~Dumitru Stăniloae: „Bessi în Mănăstirile din Orient”

La cele mentionate de Mitrea Bucur, în revista <<Magazin istoric>>, anul X, nr. 3 (108), martie 1976, p. 26 su, despre besi, se pot adauga noi date:

I. În primul rând sunt de mentionat stiri despre prezenta besilor si a limbii lor în unele mânastiri celebre din Orient. În viata Sfântului Teodosie (+529), care a întemeiat la 465 mânastirea ce-I poarta numele, la rasarit de Betleem, se spune (de catre autorul ei, episcopul Teodor de Petra, la 530), ca el a cladit în aceasta mânastire patru biserici, dintre care, exceptându-se cea pentru bolnavi mintali, în prima se facea serviciul divin în limba greaca, <<în a doua neamul besilor înalta în limba lor rugaciunile Stapânului comun>>, iar în a treia se slujea în limba armeana (Patrologia graeca CXIV, col. 505 C).

În descrierea unei calatorii la Muntele Sinai (ce dateaza poate dinainte de de viata Sfântului Teodosie) se spune despre trei egumeni ca vorbeau în acea mânastire: latina, greaca, siriaca, egipteana si besa (Antonini Placentini itinerarium, cap. 37 1; P.L. LXXVII, 911-912). A se observa distinctia ce se face între latina si besa.

În <<Pratum spirituale>> (Limonariu), scris de Ioan Moscu, traitor în a doua jumatate a sec. VI si prima jumatate a sec. VII, autorul spune ca în Palestina existau doua mânastiri apropiate cu numele de Soubiba, una de limba besa si una de limba siriaca (P.B. 87,3; col. 3025 B). În viata Sfântului Sava cel Sfintit se vorbeste despre mai multe mânastiri bese în Palestina.

Temeinicul istoric german Karl Holl, izbit de aceasta frecventa prezenta a besilor în mânastirile din orient, se simte îndemnat sa atraga atentia asupra acestui fapt, zicând: <<A se observa în general cât de frecvent apar besii>> (Das Fortleben der Volkssprachen in Kleinasien in nachchrislicher Zeit, in <<Gesammelte Aufsätze zur Kirchengeschichte>>, II, Der Osten. 2. Halbband, Verlag Mohr, Tübingen, 1928, p. 242-243).

O mânastire de besi exista la 553 în Constantinopol, deosebita de trei mânastiri de romani, una de egipteni si alta de sirieni (Mansi, Concil. Coll. Ampl. V, p. 987). În documentul catre împaratul Justinian semnat de episcopii acestor mânastiri si de ai altora din Constantinopol mai semna si diaconul Zoticos, egumenul unei mânastiri din Scitia. Se vede ca numele martirului Zoticos devenise un nume purtat în Dobrogea (op. cit., p. 1114).

Alta mânastire în acest document se numeste a lui Basian (p. 991), alta a Sfintei Basa (p. 1015), alt se numea <<a celor ai lui Manuiliu>> (la genitivul grecesc, probabil la nominativ: Manuila).

Cum se explica aceasta puternica prezenta a besilor, cu o limba proprie, deosebita de latina universala literara, în mânastirile de la Locurile Sfinte ?

1. Aceasta prezenta ne confirma marimea si întinderea acestui popor traco-romanizat, care purta ca un alt nume si pe acela de besi, si rolul însemnat jucat de el în Imperiul roman si apoi bizantin al sec. I-VII, ca si deosebita lui râvna religioasa. Toate aceste lucruri sunt atestate de izvoarele istorice. Editorul Itinerariului lui Antonin Placentin spune ca în loc de besi trebui citit persi, caci besi erau atunci <<un popor mic din Tracia>> (nota în P.L. cit.). Dar nici un editor al celorlalte texte amintite n-a mai contestat ca în ele este vorba de besi, ci, dimpotriva, au confirmat acest lucru. Iar poporul beso-trac nu era deloc mic. El se întindea din nordul Carpatilor pâna la sud de Pind, aproape de Teba si de Atena, ba chiar si dincolo de Bosfor, în Bitinia Asiei Mici. W. Tomaschek da numeroase inscriptii traco-besice în care sunt prezentate numele de Bitius, Bitii, care nu pot fi decât o alta forma pentru besi, bisi. El mentioneaza si localitatea Dacki-buzi din Bitinia de dincolo de Bosfor (Uber Brumaria und Rosalia, nebst Bemerkungen über den Bessischen Volkstamm, în <<Sitzungsberichte der kaiserlichen Akademie der Wissenschaften>>, vol. LV, Heft I bis III, Dien 1867, passim; si Holl, op. cit., p. 243).

Aceasta face extrem de verosimila originea beso-tracica a numelui de Bizant (exista la besi chiar numele de Visanta) si de Bosfor (por era o terminatie frecventa la besi, iar capitala lor, nu departe de Bosfor, se numea Bessapara, sau Bessapora. Numele de besi îl purtau nu numai tracii de la sudul Dunarii, ci si cei de la nordul ei, cel putin o parte a lor, locuitoare la Carpati. Numele de Rabo-Centus (centus era o terminatie frecventa a capeteniilor beso-tracice si beso-dacice), purtat de un principe bes, a dat, foarte probabil asociat cu numele de bes, Basarabia sau Besarabia, ca si al altor familii Basaraba, sau Basarab, purtat pâna si azi în Transilvania. Dar populatia beso-tracilor a fost nu numai un popor mare, ci un neam energic, jucând un rol important în viata imperiului romano-bizantin, mai ales dupa mutarea resedintei imperiale în Bizantul tracic, controlat de ei. Acelasi Tomaschek zice: <<Dupa ce tracii au devenit, în sfârsit, o provincie romana, besii au dat contingentul principal al legiunilor si al flotelor romane>> (op. cit., p. 329). La un moment dat numarul ostasilor traci aîn armata romana era de 200.000. În calitatea aceasta ei umblau prin tot Imperiul, deci si prin Locurile Sfinte din Orient si aveau autoritatea sa impuna limba lor, când se asezau în ele. Împaratul Justinian lauda în mod special vitejia militara a tracilor într-o novela din 535. La 457 pe tronul imperial din Bizant urca Leo tracul, numit si besul. La 492 si 522, împaratul Anastasie salveaza Imperiul de rebelii isaurieni si de persi, prin armatele de sciti (nume derivat din limba traca, dupa Tomaschek) si de besi (dupa istoricul Malala la Tomaschek, op. cit., p. 399). Cum nu s-ar fi putu afla deci ei în mânastirile din Orient ? În ce priveste râvna lor religioasa, ea e recunoscuta si de catre Tomaschek (op. cit., p. 391).

2. Al doilea fapt care confirma si explica prezenta frecventa a besilor în mânastirile din Orient, cu o limba proprie, este existenta unui crestinism vechi la ei, pastrat într-o latina deosebita de cea care s-a extins de la Roma, începând de pe la anul 200, în tot Occidentul, prin abatere de la traditia Bisericii de la început, care n-a oprimat limbile nationale populare în Biserica. Tomaschek afirma ca besii, ca locuitori ai satelor si mai ales ai muntilor, nu s-au încrestinat decât odata cu romanizarea lor, începând de pe la sfârsitul sec. V. Dar daca besii ar fi primit crestinismul printr-o romanizare într-un timp când, sub influenta Romei se formase o terminologie crestina literara universala, ei n-ar fi putut sa-si formeze si sa-si pastreze o terminologie latina crestina proprie si sa apara cu ea în mânastirile din Orient în sec. V-VI-VII.

Crestinismul lor e din vremea propovaduirii lor în Asia Mica (Bitinia) si în Filippi, primul oras din Europa în care a propovaduit Apostolul Pavel si care era un oras de origine besa, într-o regiune compact besa (Tomaschek, op. cit.). Chiar asa straini de viata oraselor n-au fost acesti besi, care umblau ca soldati în tot Imperiul si care ajungeau la treapta de generali din care s-au ridicat si unii împarati ai Bizantului. Besii si-au mentinut aceasta terminologie crestina latina propie si dupa ce scriitorii lor de mare prestigiu în Biserica s-au manifestat în limba latina literara universala. Între acestia sunt cunoscutii <<calugari sciti>>, care n-au putut aparea fara antecedente într-un contact strâns cu monahismul întregului Orient. Se stie ca acesti calugari înfruntau pe papa Hormisdas si pe împaratul din Bizant la începutul secolului VI si impun Bisericii o formula de echilibru între extremele nestoriana si monofizita ce se disputau mai ales în mânastirile din Palestina, salvând credinta cea dreapta a Bisericii, iar Dionisie Exiguul din acelasi timp e cunoscut prin calculele lui calendaristice pe baza carora Biserica a introdus era (noastra) crestina în calendar, sau numaratoarea anilor. Dar fata de aceasta limba latina universala, care era o limba de circulatie universala între popoarele crestine din Occident, poporul beso-tracic romanizat si-a pastrat limba lui crestina populara. El a continuat sa zica mai departe Facator, Înviere, Înaltare, Fecioara, si nu Creator, resurrectio, assumptio, Virgo etc. Ei si-au pastrat aceasta limba a lor si când în locul latinei literare a aparut, pentru uzul exprimarii teologice, slavona. Au pastrat-o si fata de greaca literara, desi carturarii lor cunosteau si greaca si slavona, pentru ca au pastrat crestinismul aproape de inima si de întelegerea lor populara. Au pastrat-o pâna când, sub numele de limba româna, a putut sa-si dea iarasi o forma scrisa. De asta data definitiva începând din secolul XV, sau foarte probabil si mai înainte, în texte, care nu ni s-au mai pastrat. Numai persistenta acestei limbi traco-romanice populare în viata poporului nostru explica faptul ca limba bisericeasca a textelor scrise ce se înmultesc din sec. XVI e aproape tot asa de fluenta ca cea de azi si aproape suta la suta romanica. Se confirma în aceasta faptul ca limba bisericeasca e mai conservatoare decât oricare alta. Numai titluri de carti si de slujbe, titluri tehnice pentru slujitorii specialisti au alte nume. II. Tomaschek pretinde ca besii, sau bisii carpatici, au disparut prin secolul VII, în vârtejul migratiilor popoarelor. Dar facând abstractie de neputinta ramânerii unui loc gol într-un spatiu atât de vast sau de neputinta emigrarii vlahilor în acest spatiu în sec. XII-XIII, vârtejul migratiilor continua si nu oferea mai multa liniste vlahilor. Stramosii nostrii au dat nume dacice si daco-latine Oltului, Muresului, Maramuresului, Somesului, Tisei, Argesului, Basarabiei, localitatilor Besa, Besinau, Besimbac, Si-bis, Si-bisel, Si-b(gh)isoara, Buzau, Bazna, Buzias etc, lucru ce atesteaza însusi faptul existentei populatiei care a pastrat aceste nume si anume a trebuit sa fie însusi poporul care le-a dat. În afara de aceia, o populatie care are familii ce pastreaza pâna azi numele de basarabi sau basaraba (în Benesti lânga Agnita si pe lânga Orastie) dar cu siguranta si multe altele, ca Besa, Besan, Bejan, Beju, Buznea, Buzneag, Buzdugan, Bozdog, nu poate fi decât acelasi popor, care a purtat aceste nume de când si le-a dat pentru prima data.

Pr. Prof. Dumitru Staniloae

BISERICA ORTODOXA ROMÂNA , anul XCIV, nr. 5-6, mai-iunie 1976, p. 587-589


%d blogeri au apreciat asta: