Puţine probleme legate de istoria literaturii române şi îndeosebi de periodizarea ei s-au bucurat în ultimii ani de un interes atît de profund şi de susţinut ca acela provocat de epoca primelor manifestări literare autohtone. Propunem în cele ce urmează o evaluare globală a acestei epoci, cuprinsă între începutul secolului al IV-lea şi începutul secolului al VII-lea, prin raportare la contextul european, şi la noile probleme pe care le impune în periodizarea literaturii noastre. Fără să ignore specificul artei în general, al artei cuvîntului în special, şi discuţia despre autonomia valorilor estetice, ca principiu important, uneori decisiv, de diferenţiere a fenomenului literar, tezele pe care le propunem ţin cont de existenţa unor raporturi complexe şi foarte strînse între istoria generală a unui popor şi istoria sa literară. Istoria literară, ca de altfel istoria oricărui domeniu al creaţiei spirituale, este considerată ca aspect particular al istoriei generale a unui popor. Într-o altă ordine de idei, pentru a reliefa existenţa distinctă, limitele în timp, configuraţia specifică a epocii în care apar primele manifestări literare autohtone, vom ţine cont, pe de o parte, de motivele exterioare, de ordin istoric, economic, social, lingvistic, spiritual, religios şi politic, care determină specificul epocii, pe de alta, de relaţiile strînse şi variate, care există între textele din această perioadă, de atmosfera lor comună, de filiaţia ideilor, de valorile intelectuale şi estetice pe care le impun, altfel spus – de concordanţa criteriilor în istoria internă şi externă a literaturii. Cercetările istorice>>> continuarea aici >>>