~Dr. Mihail Diaconescu: „Primele manifestări literare autohtone în context european şi noile probleme ale periodizării în literatura română”

Puţine probleme legate de istoria literaturii române şi îndeosebi de periodizarea ei s-au bucurat în ultimii ani de un interes atît de profund şi de susţinut ca acela provocat de epoca primelor manifestări literare autohtone.

Propunem în cele ce urmează o evaluare globală a acestei epoci, cuprinsă între începutul secolului al IV-lea şi începutul secolului al VII-lea, prin raportare la contextul european, şi la noile probleme pe care le impune în periodizarea literaturii noastre. Fără să ignore specificul artei în general, al artei cuvîntului în special, şi discuţia despre autonomia valorilor estetice, ca principiu important, uneori decisiv, de diferenţiere a fenomenului literar, tezele pe care le propunem ţin cont de existenţa unor raporturi complexe şi foarte strînse între istoria generală a unui popor şi istoria sa literară. Istoria literară, ca de altfel istoria oricărui domeniu al creaţiei spirituale, este considerată ca aspect particular al istoriei generale a unui popor. Într-o altă ordine de idei, pentru a reliefa existenţa distinctă, limitele în timp, configuraţia specifică a epocii în care apar primele manifestări literare autohtone, vom ţine cont, pe de o parte, de motivele exterioare, de ordin istoric, economic, social, lingvistic, spiritual, religios şi politic, care determină specificul epocii, pe de alta, de relaţiile strînse şi variate, care există între textele din această perioadă, de atmosfera lor comună, de filiaţia ideilor, de valorile intelectuale şi estetice pe care le impun, altfel spus – de concordanţa criteriilor în istoria internă şi externă a literaturii.

Cercetările istorice, arheologice şi lingvistice din ultimele decenii au meritul de a fi nuanţat imaginea epocii cuprinsă între anul 271, data la care împăratul Aurelian dispune, în vederea întăririi graniţei dunărene, retragerea armatei şi administraţiei din Dacia, şi anul 602 cînd frontiera dunăreană se prăbuşeşte, pe de o parte datorită luptelor intense din Imperiul Romano-Bizantin, pe de alta sub presiunea migratorilor avari, slavi şi a altor seminţii nomade care ocupă vaste teritorii pînă în munţii Haemus1.

În această perioadă, o importantă parte a teritoriului românesc de azi, respectiv Dobrogea (Scythia Minor), rămîne în continuare în cadrul Imperiului. Importanţa strategică a Scythiei Minor creşte2. Pe timpul domniei lui Constantin cel Mare (306-337) Imperiul anexează din nou un vast teritoriu la nordul Dunării, respectiv Cîmpia Munteană şi Oltenia. Oraşele Drobeta, Sucidava, sînt reconstruite; pe malul stîng al Dunării, în zona de vărsare a Argeşului este fondată cetatea Constantiniana Dafne3. La 528 este inaugurat peste Dunăre un nou pod, între Sucidava (Celei) şi Oescus (Ghighen-Bulgaria) fapt care arată marea importanţă a ţinuturilor nord-dunărene pentru Imperiu4. La nord de Dunăre şi în Scythia Minor, ca de altfel şi în alte zone daco-romane, respectiv în Pannonia Inferior, Moesia Superior, Dacia Ripensis, Dacia Mediterranea, Dardania, Moesia Inferior, pulsează mai departe o viaţă romană complexă, în cadrul căreia realizările de ordin spiritual, inclusiv literar, sînt numeroase şi importante5.

În plan european, cea mai mare parte a epocii la care ne referim, coincide (începînd din secolul al V-lea) cu evul mediu timpuriu.

Istoricii sînt de acord că trecerea de la sclavagism la feudalism s-a realizat, „în esenţă, pe două căi”. Trecerea de la sclavagism la feudalism a avut loc în marile state sclavagiste ale antichităţii, unde sclavagismul constituise modul de producţie dominant, ca Imperiul Roman de Apus sau Imperiul Roman de Răsărit. Trecerea de la comuna primitivă direct la feudalism s-a produs la acele populaţii la care, la începutul evului mediu, comuna primitivă constituie modul de producţie dominant6.

Indiferent că era cuprinsă în graniţele Imperiului Romano-Bizantin, a cărui capitală se inaugurează solemn la 11 mai 330 la Constantinopole, sau că era dominată de migratorii de diverse neamuri, populaţia daco-romană de la Carpaţi, Dunăre şi Marea Neagră evoluează în epoca la care se referim spre forme de viaţă social-economice caracteristice pentru feudalismul timpuriu. Aceste forme de viaţă au fost favorizate de fenomenul de concentrare a proprietăţii funciare şi de răspîndire a colonatului. Ulterior, pe măsură ce asalturile migratorilor se înmulţesc „se menţin doar proprietăţile familiilor înstărite, cu atribuţiuni militare în apropierea garnizoanelor de pe limes şi unele proprietăţi din vecinătatea cetăţilor pontice”7.

În cadrul noilor forme social-economice, obştea, comunitatea rurală caracterizată prin proprietatea în devălmăşie asupra pămîntului, coexistă cu relaţiile d producţie în cadrul cărora începe să se configureze proprietatea de tip feudal şi dependenţa personală a ţăranilor faţă de stăpînii feudali. Sigur este faptul că obştile care se impun acum sînt de tip evoluat, teritorializat, opuse tipului arhaic, genealogic8. Specialiştii în studiul vieţii sociale insistă asupra faptului că tipul aparte de obşte românească se deosebeşte de alte fenomene similare9.

Bineînţeles, „cele două căi de trecere la feudalism cuprind o tipologie complexă, deoarece formarea relaţiilor feudale a cuprins în proporţii variabile, de la regiune şi de la epocă la epocă, atît elemente ale sclavagismului în descompunere, cît şi ale comunei primitive în destrămare (…) În Imperiul Roman de Răsărit sau Bizantin, feudalismul s-a format de asemenea prin sinteza elementelor sclavagiste în descompunere şi a elementelor de comună primitivă păstrate sau aduse” de triburile migratorilor.

Sub aspect politic, epoca dintre începutul sec. al IV-lea şi 602, la care ne referim, e marcată de asemenea în planul istoriei europene, pe de o parte de existenţa Imperiului Roman de Răsărit, care evoluează lent spre Imperiul Medieval Grec, pe de alta de succesiunea unor uniuni de triburi ale migratorilor şi fondarea unor efemere regate barbare.

La nord de Dunăre, pe teritoriul de azi al României, regele vizigot Athanaric a domnit între 367 şi 381. Fritigern, alt rege vizigot, a domnit între 369 şi 380 în Tracia, fapt care echivalează cu o nesiguranţă politică temporară a Imperiului în zona balcanică şi cu o perturbare a legăturilor strînse şi complexe dintre populaţia daco-romană a actualului teritoriu al României şi Constantinopole. Ostrogoţii sînt atestaţi şi ei temporar, mai întîi în 454 în Pannonia şi Noricum, iar în 471 în Moesia Inferior, pe un teritoriu daco-roman, după care, în 488 sînt îndemnaţi să treacă în Italia, pe care o cuceresc între 489 şi 493. Acolo vor fonda un regat temporar cu capitala la Ranevva şi cu o existenţă pînă în anul 553.

În apusul Europei succesiunea altor regate „barbare”, fie efemere, fie ceva mai durabile, a avut ca principal rezultat, pe de o parte accentuarea procesului de destrămare a unităţii economice a lumii romane, iar pe de alta fixarea unui nou curs pentru întreaga istorie politică a continentului11.

Apartenenţa Dobrogei şi, temporar, a unor teritorii de la nord de Dunăre în Cîmpia Munteană şi Cîmpia Olteană, la Imperiul Romano-Bizantin, pe timpul lui Constantin cel Mare şi pe timpul lui Justinian I (527-565) a favorizat şi ea evoluţia spre relaţii socio-economice de tip feudal. Cert este că fondarea Constantinopolului (330), translaţia metropolei imperiale de la Roma la Constantinopole, apariţia unei monarhii creştin-orientale şi existenţa unui Imperiu Romano-Bizantin creştin (între 330-610) oferă imaginea unei complexe concurenţe de elemente antice şi medievale, romane şi bizantine, păgîne şi creştine care evoluează treptat spre situaţia evidentă a unor realităţi de tip feudal.

Nu vom enumera aici toate faptele care îi determină pe istorici să considere că relaţiile de tip feudal apar treptat şi se consolidează evolutiv chiar în miezul orînduirii antice. Ne mărginim doar să amintim de un fapt juridic şi socio-economic deosebit de semnificativ pe care îl vom regăsi în tot cuprinsul perioadei feudale europene, inclusiv în Ţările Române, pînă tîrziu, în secolul al XVIII-lea sau al XIX-lea. Printr-un decret imperial din anul 332, de pe timpul lui Constantin cel Mare, decret care prefigurează situaţia iobagilor feudali, colonul este legat de pămînt, adscriptus glebae, păstrîndu-şi libertatea juridică12. legarea de pămînt este unul din principalii factori socio-kuridici şi economicei care caracterizează întreaga epocă feudală. Pe plan spiritual, epoca la care ne referim se remarcă prin continua răspîndire a creştinismului în noi spaţii geografice şi etnice din Europa şi prin marile dispute religioase legate de fixarea dogmei aristologice. În această epocă au loc marile sinoade ecumenice care vor stabili dogma creştină, respectiv cel de la Niceea (325), de la Constantinopole (381), de la Efes (431), de la Chalkedon (451), precum şi prima schismă între Roma şi Constantinopole (484-518); crearea primelor biserici pe principii etnice (unii le spun chiar „biserici naţionale”) cu o ierarhie proprie, după model ortodox, în Egipt, Siria, Armenia (aşa-numitele biserici „monofizite”)13.

În această epocă populaţia daco-romană era organizată din punct de vedere religios într-un mare număr de episcopii atestate istoric de variate inscripţii, documente şi descoperiri arheologice. Aceste episcopii aveau sedii la Sirmium şi la Mursa în Pannonia Inferior; la Viminacium, Singidunum, Horreum Margi şi Margum în Moesia Superior; la Ratiaria, Aquse, Castra Martis, Oescus şi Bononia în Dacia Ripensis; la Sardica Naisus, Remesiana şi Pautalia în Dacia Mediterranea; la Scupi, Justinianma Prima, Ulpiana, Nuetina, Diocletiana, Mariana, Zappara şi Stobi în Dardanis, la Marcianapolis, Odyssos, Durostorum, Nicopolis, Novae, Appiara, Sextana Prista şi Abritos în Moesia Inferior; la Tomis, Callatis, Histria, Tropaeum Traiana, Axiopolis, Capidava, Carsium, Constatiana, Troesmis, Noviodunum, Aegyssus, Salsovia, Hamlyris, Zalpada, Dionysopolis din Scythia Minor. Istoricii au alcătuit listele, au stabilit succesiunea şi perioadele în care au păstorit peste o sută de episcopi titulari în aceste scaune. Între aceştia unii ierarhi de la Tomis au o situaţie aparte pentru că poartă titlul de arhiepiscopi şi mitropoliţi.

În afara acestora se presupune că alte epicopii daco-romane au mai funcţionat la Sucidava şi la Morisena (pe cursul inferior al Mureşului)14.

Li se adaugă episcopia din zona Buzăului din secolul al IV-lea (zonă dominată temporar de goţii supuşi Imperiului), în care au păstorit Teofil, participant la primul sinod ecumenic (în 325, la Niceea), apoi Ulfila, discipolul său, hirotonit la Constantinopole, precum şi unii din ierarhii pe care îi aminteşte istoricul Epifanius15.

Un număr important de mănăstiri activează în această epocă în cadrul episcopiilor. Episcopii fiind monahi nu puteau păstori fără ajutorul comunităţilor monahale. Importanţa acestor mănăstiri (cu ştiutorii de carte, culegerile de manuscrise, scriptoriile, bibliotecile şi şcolile lor) din perspectiva istoriei literare e un fapt de la sine înţeles.

Tot în această epocă latina vorbită la Carpaţi, la Dunărea de Jos, pe ambele maluri ale fluviului, şi la Marea neagră evoluează treptat şi definitiv spre formele care îi vor conferi calitatea unui idiom nou – limba română16. Concluzia majorităţii lingviştilor cu privire la sec. l V-lea ca punct de plecare pentru evoluţia specifică a limbii române, respectiv pentru trecerea de la aspectul de latină tîrzie la aspectul de idiom neolatin, este importantă pentru discuţia cu privire la periodizarea literară deoarece introduce un element în plus, deosebit de important, în caracterizarea epocii pe care o discutăm. Chiar dacă scriau în latină, unii autori din epoca primelor manifestări literare autohtone vorbeau un idiom cu numeroase elemente specifice faţă de latina clasică, rezultat al unei evoluţii lingvistice lente şi ireversibile17.

Autorii care ilustrează primele manifestări literare autohtone au scris opere lirice, filozofice, geografice, calendaristice, catehetice, teologice sau traduceri de o mare importanţă în evoluţia noastră spirituală. Sînt scriitori precum autorul anonim care ne-a lăsat Martiriul sfîntului Dasius (compunere din prima jumătate a secolului al IV-lera)18, autorul anonim care a compus Martiriul sfîntului Emilian de la Durostor (text din a doua jumătate a secolului al IV-lea)19, autorul anonim ai Relatării despre Sava numit Gotul (text din a doua jumătate a secolului al IV-lea; care după unii istorici ar avea totuşi un autor cunoscut în persoana lui Bretanion, atestat documentar ca episcop al Tomis în anul 369)20, Teotim I de Tomis (390 ? – 407 ?), amic al lui Ioan Hrisostom şi misionar în mijlocul hoardelor hunice pătrunse în Dobrogea, din opera căruia se păstrează scurte fragmente – excerpta – în scrierea Iera parallila (Sacra Parallela) a lui Ioan Damaschin (în 749)21; Niceta de Remesiana (n.c. 340-m.c. 420), imnograf, teoretician literar, autor de lucrări catehetice şi de omilii22; Auxentius (numele lui laic era Mercurin), episcop de Durostorum (a doua jumătate a secolului al IV-lea), autorul unei lucrări despre magistrul său spiritual intitulată Epistula de fide vita et obitu Wulfilae (Scrisoare despre credinţa, viaţa şi moartea lui Wulfila)23; Maximin, episcop undeva în părţile de la Dunărea de Jos (finele sec. IV şi începutul sec. V), contemporan cu Augustin şi cu Ambrosius (cu care, de altfel, a avut o dispută), autor al unei lucrări intitulate Disertatio Maximini contra Ambrosium (tot lui Maximin i se mai atribuia aproximativ 40 de omilii şi cîteva scrieri polemice)24; laurentius de Novae (începutul sec. al V-lea), autor de omilii25; Ioan Cassian (c. 360-435), originar din Dobrogea, autorul a numeroase lucrări dintre care două – De institutis coenonbiorum (Despre aşezămintele cenohiţilor) şi Conlationes XXIV (Douăzeci şi patru de convorbiri) vor avea o lungă şi strălucită carieră în cultura evului mediu26; Ioan de Tomis (448-449), din a cărui operă s-au păstrat doar unele fragmente27; Teotim al II-lea de Tomis (mijlocul secolului al V-lea), de la care s-a păstrat o Epistolă din anul 458 adresată împăratului Leon I28; Ioan Maxenţţiu (sec. V-VI), autor de scrieri polemice29; Dionysius Exiguus (c. 470 – c. 340/545)30, traducător din greacă în latină şi autor de lucrări calendaristice, profesor de dialectică la Academia de la Vivarium (în Italia) pe timpul regelui barbar şi analfabet Theodoric cel Mare de la Ravenna (471-526); Leontius Byzantinus (c. 485 – c. 543), numit astfel pentru că a activat la Constantinopole, originar, însă, după mai mulţi autori, din Zalpada, de lîngă Callatis, rudă în mod sigur cu celebrul conducător de răscoală Vitalianus de la Zalpeda şi autor de scrieri polemice, cel mai important teolog al secolului al VI-lea, cu o creaţie care va influenţa profund cugetarea patristică ulterioară, şi, prin aceasta, întreg evul mediu31; Aethicus Histricus, autorul unei vaste Cosmografii şi al unui alfabet, dobrogean şi el, dar a cărui plasare în timp a generat unele controverse31bis.

Unele scrieri lăsate de aceşti autori se disting printr-o demnitate estetică cu totul aparte. Niceta de Remesiana a cultivat imnul ca specie solemnă a genului liric. Ioan Cassian a cultivat dialogul în sensul tradiţiei instituite de Platon şi continuată de Cicero. Numeroase scrieri din ansamblul primelor manifestări literare autohtone au un stăruitor şi adesea un patetic caracter demonstrativ sau polemic. Indiferent de obiectivul ştiinţific, moral, pedagogic, biografic, filozofic, catehetic sau teologic pe care îl urmăresc, aceşti autori au o conştiinţă estetico-literară evidentă, fondată pe scrierile similare ale epocii lor. Erudiţia, subtilitatea dialectică, în sensul de ars bene judicandi conferă textelor pe care ni le-au lăsat calităţi specifice. Despre Teotim I de Tomis eruditul istoric Hieronymus (c. 340/350 – c. 420) arată în De viris ilustribus că a scris anumite opere „în stilul vechii elocinţe”32. Un autor care utilizează stilul vechii elocinţe este, desigur, un bun cunoscător al oratoriei şi retoricii, un pereruditus vir, un bărbat cult33.

Erudiţia autorilor care au realizat primele manifestări literare din istoria culturii noastre îşi găseşte, de altfel, şi o anumită expresie teoretică. Lucrarea lui Niceta de Remesiana De psalmodiae bono cuprinde o clasificare a cîntărilor imnice creştine utilizate în epoca sa. Niceta clasifică imnele după conţinutul lor emoţional în tristes, canticum triumfale, terrificum carmen şi carminibus suavi medicamenti (meditantium)34. Se impune observţaia că orice clasificare ete un important act teoretic. O clasificare a producţiei lirice arată o bogată producţie literară.

E necesar totuşi să fie precizat faptul că aceşti autori sînt inegali ca nivel de cultură. Unii din ei nu cunoşteau prea bine normele limbii literare. Aşa cum a demonstrat Haralambie Mihăescu în studiul său Scrisoarea lui Auxenţiu din Durostor, izvor pentru latinitatea balcanică35, în unele din textele care aparţin primelor manifestări literare autohtone apar aspecte lingvistice caracteristice pentru latina populară.

Pentru înţelegerea specificului acestei epoci în raport cu literatura latină, pe care, de altfel, o continuă în numeroase aspecte, în primul rînd prin limbă şi prin arta demonstraţiei, dar de care se şi desparte prin numeroase aspecte, importantă este însă evaluarea globală a problematicii sale. Aşa numita forma mentis pe care o degajă o operă sau un ansamblu de opere scrise poate fi un criteriu important de diferenţiere în raport cu alte opere şi, implicit, de periodizare literară.

Primele manifestări literare autohtone sînt dominate de spiritul religiei creştine, de aspectele ei dogmatice, misionare şi catehetice care se vor impune definitiv tocmai în cadrul evului mediu. Ioan Cassian36, Dionysius Exiguus38 sau Leontius Byzantinus39 contează printre fondatorii evului mediu. Ei sînt prezentaţi pe larg în toate sintezele de patrologie. Prin tot ce au scris, ei sînt foarte departe de problematica marilor autori care ilustrează antichitatea, respectiv clasicismul latin – Vergiliu, Horatius, Titus Livius, Ovidius şi alţii. În acest sens, un istoric literar şi un teoretician de mare autoritate ca Ernst Robert Curtius avea dreptate să afirme că „Lumea antică înseamnă Antichitatea în ansamblul ei, de la Homer Pînă la migraţia popoarelor” (s.n.)39. Faptul că autorii care au impus primele manifestări literare în cultura noastră scriu în limba latină nu înseamnă că ei nu aparţin epocii lor, respectiv evului mediu incipient. Tot Ernst Robert Curtius vorbea de „evul mediu latin subliniind în mod special faptul că „latina” a fost limba cultă a celor treisprezece secole de la Vergiliu pînă la Dante”40.

Pentru a sublinia cît de important este conţinutul de idei al unor opere scrise în limba latină în perioada sec. IV-VII din perspectiva istoriei literare a evului mediu, repsectiv din perspectiva unor criterii de periodizare a literaturii, vom menţiona aici şi opinia istoricului american Edward Kennard Rand, citat de Ernst Robert Curtius. Rand e convins că Ieronim, Augustin (354-430), poetul Prudentius (348-c. 410), istoricul Paulus Orosius (prima jumătate a sec. V) sînt „”fondatorii evului mediu41. Fapt semnificativ, Ieronim, Augustin, Prudentius, Paulus Orosius au fost contemporani cu dezastrul Romei la 24 august 410, cînd oştile barbare ale vizigotului Alaric din Peuce (născut deci pe teritoriul României de azi, undeva în Delta Dunării) a ocupat şi a prăsat Roma timp de trei zile lăsînd în urma lui o mare de ruine arse42. Se ştie că tocmai în legătură cu căderea Romei, Augustin a scris binecunoscuta sa operă De civitate Dei43.

Faptul că unii autori care ilustrează primele noastre manifestări literare nu aparţin antichităţi romane ci evului mediu latin este pentru Ernst Robert Curtius cît se poate de evident. El face referiri la opera lui Ioan Cassian în cîteva capitole ale lucrării sale Literatura europeană în Evul Mediu Latin44. Curtius ne informează totodată că anumite aspecte stilistice existente în lucrarea Colationes a lui Ioan Cassian, repsectiv metaforele navigaţiei, de largă circulaţie în operele antichităţii (Cassian venea din zona plină de porturi dintre Dunăre şi Mare şi se poate crede că ele îl sensibilizau în mod deosebit) se află şi în scrisul lui Dante, datorită faptului că ele deveniseră un bun comun al literaturii evului mediu45.

În altă ordine de idei, faptul că operele pe care le discutăm aici au, în marea lor majoritate, un conţinut creştin, în acord cu epoca în care au fost scrise, nu înseamnă că ele se integrează automat în masa textelor care ilustrează evoluţia noii religii în spaţiile geografice unde ea s-a impus. Peste tot, pe unde a fost receptat, creştinismul s-a acomodat tradiţiilor etnice şi istorice ale popoarelor convertite. Luptele pentru supremaţie dintre episcopii de la Roma, Alexandria, Ierusalim şi Constantinopole sînt determinate, între altele, de tradiţii etnice şi politice strict locale, de interese specifice46. Bisericile monofizite create în secolul al VI-lea în Egipt, Siria şi Armenia, cu o ierarhie proprie, rămase pînă în zilele noastre într-o anumită detaşare (dacă nu chiar într-o opoziţie ireconciliabilă) faţă de Constantinopole şi Roma, utilizînd limbile popoarelor respective, sînt o expresie a spiritului etnic, local, a unor tradiţii specifice. Întîia schismă dintre Roma şi Constantinopole (484-518) pe timpul împăraţilor Zenon şi Flavius AAnastasius, exprimă şi ea aceste interese politice, tradiţii spirituale şi etnice specifice, locale. Episcopii daco-romani au respins categoric monofizitismul africano-asiatic, mărturisind în schimb diofizitisul ortodox, integrîndu-se prin aceasta structurii ierarhice a Constantinopolului. Ei se distanţează totodată şi de scaunul Romei pe care Zenon şi Flavius Anastasius nu l-au putut domina prea eficient. Ca ortodocşi, episcopii daco-romani se diferenţiază însă nu numai de asiatici sau de cei din Italia (în scurta epocă a primei schisme), ci şi de greci, şi anume prin limba latină pe care o utilizează. E o situaţie specifică, pe care o regăsim permanent, ca un element de continuitate etnică şi spiritual-religioasă din epoca sinoadelor ecumenice (sec. IV-VI) pînă în zilele noastre. Românii au fost şi sînt singurul popor de limbă latină şi de confesiune ortodoxă. Primele manifestări literare autohtone au avut şi în acest sens o contribuţie importantă.

Fapt este că scrisul şi arta literară aveau o îndelungată tradiţie în momentul în care, pe actualul teritoriu românesc, datorită unor cauze politice, la finele secolului al X-lea încep să apară inscripţii chirilice (parţial glagolitice) slave47. Ele se explică pe de o parte prin coexistenţa românilor majoritari şi băştinaşi cu unele enclave slave aflate într-un avansat proces de romanizare, pe de alta prin relaţiile pe care primele formaţiuni politice româneşti le aveau cu primul stat bulgar organizat în sudul Dunării.

Cert este şi faptul că etapa de după marea invazie avaro-slavă din secolul VII reprezintă în istoria noastră o perioadă de decădere culturală şi, bineînţeles, literară.

E adevărat că începînd din secolul al X-lea ritul şi scrisul slav (concurate de ritul şi scrisul în limba greacă) au contribuit şi ele, în noile condiţii istorice, la menţinerea românilor în sfera ortodoxiei. Prin aceasta însă, în pofida influenţei slave, îndeosebi în domeniul lexicului, caracterul latin al creştinismului ortodox românesc (latin prin origine, prin terminologia de bază, prin limba credincioşilor în multe alte aspecte) n-a putut fi modificat.

În perspectiva acestei evoluţii apare şi mai clară marea importanţă istorică a primelor manifestări literare autohtone. Operele originale produse în intervalul de la începutul sec. IV şi începutul sec. VII, ilustrînd genul liric, didactic, oratoric şi epistolar, apologia, polemica, memorialistica, autobiografia şi arta traducerii au marcat profund şi definitiv viaţa spirituală a poporului nostru într-o perioadă decisivă a evoluţiei sale. În ciuda relativei abundenţe a textelor rămase din această epocă, ceea ce s-a păstrat este, desigur, puţin, în raport cu ceea ce se poate presupune că s-a scris în scriptoriile mănăstirilor şi în şcolile celor 47 de episcopii daco-romane din răstimpul de peste trei secole în care ele au funcţionat.

Abundenţe şi varietatea operelor literare originale scrise în limba latină se corelează cu stilul lor direct, simplu de cele mai multe ori (dar nu totdeauna), distanţat de retorică sau chiar antiretoric48, de o cuceritoare sobrietate, popular în esenţă49. Faptul că un critic de talia lui Sainte Beuve, creator original, pe deasupra, ca poet şi prozator, şi autor al unei monumentale opere, cu o influenţă importantă asupra culturii europene, gusta în comentariile sale dedicate literaturii evului mediu, modul în care Ioan Cassian ştia să evoce solitudinea cu deliciile sale spirituale de o mare puritate, cu detaliile şi regulile sale precise, se datoreşte, în primul rînd, acestui stil sobru şi popular50.

Abundeşte şi varietatea primelor creaţii literare autohtone au contribuit de asemenea la menţinerea conştiinţei etnice romane şi a conştiinţei spirituale specifice a populaţiei de la Carpaţi, Dunăre şi Marea Neagră, şi, prin aceasta, la unitatea, continuitatea şi rezistenţa noastră etnică în raport cu migratorii de diverse origini. Este meritul suprem al acestor opere. Componenţa latină a spiritualităţii noastre ca element esenţial al continuităţii etnice, evidentă în limbă, în situaţia confesională, în cutumele juridice, în datinile calendaristice, în numeroase alte aspecte specifice, poate fi explicată, între multe altele, prin raportare la primele manifestări literare autohtone.

Integrarea autorilor şi a operelor care ilustrează primele manifestări autohtone ale artei cuvîntului scris în cuprinsul unor sinteze de istoria literaturii române a fost mult îngreuiată de lipsa unor ediţii ştiinţifice recente ale operelor lor. Ceea ce s-a editat din textele originale ale acestor autori (în cadrul culturii române sau al altor culturi) este, în general, disparat şi greu accesibil. Considerăm deci că o sarcină importantă şi urgentă a filologilor, istoricilor literari şi editorilor noştri rămîne tocmai editarea integrală, ştiinţifică, a acestor autori. Ceea ce s-a întreprins la noi pînă acum este sporadic şi insuficient, în primul rînd datorită faptului că au fost editaţi numai unii autori, numai unele texte şi, în cîteva cazuri, numai în traducere românească. Lipsesc din aceste ediţii, originalele în limba latină. Numai avînd la îndemînă textele acestor autori, în ediţii ştiinţifice, discuţia despre epoca primelor manifestări literare autohtone poate căpăta amploarea pe care simpla ei existenţă o impune ca un fapt de la sine înţeles.

În concluzie: ţinînd cont de caracterul lor reprezentativ pentru evoluţia noastră spirituală precum şi de teritoriile şi epoca în care au activat, autorii şi textele care ilustrează primele manifestări literare autohtone au un loc firesc într-un capitol de început al istoriei literare române, intitulat fie Premise, fie Originile, fie Primii autori autohtoni, fie Primele scrieri originale, fie Apariţia primelor texte originale, fie altfel.

Se poate spune că imaginea oferită de epoca primelor manifestări autohtone ale artei cuvîntului scris, imagine pe care studiile istorice, filologice, lingvistice şi arheologice o fac posibilă, este cea mai importantă achiziţie a istoriei noastre literare din ultimele decenii.

Note

1. Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor, vol. 1, Din cele mai vechi timpuri pînă la întemeierea statelor româneşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975, capitolele Continuitatea daco-romanilor în ţinutul carpato-danubian, Creştinarea daco-romanilor, Îndeletnicirile principale ale înaintaşilor în răstimpul 275-1241, p. 126.155.

2. Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu, Istoria românilor dintre Dunăre şi Mare, Dobrogea, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979, capitolul Scitia Mică între secolele IV-VII, p. 123-150.

3. Ion Barnea, Octavian Iliescu, Constantin cel Mare, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, capitolul Constantin cel Mare şi teritoriul României, p. 92-124.

4. Ion Barnea, Octavian Iliescu, op. cit., capitolul Politica ofensivă a lui Constantin la Dunărea de Jos, p. 107,120.

5. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1980, Perioada întîia (Secolele II-VI), p. 51-168.

6. Prof. Dr. Radu Manolescu (coordonator), Istoria medie universală, Editura Didactică şi Pedagogică, f.a., capitolul Feudalismul timpuriu în Europa şi Orientul Apropiat, p. 11.

7. Victor Henrich Bauman, Ferma romană din Dobrogea, Muzeul „Deltei Dunării” Tulcea, capitolul Ferme rurale în epoca romanităţii tîrzii, p. 123-151.

8. Ştefan Olteană, Societatea românească la cumpăna de milenii, Secolele VIII-XI, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, cap. III, Prefacerile sociale în sînul obştilor săteşti din spaţiul carpato-danubiano-pontic (secolele VIII-XI), p. 148.179.

9. Idem, p. 163.

10. Prof. Dr. Radu Manolescu (coordonator), Istoria medie universală, p. 11.

11. Prof. Dr. Radu Manolescu (coordonator), Istoria medie universală, ediţia citată, capitolul Statele feudale timpurii din Europa apuseană, centrală şi nordică (redactat de R. Manolescu şi Fl. Cazan), p. 26-51.

12. Prof. dr. Radu Manolescu (coordonator), Istoria medie universală, ediţie citată, p. 56.

13. Prof. Dr. Radu Manolescu (coordonator), Istoria medie universală, ediţia citată, p. 62-65; Stelian Brezeanu, O istorie a Imperiului Bizantin, Editura Albatros, Bucureşti, 1981, cap. 2, Epoca invaziilor şi a luptelor hristalogice, p. 16-32; Charles Diehl, Bizanţ, Mărire şi decădere, traducere I. Biciolla, Editura „Naţionala-Ciornei”, f.d. capitolul Religia, p. 179-181.

14. Preot prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, Editurta Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1980, Perioada întîia, Secolele II-VI, p. 51-168.

15. Prof. Dr. Emilian Popescu, Creştinismul în eparhia Buzăului pînă în secolul al VII-lea, în vol. Spiritualitatea şi istoria la Întorsura Buzăului sub îngrijirea Dr. Antonie Plămădeală, vol. I, Buzău, 1983, p. 259-277.

16. Acad. Al. Rosetti, Istoria limbii române, De la origini pînă în secolule al XVII-lea. Cu 6 hărţi afară din text, 1968, Editura pentru literatură, cap. IV, Româna comună, Introducere, p. 352; Vezi şi Florica Dumitrescu (coordonator), Istoria limbii române, Fonetică, morfo-sinteză, Lexic, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978, capitolul Limba română comună, p. 75.

17. G. Ivănescu, Istoria limbii române, Editura Junimea, Iaşi, 1980, partea a III-a, Formarea limbii române (Din secolul al V-lea pînă în secolul al VIII-lea), cap. I, Condiţiile istorice care au dus la formarea limbii române şi a poporului român şi cap. II, generalităţi asupra limbii române în perioada sa de formare, p. 175-201; Vezi şi Istoria limbii române, vol. II (redactor responsabil dr. acad. Al. Rosetti), Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1969.

18. Textul intitulat Martiriul sfîntului Dasius a fost publicat în traducere în volumul Actele martirice, Studiu introductiv, traducere, note şi comentarii de pr. Prof. Ioan Rămureanu, Colecţia Părinţi şi scriitori bisericeşti, vol. 11, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1982, p. 241-255 (Cu o substanţială introducere, trimiteri bibliografiuce, indice scripturistic şi onomastic).

19. Idem, p. 299-10 şi 335-341.

20. Idem, p. 311-328. Mitropolitul Nicolae Corneanu, autorul unui erudit studiu intitulat Episcopul Bretanion al Tomisului (cu o bogată bibliografie) şi publicat în vol. Studii patristice, Aspecte din vechea literatură creştină, Timişoara, 1984, p. 120-126, acceptă cu rezervele impuse de stricta obiectivitate ştiinţifică, teza conform căreia sfîntul Bretanion de la Tomis este autorul scrisorii care conţine actul martiric al sfîntului Sava de la Buzău (Sava Gotul).

21. Actele martirice, ed. citată. P. 342-351.

22. Preot prof. Dr. Ioan G. Coman, Scriitori bisericeşti din epoca străromână, Editura Institului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1979, p. 93-174.

23. Idem, p. 206-212.

24. Idem, p. 212-215.

25. Idem, p. 174-184.

26. Idem, p. 217-267.

27. Dr. Nestor Vornicescu, Mitropolitul Olteniei, Primele scrieri patristice în literatura noastră. Sec. IV-XVI, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1984, capitolul I, Scrisori patristice la Dunărea de Jos în vremea sfinţilor părinţi, Preliminarii, p. 33-34 şi 3, Episcopul Ioan al Tomisului şi contribuţia sa la apărarea ortodoxiei, p. 48-50.

28. Idem, capitolul 4, O epistolă a episcopului Teotim al II-lea al Tomisului din anul 458, p. 50-51.

29. Idem, p. 33, 70, 75, 77, 78.

30. Dr. Al. I. Tăutu, Dionisie Românul – O podoabă a bisericii noastre strămoşeşti, Ediţia a II-a revăzută, Fundaţia Europeană Drăgan, Roma, 1967; Ioan G. Concau, Scriitori bisericeşti din epoca străromână, ediţia citată, p. 267-280; Dr. Nestor Vornicescu, lucrarea citată, capitolul Contribuţia lui Dionisie Exiguul la tezaurul patristicii, p. 66-74.

31. Dr. Nestor Vorniescu, lucrarea citată, p. 78-79; Ion I. Russu, Elementele traco-getice în Imperiul Roman şi în Bizantium (veacurile II-VI), Contribuţie la istoria şi romanizarea tracilor, Cu două hărţi, Editura Academiei Republicii Socialiste România,

31 bis. Dr. Nestor Vorniescu, Mitropolitul Olteniei, Un filozof străromân de la Histria dobrogeană, Aethicus Histricus, autorul unei cosmografii şi al unui alfabet (sec. IV-V), Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1986.

32. Dr. Nestor Vorniescu, lucrarea citată, ă. 43.

33. Preot prof. Dr. Ioan G. Coman, lucrarea citată, p. 215-216. Despre erudiţia cugetărilor care ilustrează scrisul patristic vezi şi grupajul de studii publicate de Mitropolit Nicolae Corneanu sub titlul comun Scriitorii patristici şi gîndirea antică, în vol. Studii patristice, Aspecte din vechea literatură creştină, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1984, p. 61-81.

34. C. Ştefan Alexe, Sfîntul Niceta de Remesiana şi ecumenicitatea patristică (lucrare de doctorat), Studii teologice, Revista Institutelor teologice din Patriarhia Română, Seria II, An. XXI, nr. 7-8, 1969; Octavian Lazăr Cosma, Hronicul muzicii româneşti, volumul I, Epoca străveche, veche şi medievală, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor, Bucureşti, 1973, cap. Cîntarea pregregoriană în Dacia. Niceta, p. 58-63.

35. Publicat în volumul Omagiu lui Iorgu Iordan, Cu prilejul împlinirii a 70 de ani, Editura Academiei R.P.R., 1958, p. 607-610.

36. Preot Prof. Dr. Ioan G. Coman, Patrologie, vol. I, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1984, p. 39.

37. Idem, p. 5, 20, 22, 32, 33, 40, 52 şi vol. II, 1985, p. 61, 70, 521.

38. Idem, vol. I, p. 20, 22, 31, 32, 41, 228 şi vol. II, 1985, p. 50, 531, 434, 439, 474.

39. Ernst Robert Curtius, Literatura europeană şi Evul Mediu latin, în româneşte de Adolf Ambruster, cu o introducere de Alexandru Duţu, Bucureşti, 1970, Editura Eunviers, p. 29.

40. Idem p. 7.

41. Idem, p. 33.

42. Prof. Dr. Radu Manolescu (coordonator), Istoria medie universală, p. 19.

43. Fericitul Augustin, Scrieri alese, Partea I-a, Confessiones, Mărturisiri, Traducere şi indici de prof. Dr. docent Nicolae Barbu, Introducere şi note de preot prof. Dr. Ioan Rămureanu, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1985, p. 19-23; Jean Bayet, Literatura latină, în româneşte de Gabriela Creţia, traducerea versurilor de Petre Stati, Studiu introductiv Mihai Nichita, Bucureşti, 1972, Editura Univers, p. 810.

44. Ernst Robert Curtius, lucrarea citată, p. 122, 154 şi următoarele, p. 487.

45. Idem, p. 154-155.

46. Prof. Dr. Radu Manolescu (coordonator), Istoria medie universală, p. 64.

47. G. Mihăilă, Dicţionar al limbii române vechi (sfîrşitul sec. X – începutul sec. XVI), Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1974, p. 12-14.

48. Vasile Florescu, Retorica şi neoretorica, Geneză, Evoluţie, prespective, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1973, cap. Teologii creştini şi retorica, p. 87-116.

49. Mitropolit Nicolae Corneanu, Stilul scriitorilor patristici, în vol. Studii patristice. Aspecte din vechea literatură creştină, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1984, p. 50-58.

50. Sainte-Beuve, La littérature française des origines a 1870 Moyen Age, paris, La Renaissance du livre, f.d. p. 13.


%d blogeri au apreciat asta: