~”Pătimirea Sfântului Mare Martir Nichita «Gotul»”

PATIMIREA SFANTULUI MARE MARTIR NICHITA “ GOTUL “(Μαρτύρων του ‘αγίου μεγάλο μάρτυρος Νικύτα)

1. „Este bine să se păstreze amintirea martirilor şi de asemenea este bine să se imite pietatea (lor) şi să se scrie amintirile (lor), nu ca să primească ajutor sau slavă – şi de ce ar primi slavă sau ajutor, când însăşi fapta lor are slavă? Ci ca să fie slăviţi cu vorbe bune şi să râvnească virtutea cei ce ascultă, câţi credincioşi iubitori de Hristos au luat acest propileon34 şi venerabil templu al Sfântului martir Nichita şi (care) sărbătoresc împreună cu noi această sărbătoare anuală a sa.

Şi nu cumva, din pricina omonimiei să fie oarecari îndoieli, ar trebui să se ştie că în timpurile mai vechi se număra printre Sfinţii Apostoli şi Martiri ai lui Hristos un alt Nichita din vechea Romă, contemporan cu Sfântul Petru, alesul (Sfinţilor) Apostoli şi care a devenit frate adevărat a lui Clement, pe vremea împăratului Comodus şi a eparhului Filip şi care a mucenit la Roma şi i-afost sortită cununa martiriului.

2. Sfântul Nichita, a cărui amintire o prăznuim azi (15 septembrie), aici, era barbar din neamul goţilor, care locuiau în timpul acela dincolo de fluviul Istru, numit Dunăre; şi acolo, prin harul lui Dumnezeu, a făcut să se înalţe lumină peste oraşul mopseaţilor (Mopsuestia sau Mopsos) şi pentru ţara cilicienilor şi prin tăria vieţii, bărbăţia sufletului şi vrednicia neamului său a ocupat primele locuri de cinste la barbari, având nădejde în Hristos şi învăţătura dreptcredincioasă pe lângă Teofil, episcopul goţilor, care a fost de faţă ca semnatar la Sfântul Sinod din Niceea, sub marele împărat Constantin evlaviosul.

3. După o trecere de vreme, barbarii de dincolo de Istru, numiţi goţi, au iscat un război fratricid între ei şi s-au împărţit în două: pe unii îi conducea Fritigern, iar pe ceilalţi Athanarich. Cei de sub Athanarich au ajuns mai puternici, iar Fritigern a fugit la romani şi a cerut ajutor împotriva duşmanului său. Faptele acestea au fost aduse la cunoştinţa împăratului Valens, iar el a poruncit oştenilor aflaţi în Tracia să-l ajute pe Fritigern şi pe barbarii din jurul său împotriva lui Athanarich şi a barbarilor care-l însoţeau. Ei au pornit cu oastea, având înfrunte semnul conducător stăpânilor şi vrednic de cinste al crucii şi au dobândit izbândă împotriva lui Athanarich, dincolo de Istru, izgonind pe duşmani.

4. Acest fapt a devenit un prilej pentru creştinarea multor barbari. Atunci Ulfilas, episcopul goţilor, care l-a urmat întâi pe episcopul Teofil, prezent şi semnatar la Sinodul de la Niceea (325), participant şi la Sinodul ţinut la Constantinopol (369), a inventat litere gotice, a tălmăcit Sfintele Scripturi în limba goţilor şi s-a pregătit să-i înveţe şi pe ceilalţi barbari Sfintele învăţături. Pentru că Ulfilas propovăduia creştinismul nu numai la barbarii aflaţi sub Fritigern, ci şi la cei rânduiţi sub Athanarich, acesta a pedepsit mulţi creştini, sub motiv că ar tulbura religia lor strămoşească. în fruntea lor se afla Sfântul Nichita.

5. Mulţi dintre barbari au primit creştinismul cu simplitate şi au dispreţuit viaţa trecătoare pentru credinţa în Hristos, după consulatul lui Gratianus35 pentru a treia oară şi al lui Equitius, după cum se arată în istoriile ecleziastice. Oamenii lui Athanarich,ascultând de sfaturile diavolului, după ce au văzut credinţa şi statornicia sfinţilor pentru Hristos, au început să-i prigonească amarnic. L-au prins pe Sfântul martir Nichita, l-au lovit, l-au târât cu ei şi l-au aruncat în foc. Sfântul martir şi-a păstrat judecata dreaptă şi neclintită în Dumnezeu, a murit în felul acesta şi, fiind cinstit cu cununa dreptăţii, împreună cu mulţi alţi barbari,a dobândit împărăţia cerurilor.

6. Un oarecare Marian, cetăţean foarte credincios şi de seamă al oraşului Mopsuestia, prin pronia divină, întămplăndu-se în vremea aceea să fie în acele locuri a devenit prietenul Sfântului Martir Nichita întru credinţă şi mărturisire în Hristos; el se străduia să nu se despartă nici o clipă de sfânt şi chiar după martiriul acestuia (se străduia) să, fie cu credinţă împreună cu acesta; grăbindu-se, el voia să ia sfintele rămăşiţe pământeşti ale acestuia. Temându-se (însă) de mânia diabolică a lui Athanarich, a plecat noaptea, târziu (în pădure, unde erau aruncate trupurile sfinte ale slăviţilor martiri, ştiind lămurit şi nădăjduind (să vadă) cu ochii săi simţitori doritele rămăşiţe pământeşti ale Sfântului, se rugă stăpânului Dumnezeu şi, în felul acesta, le-a cunoscut duhovniceşte şi le-a căpătat. O stea călăuzitoare l-a condus până asupra cinstitelor rămăşiţe pământeşti şi astfel cu conlucrarea Prea Sfântului Duh şi cu credinţă, a dobândit sfintele rămăşiţe pământeşti ale slăvitului Nichita şi, îmbrăţişându-le, aşa cum dorea, le-a găsit pe acestea ca o pâine coaptă, căci focul n-a îndrăznit (să le distrugă), precum nici pe cei trei sfinţi coconi. Şi. cu toate că şi-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu, puterea lui Dumnezeu l-a păstrat întreg, după cum ne încredinţează şi tradiţia nemincinoasă, care este păstrată cu credinţă de către urmaşi, ca pe o clironomie şi învăţătură părintească şi care povesteşte despre cei ce ne-au dăruit nouă, tuturor, cinstitele rămăşiţe pământeşti ale Sfântului martir.

7. Zic că Marian, iubitorul de Dumnezeu, a pus cu sârguinţă pe acestea (rămăşiţele pământeşti ale martirului) în sicriu şi le-a dus în acest oraş iubitor de Cristos, Mopsuestia, după al treilea consulat al lui Gratian şi al lui Equitius. Mărturisesc şi sunt de acord cât priveşte anii (stabiliţi) atât de Istoria ecleziasctică, cât şi de actele casnice ale preafericitului Marian, care se păstrează şi până în prezent; iar pentru cei ce se străduiesc să cercetaze cu sârguinţă anul, în scurt timp se va cunoaşte.

Mopsuestia, oraş iubitor de Hristos, nefiind aliată, a început să fie tributară romanilor (şi în timpul consulatului lui Caesar cel Bătrân şi Lepidus era oraş liber; şi era acest oraş, pe vremea acestor consuli, în anul întâi de libertate celei de a CLXXXII-a olimpiade; şi în acest an întâi era monarh al romanilor Iuliu Caesar; trebuie adăugat şi capitolul mântuirii generale a oamenilor. Deci în anul 5501 de la facerea lumii, naşterea stăpânului Dumnezeu şi Mântuitorului Iisus Hristos, Care S-a întrupat din iubire de oameni la al XHI-lea an al consulatului lui Octavian şi Silvanus; (şi) era în Mopsuestia anul al 48-lea, când Sfântul Nichita a mucenit şi a luminat ţara cilicienilor, era anul 426 al oraşului Mopsuestia.

Iar cinstitul trup al Sfântului Nichita era depus în casa celui ce l-a salvat, sau mai degrabă celui ce l-a salvat până în anii împăratului Valens, când a încetat erezia arienilor, săvârşind multe semne în această casă. Iar, când a încetat erezia, (persecuţia) împotriva prea sfintelor biserici şi s-a încheiat pacea iubită de Dumnezeu atunci, cu credinţă păstrând degetul cel mare al Sfântului, aşează cu slavă cinstitul trup al Sfântului Nichita sub sfânt jertfelnic al acestei mult lăudate biserici, ca să fie ajutor tuturor celor ce se roagă şi să vindece pe cei bolnavi, în luna septembrie (ziua) cincisprezece, când sărbătorim şi sfânta sa sărbătoare şi (în) această zi ne rugăm stăpânului nostru Iisus Hristos, având în minte pe sfinţii Acestuia şi pe slăviţii (Săi) martiri (şi) ca pe nişte soli ai noştri către Acesta îi slăvim.

8. Nimănui altuia nu i-a fost dat să ia cinstitele moaşte. Auxentius, cel întru fericită pomenire, fiind episcop la Mopsuestia şi fiind cuprins de voinţa de a ridica o biserică a sfinţilor şi marilor martiri Tarahios, Probus şi Andronicos, a împrejmuit-o în faţa zidurilor Mopsuestiei, s-a făcut la mitropolia anazarveilor, în care s-au sfârşit şi au fost depuşi şi aceşti sfinţi martiri şi împreună cu aceştia s-a făcut slăvită lor depunere, el promiţând că va da în schimb sfinte moaşte ale Sfântului Nichita. Şi se străduia să îndeplinească această făgăduială, luînd uneltele necesare şi meşteri muncind mult la aceasta, împreună cu clericii mitropoliei, a spart marmura de pe jertfelnic şi locul sfânt şi cu toţii au văzut atunci sfântul trup şi, aşa cum arată povestirea de mai sus, nimeni n-a putut să-l ia de acolo. Unul din meşterii care erau adunaţi acolo, apropiindu-se şi atingându-l în nădejdea de a smulge o parte din el, a rămas cu mâna care a atins uscată; s-a ficut cutremur mare şi trăznete şi tunete îngrozitoare, care au împiedicat să se ia ceva din sfântul trup.

Preacuviosul Auxentiu, cuprins de frică, se rugă şi cu credinţă apropie mâna uscată de sfântul trup şi aceasta s-a vindecat; de aceea, cu teamă şi groază, s-au grăbit să acopere sfântul trup şi să pună (deasupra) marmura, (pe care) au spart-o în câteva locuri, semn care arată şi până astăzi de cele întâmplate atunci, pentru ca noi, credincioşii, să aflăm şi să medităm asupra acestora.

9. Minunile Sfântului Martir Nichita fiind multe şi diferite, rămân să fie povestite celor suferinzi. Care dintre cei vindecaţi ar putea îndestul vorbi despre ele? Cu adevărat, acest martir este o podoabă (a Bisericii Ortodoxe). Ca urmare, este cu totul necesar să ne bucurăm din inimă cu toţii de minunile Sfântului, căruia i se cuvine în veci lauda biruinţei, întru slava Tatălui şi a Fiului si a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.36

34 Προπύλαtον, intrare monumentală a unui templu sau a unui palat din antichitate, formată din mai multe încăperi şi porţi legate între ele cu porticuri şi cu scări, cum este vestibulul Acropolei din Atena (Dicţionarul explicativ al limbii române. Bucureşti, 1975. p. 752).

35 Gratianus a fost consul pentru a treia oară în anul 374.

36 Pr. Ion Ionescu, Sfântul Mare Mucenic Nichita. în „Studii Teolosice”. XLI, 1989, nr. 5-6 p. 87-98.

Traducere Pr. PROF. ION IONESCU


%d blogeri au apreciat asta: