); idem, Retractări, Prologul 3 (Migne – P.L. XXXII, 586).

26. André Rousseaux, Le prophète Péguy, t. I, Neuchatel, 1942, p. 28.

27. O importantă discuţie în acest sens – la Pierre de Labrielle, „Histoire de la littérature latine chrétienne”, ed. a III-a, tom. II, Paris, 1947, p. 415-416 şi 527-529.

28. Augustin, Despre suflet şi originea lui, I, 3 (Migne – P.L. XLIV, 476).

29. Ioan G. Coman, Spiritul critic în literatura patristică, în M.O., nr. 1-2/1973, p. 54-65.

30. Idem, Opera lui Augustin şi critica personală din „Retractările” sale, în S.T., nr. 1-2/1959, p. 21.

31. Idem, Spiritul critic, p. 63.

32. Leon von Rudolf, Das Zeugnis der Vater. Ein Quellenbuch zur Dogmatik, Regensburg, 1937, p. 18-19.

33. Grigorie al Nissei, Viaţa lui Moise, I, 21 (ed. Jean Daniélou, Paris, 1968, p. 60): „nu vreau să insist prea mult asupra chestiunilor pur istorice şi să mă abat de la planul meu …”

34. Origen, Contra lui Cels, II, 32; II, 46; V, 2; VII, 13 (Migne – P.G. XII, 852, C, 869 A, II 84 A şi 1440).

35. Ioan G. Coman, „Spiritualitatea patristică daco-romană”, în „B.O.R.”, nr. 7-8/1983, p. 565.

36. Ibidem, p. 572-573.

37. Ibidem, p. 571.

38. Ibidem, p. 581.

39. Ibidem, p. 583.

40. Const. Bulmuş, „Étude sur le style des Augustin”, Paris, 1930, p. 239-240; cf. Şi Pierre de Labrielle, La réaction païsans. Etude sur la polemique antichrétienne du I-er au VI-e siècle, Paris, 1934, p. 343-344.

41. Ioan Hrisostom – „Despre misiune” – IV, 6, trad. D. Fecioru, în B.O.R., nr. 10/1957, p. 975.

42. Ambrozie, Epistola XVIII, 2 (Migne – P.L. XVI, 1013 BC): „non verborum elegantiam, sed vim rerum expectandum putes”.

43. Grigorie cel Mare, Moralium libri. Epistula ad Leandrum, 5 (Migne – P.L. LXXV, 516 BC).

44. Vasile Florescu, Conceptul de literatură veche, Bucureşti, 1968, p. 87-128).

45. C. Balmuş, op. cit., p. 243.

46. C. Balmuş, op. cit., p. 240.

47. Vasile cel Mare, Epistola 139 către Libanius (Migne – P.G. XXXII, 1084 D).

48. Vasile cel Mare, Cuvînt la cei 40 de martiri, 2 (Migne – P.G. XXXI, 509 AB).

49. Augustin, Despre învăţătură, IV, 7, 14 (Migne – P.L. XXXIV, 3, 96).

50. Ieremia, Epistola LVIII către Paulin le (Migne – P.L. XXII, 585).

51. Lactanţiu, Instituţiile … V, I (Migne – P.L., 549, sq).

52. Willamowitz-Moellendorf, Die griechische Literatur des Altertums, în vol. colectiv Die griechische und lateinische Literatur und Sprache, ed. III, Leipzig-Berlin, 1912, p. 296.

53. Grigorie din Nazianz, Epistola LI către Nicobul (Migne – P.G. XXXVI, 106 AB).

54. Vasile cel Mare, Omilia III, I (Migne – P.G. XXXI, 200 A).

55. Aucher, Sevariani Homiliae, Veneţia, 1827, p. 337.

56. Grigorie de Nazianz, Cuvîntarea XXVIII, cap. II (Migne – P.G. XXXVI, 40).

57. Minucius Felix – Octavius, cap. 17 (Migne, P.L. III, 297 B).

58. Augustin, Confesiuni, I, 16, 26, 25-27 (Migne – P.L. XXXII, 659 sq).

59. F. Boulenger, Discours funèbre de Grégoire de Nazianze, Paris, 1908, p. IX-XLII.

60. Eduard Norden, Die antike Kunstpresa, ed. 4, vol. II, Leipzig-Berlin, 1923, p. 550 sq.

61. Ioan G. Coman, Grigorie de Nazianz despre Împăratul Iulian. Încercare asupra discursurilor IV şi V, vol. I, Bucureşti, 1938, p. 38.

62. E. Nordon, op. cit., III, 3 (1918), p. 607; H. Hoppe, Syntax und Still des Tertullian, Leipzig, 1903, p. 115.

63. H. Goeltzer, Étude lexicographique et grammaticale de la latinité de S. Jêrome, Paris, 1884, p. 14.

64. Benedette Riposati, Lingua e stille nelle opere oratoriche di S. Ambrogio, în vol. S. Ambrogio nel XVI centenario della nascita, Milano, 1940, p. 263.

65. Mgr. Freppel, Commodien, Arnobe, Lactance, Paris, 1893, p. 91 şi G. Bardy, Didyme l’Aveugle, Paris, 1910, p. 55-56.

66. C. L. Heiler, De Tatiani dicendi genere, Marpurgi, 1909, passim.

67. G. Bardy, La latinisation de l’Englise d’Occident, în Irenikon, t. XIV, nr. 1/1937, p. 3-17 şi nr. 2/1937, p. 113-130. Primul care scrie doar latineşte este Novaţian, pe la anul 250 (Basilius Steidle, op. cit., p. 30-31).

68. G. Bardy, La culture latine dans l’Orient chrétien au IVe siècle, în Irenikon, t. XIV, nr. 4-5/1937, p. 324 şi 337.

69. Pierre de Labrielle, Histoire de la littérature latine chrétienne, ed. I-a, Paris, 1924, p. 5.

70. A. Meillet, Aperçu d’une histoire de la langue grecque, ed. 3, Paris, 1980, p. 315.

71. Idem, Esquisse d’une histoire de la langue latine, ed. 4, Paris, 1938, p.280.

72. Benedette Riposati, op. cit., p. 305.

73. Dr. Nicolae Corneanu, Patristica mirabilia, Timişoara, 1987; a se vedea – între acestea – elemente de istorie literară, p. 7-15; critica literară, p. 16-26; studiul logicii, p. 34-49; critica de artă, p. 50-60; teoreticieni ai muzicii, p. 61-70; aspecte ce ţin de cercetarea ştiinţifică, p. 71-88.

74. Artur Silvestri, Există o literatură străromână?, în „Almanahul de la Viena”, Wien, 1985, p. 156-157; idem, École littéraine de Tomis, în Revue Roumaine, nr. 7/1987, p. 57-68.

75. Ioan G. Coman, Spiritualitatea patristică daco-romană şi paralele occidentale contemporane (sec. IV-VI e.n.), în B.O.R., nr. 7-8/1983, p. 588.

76. Ibidem, p. 588.

77. Ioan G. Coman, Sciţii Ioan Cassian şi Dionisie cel Mic şi legăturile lor cu lumea mediteraneeană, în S.T., nr. 3-4/1975, p. 190-203.

78. Carole Straw – „Gregory the Great. Perfection in Imperfection”, University of California Press, 1987, p. 13-15.

79. Ioan G. Coman, „Spiritualitatea patristică daco-romană”, în „B.O.R.”, nr. 7-8/1983, p. 589.


%d blogeri au apreciat asta: