Archive for Mai 2007

Mitropolitul Nestor, apostolul „ideii străromâne”

Mai 13, 2007

Se implinesc in aceste zile sapte ani de cand vladica Nestor Vornicescu s-a dus la Domnul. Incheiase o carte despre Mihai Viteazul si facuse definitiva documentatia de sanctificare a celui ce a sfarsit pe Campia Turzii ,scurtat de cap, de o secure dusmana.  Marele Mitropolit a pus punct cartii lui admirabile si si-a spus ca opera vietii lui se incheiase. Dar, de fapt, se incheiase numai una din infaptuirile lui memorabile al caror ecou ramane viu si persista si ii supravietuieste. Caci nimic nu ne va putea impiedica sa evocam, sa dezvoltam si sa continuam ceea ce „cartea” lasata de el ne-a fost model si „incepatura”.  Caile ce ne-a deschis, si unde a staruit sa inaintam intotdeauna fara prejudecati, raman inca prea putin cunoscute si,in climatul de azi stapanit de idei putine, aproximative si in esenta vrajmase, a evoca opera lui si a invoca pe acest apostol al „ideii straromane” pare a fi, inca, un fel eretic de a fi si o atitudine nesupusa.  Lectia lui a rodit si, dupa sapte ani, cand plangerea celor dusi se spune ca inceteaza iar ei sunt uitati, pecetea ce a intiparit in cultura noastra – de dimensiune paralela cu o Stapanire nesabuita si ignara – straluceste si mai mult, si mai clar, si va straluci cat timp vom mai fi pe lume cei ce staruim in a fi „noi insine”.

ARTUR SILVESTRI

Anunțuri

an I ,nr.5 / Mai 2007 – STUDII „CLASICE” SI RECENTE

Mai 13, 2007

Un erudit şi un reprezentant al „ideii străromâne”: Ştefan Alexe

Mai 12, 2007

S-a dus la Domnul cu putina vreme in urma unul din putinii specialisti autentici in materie de literatura straromana. Traducator al operei lui Niceta de Remesiana, poetului imnului crestin ” Te deum laudamus” si monograf al acestui important autor din veacul al IV-lea ,Stefan Alexe ( 1928-2007) ramane ca un important istoric al culturii noastre din cel dintai mileniu de dupa Hristos, a carui lucrare va fi urmarita si apreciata de toti cei ce vor studia domeniul unde s-a aplicat in mod stralucit. Cateva din contributiile sale in aceasta tematica trebuie sa fie evocate caci intra in bibliografia capitala a ” ideii straromane”.Opera lui ramane esentiala in materie si cercetarea ei viitoare va arata ca prin fapta omul trecator depaseste clipa ce a repede ce ni s-a dat.

v Foloasele cântării bisericestii în comun după Sfântul Niceta de Remesiana, în BOR, an. LXXV, 1957, nr. 1 -2, p. 165 – 182,

v Sfântul Niceta de Remesiana şi ecumenicitatea patristică din secolele IV şi V, teză de doctorat, în ST, an. XXI, 1969, nr. 7 – 8, p. 453 -587 (şi extras 141 p.),

v 1600 de ani de la moartea Sfântului Sava Gotul în BOR, an. XC, 1972, nr. 5-6, p. 556-568;

v Saint Basile le Grand et le christianisme roumain auIV-e siecle, în ,Studia Patristica”, Oxford, 1981-,

v Traduceri din Sf. Niceta de Remesiana, în MO, an. XXV, 1973, nr. 7-8,p. 587-588, nr. 9- 10, p. 783-787, nr. 11 – 12,p. 970-980; an. XXVI, 1974, nr. 1 – 2, p. 63 – 69, nr. 3 – 4, p. 294 – 299 şi nr.7-8,p.622-628

Prof. dr. univ. Pandele Olteanu: „Codicele „Dionysiana” şi „Nomocanonul” lui Metodie în dezvoltarea literaturii canonice din secolele VI şi XVII

Mai 12, 2007

Studiu comparativ-istoric şi texte

I. Aspecte generale de cadru şi principii de metodă.

Nu ne îndoim că mulţi cititori vor fi surprinşi de noutatea temei, de extinderea ei în timp şi spaţiu, de atestările textologice şi uneori chiar de interpretarea lor. „Cîmpul stilistic”, cum spunea Lucian Blaga, al interferenţelor, al izvoarelor şi chiar al istoriei întregii literaturi juridico-canonice, este complex şi puţin cunoscut de publicul larg. Cere o pregătire pluridisciplinară, filologico-textologică, pentru a fi cercetat. În plus, textul celor două monumente este greu accesibil. Operele lui Dionysius Exiguus le găsim în Patrologia latină a lui Migne vol. 67 şi în ediţii vechi extrem de rare. Nomocanonul lui Metodie se cunoaşte în ediţia lui Rosenkampf (1829), în ultima ediţie a lui I. Sreznevschi din 1899 şi în două copii manuscrise din sec. XIII-XIV şi al XVI-lea. Textul însă este atrociter laceratus. Trebuia reconstruit şi editat critic. Descoperirea permanentă de noi manuscrise slave cu conţinut juridic ne obligă la noi completări şi corectări de opinii. Abia acum ştim, de ex., că se cunosc în ţară şi în depozitele din străinătate peste trei sute de manuscrise slavo-române cu conţinut juridic, catalogate de cercetătorul Rau Constantinescu. Astăzi ştim că în Ţările Române, îndeosebi în Moldova de nord s-a creat o bogată literatură nomocanonică slavo-română, care, prin structură şi adaosuri, poartă atît pecetea izvoarelor slave, începînd cu nomocanonul sistematic alcătuit la Vidin prin 1359-1360, cît şi pe aceea a bătrînilor noştri cărturari. Acum am dovedit cu texte paralele că primele pravile în limba română au la bază îndeosebi aceste izvoare slave de redacţie moediobulgară, cum este Pravila de la Bistriţa, care stă la baza Pravilei de la Govora (1640-1641), ca>>> continuarea aici >>>

Dr. Nicolae Corneanu: „Literatura ponto-danubiano-carpatică şi contextul ei european”

Mai 12, 2007

Literatura europeană a Evului Mediu timpuriu reprezintă un capitol de cultură menit să întregească o formaţie intelectuală corespunzătoare. Aşa cum nu poate fi omisă cunoaşterea antichităţii, fie greco-romană sau de altă natură, la fel este de neconceput ignorarea perioadei imediat următoare, care, pentru spaţiul european, o constituie aşa-numita perioadă „patristică”. Ca români am avea motive suplimentare de natură să justifice necesitatea familiarizării cu scriitorii acelui timp, dat fiind că operele lor, tălmăcite încă din bună vreme, reprezintă unul din capitolele esenţiale ale vechii noastre literaturi. Aşa cum s-a arătat mai ales în ultimii ani printre autorii europeni de la începutul Evului Mediu se găsesc şi cîţiva străromâni, destul de puţin cunoscuţi ca atare pînă acum, ale căror opere „au greutatea lor, mai mică sau mai mare, în determinarea fizionomiei spirituale a poporului român”1. Astfel, s-a evidenţiat, în vremea din urmă, cu îndreptăţire, că începuturile culturii noastre, în concret, ale literaturii, aparţin nu secolelor X-XI, cu atît mai puţin unei epoci numită mai tîrziu „slavonă” şi că se leagă de nume ca Teotim al Tomisului, Ioan Cassian, Dionysius Exiguus, Auxenţiu din Durostorum, Niceta al Remesianei etc., care au trăit în vremea formării noastre ca popor. Şi lor, ca şi celorlalţi numeroşi scriitori ai epocii denumite „patristice”, merită să le fie tălmăcită fascinaţia pe care o exercită atunci cînd începi să-i frecventezi. Sentimentul acesta creşte pe măsură ce se constată că, în multe privinţe, nu puţini cărturari din epocile următoare şi chiar reprezentanţii timpurilor moderne i-au avut ca precursori. O cercetare aprofundată>> continuarea aici >>>

Dr. Octavian Lazăr Cosma: „Niceta de Remesiana şi cîntarea latină pregregoriană în Dacia”

Mai 12, 2007

Cîntecele latine de cult au fost răspîndite în părţile noastre în cele mai variate straturi sociale, influenţînd asupra felului de cîntare, depăşindu-se graniţele stratului religios. Cum altfel s-ar găsi motivare cauzală înrudirilor dintre vechea muzică romană cultică şi creaţia folclorică românească, îndeosebi colindele, transmise pe cale orală veacuri la rînd? Numai pătrunderea în adîncurile conştiinţei populaţiei autohtone a formulelor arhaice psalmodice şi imnice poate justifica păstrarea cu sfinţenie în melosul popular a fondului melodic străvechi, nealterîndu-se în substanţa sa nici în conjunctura unor condiţii adeseori potrivnice sau tendinţe înnoitoare care încercau să modifice tiparele încetăţenite. Iar adoptarea cîntării rituale în limba latină pare să se întemeieze pe asemănările sau conexiunile pe care articulaţiile noi le aveau în organizarea o preromană de rezonanţă tracică. Infiltrarea atît de puternică a muzicii religioase în păturile largi are darul să atragă atenţia asupra caracterului popular rustic al creştinismului, păstrîndu-se rituale străvechi şi realizîndu-se în acest mod o punte între trecut şi prezentul acelor vremuri. De aici derivă şi caracterul larg accesibil al muzicii cultice, în accepţiunea răspîndirii sale pe linie orizontală şi frecvenţei în viaţa cotidiană, prin interpretare. Romanitatea muzicii cultice presupune afirmarea unor valori umane care să confere atribute definitorii domeniului respectiv, prin intermediul scrisului. Concret, ar însemna să invocăm manuscrise în limba latină sau în latina vulgară în perioada românizării, or asemenea argumente nu se păstrează. De altfel, muzica bisericească nu cunoaşte în general lucrările scrise, cărţi de cîntece pînă în secolul al XVIII-lea, ceea ce înseamnă că românii nu au o situaţie specială. Se consideră că>>> continuarea aici >>>

Dr. Mihail Diaconescu: „Primele manifestări literare autohtone în context european şi noile probleme ale periodizării în literatura română”

Mai 12, 2007

Puţine probleme legate de istoria literaturii române şi îndeosebi de periodizarea ei s-au bucurat în ultimii ani de un interes atît de profund şi de susţinut ca acela provocat de epoca primelor manifestări literare autohtone. Propunem în cele ce urmează o evaluare globală a acestei epoci, cuprinsă între începutul secolului al IV-lea şi începutul secolului al VII-lea, prin raportare la contextul european, şi la noile probleme pe care le impune în periodizarea literaturii noastre. Fără să ignore specificul artei în general, al artei cuvîntului în special, şi discuţia despre autonomia valorilor estetice, ca principiu important, uneori decisiv, de diferenţiere a fenomenului literar, tezele pe care le propunem ţin cont de existenţa unor raporturi complexe şi foarte strînse între istoria generală a unui popor şi istoria sa literară. Istoria literară, ca de altfel istoria oricărui domeniu al creaţiei spirituale, este considerată ca aspect particular al istoriei generale a unui popor. Într-o altă ordine de idei, pentru a reliefa existenţa distinctă, limitele în timp, configuraţia specifică a epocii în care apar primele manifestări literare autohtone, vom ţine cont, pe de o parte, de motivele exterioare, de ordin istoric, economic, social, lingvistic, spiritual, religios şi politic, care determină specificul epocii, pe de alta, de relaţiile strînse şi variate, care există între textele din această perioadă, de atmosfera lor comună, de filiaţia ideilor, de valorile intelectuale şi estetice pe care le impun, altfel spus – de concordanţa criteriilor în istoria internă şi externă a literaturii. Cercetările istorice>>> continuarea aici >>>

Mihai Andrei Aldea: „Străromânii în secolele III-IV”

Mai 12, 2007

Formarea unui popor este un proces continuu, aşa cum şi existenţa unui om este un proces dinamic şi continuu. Din anumite puncte de vedere cineva poate spune nu mai sunt acelaşi om deşi din alte puncte de vedere este evident că este tot el însuşi. La fel şi popoarele. Atâta vreme cât nu sunt schimbate, anumite caracteristici esenţiale pot apărea mereu înnoite. Dar odată cu schimbarea acelor elemente fundamentale – totdeauna spirituale – apare un popor nou1 .

Fenomenul romanizării nu este pentru secolul III o noutate, aşa cum nu era nici pentru secolul I. Dar în această perioadă se desăvârşeşte un proces amplu şi profund ce separă cea mai mare parte din iliro-tracii romanizaţi de restul romanităţii: formarea poporului român. Secolul al III-lea al erei creştine surprinde tocmai această trecere. Multele comunităţi protoromâne, răspândite din vestul Asiei Mici până în Noricum, din insulele dalmate în posesiunile romane din Crimeea şi Sciţia Mare (nordul Mării Negre) şi din Moreea sau Peloponez în cei mai nordici Carpaţi, ajung să formeze un tot unitar, un întreg: Neamul Românesc. Uniţi nu doar printr-o limbă comună, o dezvoltare specifică a limbii latine, ci şi printr-o religie comună, printr-o viaţă religioasă comună, printr-o conştiinţă comună asupra rolului propriei existenţe, printr-un specific naţional, protoromânii sunt adunaţi acum într-un organism spiritual şi material unic. Desigur, nu se poate fixa o dată a acestei treceri de la comunităţile apropiate spiritual şi material la întregul închegat care este un popor. Dar limita până la care s-a putut efectua această închegare nu poate~>>>>>>

Dr. Diana Nedelcea : Începuturile creştinismului „scitic”

Mai 12, 2007

Începând cu secolele I-II î.H., Imperiul roman cucereşte treptat regiunile sud- dunărene; în 155 ocupă teritoriul locuit de dalmaţi, reorganizat, împreună cu alte teritorii, în provincia Illyricum. În anul 15 d.H. s-a creat provincia Moesia, împărţită în timpul împăratului Domiţian, în anul 86 d.H., în Moesia superioară (Jugoslavia de mai târziu şi Bulgaria nord-vestică) şi Moesia inferioară (Bulgaria dintre Dunăre şi Balcani şi Dobrogea) sau Schythia Minor. După întemeierea Bisericii creştine la Ierusalim (în ziua Cincizecimii), Sfinţii Apostoli îşi încep măreaţa lucrare de răspândire a creştinismului în neamurile păgâne. În Schytia Minor, cuvântul Evangheliei a fost propovăduit de Sfântul Apostol Andrei, ucenic al Mântuitorului nostru, Iisus Hristos, ceea ce conferă Bisericii Ortodoxe Române titlul de Biserică Apostolică. Prezenţa Sfântului Apostol Andrei în Dobrogea este atestată de Sfântul Ipolit (c.170. c.236), episcopul Eusebiu din Cezareea (265- 339/340), de călugărul Epifanie (sec. al VIII-lea), de Sinaxarul Bisericii constantinopolitane, de istoricul bizantin Nichifor Calist (sec. XIV), iar la români, pe lângă menţionarea numelui său în colinde şi creaţii folclorice, primul care consemnează această tradiţie este mitropolitul Dosoftei (în Vieţile Sfinţilor). Însăşi Sanctitatea Sa, Papa Ioan Paul al II-lea, cu prilejul vizitei apostolice în România (7-9 mai 1999), oficiază caracterul apostolic al Bisericii Ortodoxe Române, aducând un pios omagiu rolului României de ţară-punte între Orient şi Occident: „Cum e cunoscut, potrivit tradiţiei, credinţa a fost purtată în aceste ţinuturi de fratele lui Petru, Apostolul Andrei, care a pecetluit neobosita sa operă misionară prin martiriul său petrecut la Patras […]. Românie, Ţară-punte între Orient şi Occident, punct de răscruce între Europa Centrală şi cea Orientală, Românie, pe care tradiţia o numeşte cu frumosul titlu de „Grădina Maicii Domnului”, vin la tine în numele lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi al Prea Sfintei Fecioare Maria. În pragul unui nou mileniu, întemeiază-ţi viitorul mai departe pe stânca tare a Evangheliei. Cu ajutorul lui Hristos vei fi protagonista unei noi perioade de entuziasm şi curaj. Vei fi naţiune prosperă, pământ roditor de bine, popor solidar şi făcător de pace. Dumnezeu să te ocrotească şi să te binecuvânteze mereu!” 17.

Scriitorii creştini ai primelor veacuri de creştinism mărturisesc că religia lui Iisus a pătruns la geto-daco-romani de la nordul, cât şi la cei din sudul Dunării. Astfel, Sfântul Iustin aminteşte în lucrarea sa, Dialog cu iudeul Trifan (165), de sciţii care aduc „rugăciuni şi euharistii în numele lui Iisus cel Răstignit, Părintele şi Creatorul tuturor”. În Comentariul la Evanghelia după Matei, scriitorul alexandrin Origen menţionează pe dacii şi sciţii care, „au auzit cuvântul Evangheliei” încă din secolul al II-lea. În Hristos – scrie scriitorul latin african Tertulian, în lucrarea>>>>>>>