An I ,nr. 2 / Februarie 2007

O IDEE LITERARA ” ERETICA ” . AMANATA . DAR SI ABANDONATA ? 

Revista on-line ” DACOROMANICA ” este deschisa oricarui studios roman , indiferent de locul unde se afla , de domeniul de exercitare practica si de ” palmaresul ” profesional . Spre deosebire de alte publicatii , DACOROMANICA nu dispretuieste contributiile iubitorilor de istorie si pe cele ale autodidactilor considerati de anumite cercuri stiintifice ca fiind ” amatori ” si priviti cu suspiciune din cauza absentei pregatirii academice de asa – zisa ” stricta specialitate ” . Punctul nostru de vedere este acela al dezbaterii calme si fara prejudecati in orice materie posibila si ” cantarirea ” fiecarei ipoteze care ar putea aduce lumini noi intr-un material prea putin sistematizat , adeseori eliminat din discutii , analize si sinteze si in consecinta apreciat ca marunt si neimportant . Numai in acest fel se va putea produce evolutia disciplinei istoriografice fara tabu-uri si idei preconcepute .
___________________________________________________________________________

Dezbaterea in materie de ” literatura straromana ” nu s-a produs decat recent desi ideea nu este noua si ar merita sa fie urmarita in miscarea ei ” sub – lunara ” , de tema ” pierduta pe drum ” , eliminata temporar si aparent abandonata din ratiuni de model istoriografic strain . Ea s-a putut constitui abia in jurul anului 1980 , odata cu aparitia primei sinteze magistrale a Par.IOAN G. COMAN ( ” SCRIITORI BISERICESTI IN EPOCA STRAROMANA „, 1978 ) urmate de cercetarile aplicate si erudite si de actiunea de raspandire a ” ideii straromane ” in medii culturale largi , datorate intr-o proportie hotaratoare Mitropolitului Nestor Vornicescu . Acestuia i se datoreaza ” iesirea la lumina ” a acestei idei si trudei sale astazi uitate si , poate , ” incorecte ” trebuie sa i se atribute meritul de capatai in crearea unui fond documentar de traduceri si studii de pionierat care nu au mai fost completate decat sumar si intamplator .

Astfel incat prea multe modificări sau adaosuri în materie de studiu „protoromân” nu s-au produs după 1990. Notabile sînt doar introducerea „perioadei literare protoromâne” în istoriile literaturii apărute ulterior, fapt ce denotă că intrăm într-o oarecare normalitate şi că s-a depăşit un complex de inferioritate, eronat, ce ar proveni din pretinse lipsuri, ce nu există, de fapt. Foarte solide, studiile lui Ion Rotaru, din „O istorie a literaturii române” (în şapte volume), valorifică în capitolul privitor la „protoromâni” (vol. IV, pg. 2046) multe din concluziile emise de savanţii anteriori. Însăşi maniera de a stabili „prototipuri de creaţie”, „modele” şi „stereotipuri” (pe care o aplicasem într-un studiu apărut în 1986, la Viena, pg.152-157) este utilizată în mod corect. Alte studii de sinteză, cu o contribuţie originală, încă nu au apărut, chiar dacă uneori, pentru uz didactic, se prezintă drept sinteze – simple comentarii. O compilaţie utilă (care, totuşi, uită să citeze întotdeauna concluziile anterioare, atribuindu-şi merite discutabile) este însă „Literatura dacoromână” (1999) de M. Diaconescu.

Aceeaşi tehnică de însuşire de merit necuvenit apare şi în alte situaţii. Nicăieri , Gh. I. Şerban care a tradus opera latină a lui Martin de Bracara (procurată de mine din Germania) şi la cererea mea şi a publicat-o prin insistenţa ce am depus către Mitropolitul Nicolae Corneanu (în „Altarul Banatului”, nr. 5-6/1988) nu menţionează descoperitorul acestui autor „protoromân” şi meritul acestuia (deşi, în studiul publicat mai jos , apare această discuţie încă în 1986).

În schimb, rămîn deschise numeroase teme care vor preocupa, poate, pe cercetătorul de mîine. Nu avem încă o ediţie academică de „Fontes Historiae Litterarum Daco-Romanorum” conţinînd , ( eventual în juxtă ) totalitatea autorilor protoromâni . O iniţiase savantul Mitropolit Nestor Vornicescu dar nu s-a continuat, din păcate. Nici opera lui Aethicus Histricus (autor păgîn din sec. IV) nu s-a tipărit. O discuţie asupra lui Jordanes şi a scriitorilor aşa-zis „ arieni ” din sudul Dunării şi din „ Şcoala lui Ulfila ” (de la Buzău) este deocamdată un deziderat , ca şi dezvoltarea descoperirii unui autor (Germanos) din sec. IV , avansată de către Mitropolitul Antonie Plămădeală , ce, poate , ar trebui editat cîndva iar cercetarea – lărgită . Dar toate au ramas pana de curand numai ipoteze si ” actiune intrerupta ” ce va trebui reluata , privita sistematic si intarita .

ARTUR SILVESTRI

_____________________________________________________________________________________

 

ACTUALITATEA LUI IOAN CASSIAN

Există în psihologia omului, –definit ca „animal social”–, o componentă etologică: omul este un „animal”, precum şi o componentă culturală. Prin cultură înţelegem, într- o primă zicere sau abordare a explicaţiei, un sistem de valori, simboluri, credinţe. Scrierile lui Ioan Cassian spun ceva important despre componenta etologică a firii umane universale. Cassian susţine că deşi omul este prin natura lui păcătos, totuşi ceva etic bun subzistă în firea lui. Deşi pogorârea graţiei divine produce o imediată salvare a sufletului, convertirea omului poate de asemenea începe prin exerciţiul voinţei lui. Aceasta pentru că, subliniază Cassian, Bunul Dumnezeu va acorda mereu graţia celui care este în căutarea ei. Chiar şi celui care nu cere, uneori. Aici Ioan Cassian îl contrazice pe Sfântul Augustin (354-430), creştinul berber care sublinia greutatea absolută a Păcatului Originar căzut peste sufletul omului. Conciliul de la Orange (din 529 AD) îi va da dreptate Sfântului Augustin. Abia în secolul XIX este restaurată dreptatea (despre natura psihologică a omului universal) afirmaţiilor lui Ioan Cassian. Se mai poate adăuga de noi că aproape tot romanul francez al veacului XIX este influenţat de această psihologie a omului real, subliniată prima oară de scriitorul creştin Ioan Cassian. Iar în secolul XX, psihanalistul francez Michel Foucault (1926 -1984) se arăta fascinat de acurateţea analizelor psihologice pe care le descoperea citind textele religioase vechi dar frumoase, scrise cu şaisprezece veacuri mai înainte de Ioan Cassian.

Scriitorul călugăr „scit” (daco-român) de limbă latină Ioan Cassian, ori pe latineşte Joannes Eremita Cassianus, s -a născut cândva în jurul Anului Domnului 360, –dar poate chiar exact la 360 AD–, într- o localitate aflată pe drumul roman chemat Via Traiana Nova. Acum, nu este mai puţin adevărat că bunul nostru împărat Traian a fost un harnic constructor de noi căi romane. Ele chemându- se, alternativ, fie Via Nova Traiana, fie Via Traiana Nova. Imperatorul spaniol este remarcabil pentru lipsa lui de imaginaţie, din cauza aceasta nu s- a păstrat cartea lui tratând despre războiul dacic (plictisitorul text intitulat „De bello Dacico”). Dar pentru acel latin Cassianus de ‚natione Scytha’, adică născut în Scythia Minor, provincia pe care noi o desemnăm acum cu numele slavonic Dobrogea, – reamintim că slavona este o limbă artificială, inventată de cărturarii bizantini Photius, Kirilus şi Metodius odată cu Oikumena slavonică, un concept geopolitic controlat spiritual de la Constantinopol–, această Via Traiana Nova trebuie să fi dus obligatoriu la Tropaeum Traiani. Deci putem aserta că, foarte plauzibil, era acolo un drum care conducea înspre localitatea chemată acum Adamclissi.

Ioan Cassian învăţă o limbă latină simplă, fără rafinamente, în mediul său cultural şi creştin de acasă, centrat pe o biserică, poate deja ascunsă, protejată de agresiunea barbară, poate deja biserică tăiată în creta subterană a ţinutului natal. Faţă de ceea ce învăţă de acasă, Ioan Cassian mai prinse latineşte imersând în Vulgata. Se recunoaşte că Ioan Cassian putea să îşi exprime direct şi foarte veridic gândurile pe latineşte. Ceea ce mulţi dintre autorii latini şi de mare rafinament, contemporani cu el, nu reuşiră într-un grad similar. De aceea textele lor nu supravieţuiră. Ştim acum, din teoriile lingvistice ale lui Tarski Alfred (1902 -1983), un evreu polonez convertit la romano- catolicism, că există o scală şi o gradaţie a limbajelor şi a metalimbajelor, care se pot (ori te pot) apropia sau îndepărta de adevăr. Iar în general, –este poate un adevăr neplăcut acesta pentru scolastici–, limbajul creştinesc aspru te apropie de adevăr cel mai mult. Ioan Cassian vorbea limbajul agrest învăţat în acel Latium Novum care proteja dinspre nord-vest cetatea Nova Roma a împăratului Constantin cel Mare (280-337).

Pe un reper de timp marcat de evenimentul major al primului conciliu de la Constantinopol (381 AD), pentru a- şi desăvârşi educaţia creştină, Ioan Cassian peregrină cu alt tovarăş, pe nume Germanus, poate şi el tot din Scythia Minor, în „Romania Hierosolymitana”, adică în Romania Ierusalimului, teritoriul sacru care este marea miză a lumii: de ieri, de astăzi, de mâine.

Peregrinii aceia se opriră o vreme la o abaţie aflată lângă Vicleim – Betleem, nume ce înseamnă Casa Pâinii în limba ebraică. Insoţit de acelaşi Germanus, Ioan călători apoi în Egipt. Unde ucenicii trăiră învăţând credinţa şi viaţa intensă întru spirit de la anahoriţii din Tebaida, asceţii deşertului care împrejmuie mănoasa Vale a Nilului. Mai târziu, şi aflat pe tărâmul galo – roman unde şi muri la 433 AD, –alţii zic că ar fi trăit mult mai mult–, Ioan Cassian scrise, codifică şi transmise înţelepciunea învăţată de la sfinţii părinţi creştini din deşertul Egiptului. Aceste opere latineşti de literatură patristică, tratând în esenţă ‚antrenamentul omului lăuntric şi perfecţiunea inimii’, se cheamă: Una „De institutis coenobiorum”, cealaltă „Collationes”, şi au fost scrise la rugămintea Sfântului Castor (nu se ştie când s- a născut, dar se ştie precis că a murit la 420 AD), titularul vechii episcopii din Apt, localitate aflată acum în dioceza de Nîmes.

Dintr – un timp când ştim că se afla în Palestina şi în Egipt, îl găsim pe Ioan Cassian în anul 403 la Constantinopol. Viaţa creştină din oraş era dominată atunci de Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur. Ceilalţi doi Sfinţi Ierarhi, filosofii-teologi cappadocieni Vasile cel Mare şi Grigore Nazianzus, urcaseră deja la cerurile simbolice ale credinţei.

Patriarhul Ioan Gură de Aur îl face pe Cassian diacon, şi îl trimite cu o însărcinare diplomatică la episcopul din Roma. Este posibil ca în acel timp să accepte şi invitaţia de a fonda o mănăstire în stil egiptean sau „deşertic” la Massalia, în Galia sudică. Oricum, se ştie că imediat după anul 410, Ioan Cassian ctitoreşte abaţia Saint Victor de lângă Marsilia. Reglementările de vieţuire spirituală instituite de Ioan Cassian pentru Saint Victor vor fi adoptate mai târziu şi la faimoasa mănăstire benedictină de la Port Royal. Unde alături de învăţătura teologică se instituie, se perpetuează şi se accentuează cultura gramaticii filosofice. Era de fapt acel Trivium sau ‚Arta construirii discursului’, absolut necesar pentru orice timp, chiar şi în cel de acum. Dar pentru noi, românii, care nu am trecut în Evul Mediu prin experienţa unui Trivium scolastic latinesc, spiritul şcolii de calitate este resuscitat abia în secolul XIX de către Gheorghe Lazăr şi Ioan Eliade Rădulescu la Sfântu Sava. Unde se implementează Ideologia Şcolilor Centrale ce îi formează în România pe oamenii politici ai ‚partidei naţionale’.

Dr . TITUS FILIPAS

_____________________________________________________________________________________

O RECUPERARE A TEMEIURILOR ISTORICE SI RELIGIOASE – TREI STUDII ” ANDREIENE ”

Dupa „Dervent, o poarta a crestinismului romanesc” si „La portile luminii – Miracolele de la Dervent”, publicistul Dumitru Manolache ne ofera un splendid si tulburator triptic andreian, care aproape epuizeaza problematica legata de prezenta si activitatea Sfantului Apostol Andrei in teritoriile noastre. Plecand de la studiul interdisciplinar a unui numar mare de date, traditii si izvoare, este reconstituit universul crestin timpuriu, in momentul plamadei sale din Cuvantul Sfantului Apostol si stratul spiritual getic. O recuperare a unui episod de mare insemnatate din trecutul nostru, prin trei carti foarte bine documentate si scrise frumos: „Andrei Apostolul Lupilor” (Editura Anastasia, 2000, cu binecuvântarea I.P.S Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului), „Sfântul Apostol Andrei la Dunărea de Jos” (Episcopia Dunării de Jos, 2001, cu binecuvântarea P.S. Casian Crăciun, Episcopul Dunării de Jos) si „Sfântul Apostol Andrei şi protocrestinismul in spatiul românesc. Lupii mielului” (Editura Arhetip, 2004). Citez din cuvantul lui Razvan Codrescu, de pe coperta
4 a primei carti pomenite mai sus: „Fara a fi teolog, publicistul Dumitru Manolache a cercetat cu dragoste si migala marturiile sau argumentele scripturistice, patristice, istorice, arheologice, lingvistice, mitologice si folclorice referitoare la Sfantul Apostol Andrei, Cel dintai chemat, si la misiunea lui evanghelizatoare de la
Gurile Dunarii, unde stramosii românilor, vechii daci (al caror nume etnic se talmaceste „lupii”), au primit crestinismul de timpuriu, in mod pasnic si organic, pregatiti tainic pentru aceasta de henoteismul spiritualist al religiei lui Zamolxis. „Andrei – Apostolul lupilor” este cea mai completa sinteza de pana astazi a traditiei globale privitoare la Sf. Andrei si la originile apostolice ale crestinismului românesc, oferind reflectiei teologice un vast material factologic, in parte inedit, intr-o vreme in care constiinta româneasca are nevoie mai mult decat oricand de o recuperatio a propriilor temeiuri istorice si religoase.”

Dr. AURORA PETAN
_____________________________________________________________________________

REFERINTE BIBLIOGRAFICE ,FOARTE UTILE, PRIMITE DE LA DAN CULCER, director ASYMETRIA, Paris

Pentru cei doresc sa duca mai departe sau sa critice sugestiile din publicatia pe care o editati, privind scrierea getica, o vedere a textului Bibliei lui Ulfilas va fi de folos.
http://wikisource.org/wiki/Bible,_Gothic,_Ulfila#Nehemias

_____________________________________________________________________________

DOUA STUDII INEDITE , CARE NU SI-AU PIERDUT ACTUALITATEA
Reproducem aici doua studii de mare insemnatate ,ramase pana astazi inedite,desi autorii lor sunt personalitati insemnate ale studiului istoriografic si lingvistic romanesc ;ele apartin prof.dr.I.C. CHITIMIA si prof.dr. VIRGILIU STEFANESCU-DRAGANESTI. Amandoua trebuiau sa apara in 1989 , la Ed.Stiintifica si Enciclopedica din Bucuresti,in volumul DACO-ROMANICA . Studii de literatura straromana ” ,initiat si coordonat de Artur Silvestri. Aceleasi texte erau ,de asemenea,planificate pentru aparitie in anul urmator-1990- la ed.NAGARD, din Milano. Datorita unor elemente de context istoric , nici unul din aceste volume nu a aparut pana azi. Ele vor fi ,insa, editate in anul 2007,ca document de istorie a cercetarii , de catre cel ce le-a initiat si le-a ingrijit, avand,la vremea respectiva,toata solidaritatea din partea celor ce au fost inclusi in aceste ” carti amanate ” .
_______________________________________________________________________________

VIRGILIU STEFANESCU – DRAGANESTI

 

ULFILA SI „SCOALA LUI ” – Implicaţii istorice ale contactelor lingvistice gotico-daco-romane în secolele III-IV e.n.

Este un fapt binecunoscut că ştiinţa lingvisticii ajută în numeroase cazuri ştiinţa istoriei, după cum şi ştiinţa istoriei ajută în mare măsură ştiinţa lingvisticii, stabilind cadrul social-istoric în care au avut loc şi căruia i se datorează un mare număr de fapte de limbă. În acest context unul dintre numeroasele aspecte ale contactului celor două ştiinţe, avînd, în cazul de care ne ocupăm, foarte importante implicaţii pentru istoria poporului român, îl constituie şi obiectul studiului de faţă.

Printre argumentele nefondate – reluate din nou şi în ultimul timp de către străinii care contestă continuitatea strămoşilor în fosta Dacie Traiană, după retragerea oficialităţilor şi legiunilor romane în sudul Dunării – menţionată de unii istorici latini1, – în anul 271 (după alţii 275), în timpul împăratului Aurelian, se invocă deseori şi faptul că românii nu pot produce nici un fel de dovezi de ordin lingvistic existînd în limba lor sau în limba altor popoare, cu care au venit în contact2, din care să rezulte permanenţa lor în Dacia, în secolele următoare retragerii sus-amintite.

Ori, asemenea dovezi există după cum am arătat într-un articol publicat şi în „Revista de Istorie” nr. 10/19863, – numai că sînt ignorate, cu rea credinţă, de contestatarii drepturilor istorice ale românilor asupra teritoriilor României de azi.

Chiar dacă nu posedăm documente redactate în limba populaţiei daco-romane, datînd din secolele următoare retragerii lui Aurelian, constatăm, în schimb, existenţa în limba gotică, limba reprezentativă a ramurii estice a popoarelor vechi germanice, căreia îi aparţineau vizigoţii şi aliaţii lor (printre care gepizii) – a unui mare număr de elemente lingvistice latine împrumutate de la daco-romanii din fosta Dacie romană, în perioada de timp la care ne referim.

În prealabil, înainte de a dezvolta tema de mai sus, considerăm că, pentru înţelegerea mai clară a contactelor lingvistice gotico-daco-romane sînt necesare cîteva precizări în legătură cu conţinutul textelor istoricilor latini, la care ne-am referit.

Informaţiile privitoare la relaţiile dintre Imperiul Roman şi popoarele germanice, aflate în teritoriile de dincolo de graniţele de nord-est ale Imperiului sînt foarte succinte şi puţine, în comparaţie cu informaţiile documentare privind istoria internă a Imperiului sau contactele acestuia cu popoarele vecine de-a-lungul celorlalte frontiere. Ca urmare, şi informaţiile cu privire la evenimentele privind retragerea romanilor din Dacia şi ocuparea acestei provincii de către vizigoţi şi aliaţii lor sînt foarte reduse. Probabil istoricii sau nu voiau să se refere la acest eveniment umilitor pentru Imperiul Roman sau, cînd l-au menţionat, au vrut să fie cît mai lapidari.

Faptul istoric, în esenţa lui, a constat în trecerea sub autoritatea vizigoţilor, cu titlul de foederati (aliaţi) ai Imperiului Roman, cu făgăduiala de a împiedica orice atacuri vrăjmaşe asupra ţinuturilor Imperiului situate în sudul Dunării. În felul acesta, se asigura liniştea pentru Moesia şi Iliria şi, bineînţeles, şi pentru populaţia care părăsea Dacia. Textele istorice au fost însă interpretate de unii străini ca afirmînd că Dacia ar fi fost lăsată ca o ţară pustie în calea vizigoţilor, fiind ulterior ocupată şi de alte popoare migratoare. După multe sute de ani acestea ar fi lăsat-o, la rîndul lor, pustie şi atunci o populaţie din Peninsula Balcanică, numită valahi, ar fi trecut în nordul Dunării, abia în secolul al XIII-lea, ocupînd Muntenia, Oltenia şi Moldova, în afară de Ardeal, ocupat de unguri cu mult înainte şi unde românii s-au infiltrat ulterior.

Ne propunem, prin urmare, să analizăm din punct de vedere stric lingvistic această interpretare eronată a textelor istoricilor latini. Este însă necesar să ne referim, foarte pe scurt, la unele fapte esenţiale privind situaţia populaţiei în Dacia Traiană în momentul retragerii armatei şi a oficialităţilor romane din această provincie, în anul 271.

Traian a cucerit Dacia în anul 106 e.n., într-o vreme cînd atît Roma cît şi Italia sufereau de fenomenul demografic al suprapopulaţiei. Pe de altă parte, răspîndirea creştinismului în masele populare sărace era atît de îngrijorătoare, încît Nero (54-68), după ce a dat foc Romei (în anul 64), a acuzat de acest fapt pe creştini, pentru a trece la o serie de persecuţii împotriva acestora, de o cruzime şi o întindere înspăimîntătoare (maltratări, închisoare, vindere ca sclavi, răstigniri, aruncare la fiare în Circus Maximus, – Coliseumul nu fusese clădit încă – etc.). Persecuţiile împotriva creştinilor au fost reluate, ulterior, şi de Domiţian (81-96), deşi nu cu intensitatea de mai înainte, şi continuate de Traian (98-117), într-o măsură mai slabă4. Persecuţiile se datorau refuzului creştinilor de a se închina statuii împăratului – proclamat zeu din timpul vieţii sale, – de a aduce ofrande zeilor tradiţionali, de a satisface serviciul militar, ei erau împotriva sistemului sclavagist şi aristocratic, susţinînd că toţi oamenii sînt egali înaintea lui Dumnezeu. În această situaţie, avînd proaspătă amintirea grelelor persecuţii din trecut şi continuînd să fie pedepsiţi şi la data respectivă, creştinii din Roma şi Italia au pornit în mare număr spre Dacia. Drumul din nordul Italiei spre Dacia este scurt şi comparativ uşor de parcurs şi mai sigur, pe malurile rîurilor Drava şi Sava, traversînd Iliria, pentru a ajunge în Banat sau continuînd drumul pe malul Dunării pînă la Podul lui Traian, pentru a se stabili în Oltenia şi restul Daciei.

Bineînţeles şi numărul romanilor necreştini era mare, atraşi, şi ei în special de faptul că Dacia era o ţară bogată. Istoricul Eutropius spune următoarele în privinţa colonizării Daciei: „Traianus victa Dacia ex toto orbe romano infinitas eo copias hominum transluterat ad agros et urbes colendas. Dacia enim diuturno bello Decebali viris fuerat exhausta”5. Adică: „După ce a cucerit Dacia, Traian adusese aici o mulţime nenumărată de oameni, din (toată) lumea romană, spre a cultiva cîmpurile şi a locui oraşele depopulate de bărbaţi de lungile războaie ale lui Decebal”.

Un prim fapt care trebuie observat în legătură cu textul de mai sus este că Traian ar fi procedat la o masivă colonizare a Daciei. Dar nici un alt istoric roman nu menţionează acţiuni asemănătoare ale oamenilor privind romanizarea Galiei, Spaniei sau celorlalte provincii, care au devenit ţări locuite de populaţii de origine latină în Europa Contemporană. Sintagma ex tot orbe romano nu are, pe de altă parte, sensul să numaidecît din toată lumea stăpînită de romani s-au adus colonişti în Dacia. Nu era prea uşor să se călătorească, în acele vremuri, din Britania, Africa de Nord-Vest, Spania, Egipt etc. spre Dacia. În acelaşi timp, limba latină neavînd nici articol definit şi nici nedefinit autorii latini folosesc adesea adjectivele totus (tot) şi omnia (tot), atunci cînd vor să fie mai precişi în expunerile lor. Ca urmare, în textul de mai sus totus se poate foarte bine interpreta în sens de articol. Însuşi Iuliu Cezar îşi începe celebra sa istorie De Bellor Gallico cu cuvintele: Gallia est omnis divisa in parte stres (Galia este împărţită în trei părţi). Omnis îndeplineşte aici funcţia de articol definit, fiindcă fără omnis sensul lui Gallia est divisa… ar fi acela de „O Galie e împărţită…”. Chiar şi în limba noastră contemporană vorbim de: „România este o republică socialistă” şi de: „Ceea ce urmărim este să realizăm o Românie puternic industrializată”, exprimări imposibil să fie deosebite în acelaşi fel în limba latină.

Ca urmare a situaţiei pe care am arătat-o, sintagma ex toto orbe romano, însemnînd: „din lumea romană”, se poate foarte bine referi numai la „lumea” cetăţenilor romani. La data cuceririi Daciei numai Roma şi Italia şi o serie de oraşe din teritoriile aparţinînd Imperiului Roman se bucurau de cetăţenie romană. Numai locuitorii respectivi puteau spune cu mîndrie: Civis romanus sum (sînt cetăţean roman). Popoarele din ţările cucerite nu puteau si considerate ca, „romani”. Abia în anul 212, edictul lui Caracalla acordă cetăţenia romană tuturor locuitorilor liberi ai Imperiului, ceea ce a grăbit romanizarea dacilor. În acelaşi timp, unde se întemeiau colonii romane, coloniştii nu plăteau impozite; o altă indicaţie că ar fi vorba de cetăţeni romani. Faptul este, de altfel, întărit tot de Europius, care spune, mai departe, vorbind de intenţia lui Hadrian de a părăsi Dacia în anul 117 – la numai 11 ani de la începerea acţiunii de colonizare – că sfetnicii acestuia i-au atras atenţia că „ar lăsa sub stăpînirea barbarilor mulţi cetăţeni romani”6, – ceea ce l-a făcut să-şi schimbe hotărîrea.

Tot din examinarea textului mai sus menţionat, considerăm că termenul viris (bărbaţi) nu este cazul să fie interpretat ca însemnînd „poteţial uman în general”, de care ar fi fost depopulată Dacia, – ceea ce ar fi putut duce la concluzii exagerate, privind chiar exterminarea populaţiei băştinaşe. Faptul că Dacia a pierdut foarte mulţi bărbaţi între 18 şi 40-45 ani este de necontestat, deoarece, pe lîngă cei omorîţi în lupte şi fugiţi din Dacia, un mare număr au fost duşi ca sclavi la Roma, unde, conform relatărilor istoricilor, mii de daci au murit în luptele de gladiatori, din cadrul serbărilor publice desfăşurate timp de 123 de zile, pentru a preamări victoria. Pierderile de bărbaţi tineri însemnau o reală reducere a forţei de muncă necesare pentru muncile agricole. Dacia era o ţară agricolă bogată ale cărei avuţii naturale trebuiau exploatate, de unde decurge încă un motiv pentru a fi colonizată. Observăm că istoricul roman menţionează întîi stabilirea de colonii la sate şi numai în al doilea rînd la oraşe. În cea ce priveşte oraşele, se înţelege în acest caz că au venit mai cu seamă mici meseriaşi şi negustori.

În privinţa colonizării Daciei considerăm necesar să subliniem şi următoarele aspecte. Dovada marelui număr de romani creştini veniţi de la Roma şi din Italia o constituie nu numai limba română pe care o avem azi, dar mai cu seamă, terminologia creştină fundamentală, care sete de origine latină. Astfel, aproape 90 de cuvinte aparţinînd acesteia sînt latine. Nicăieri istoria nu vorbeşte de vreo acţiune de creştinare a Daciei de către misionari de limbă latină venind din apus. De la Constantinopol şi din Peninsula Balcanică iradia influenţa limbii şi text4lor greceşti în primele secole ale erei noastre. Mai tîrziu, începînd cu secolul al XI-lea şi pînă în secolul al XVII-lea, cît s-a oficiat în bisericile româneşti în limba slavonă, limba a fost supusă unei puternice influenţe slave. Existenţa vocabularului religios de origine latină arată, prin urmare, că creştinismul a putut fi adus în Dacia chiar de către coloniştii veniţi în timpul lui Traian şi în cursul secolului al II-lea. Exodul coloniştilor creştini a continuat, fără îndoială şi sun Hadrian (117-139), acesta persecutînd şi el pe creştini, ca şi alţii dintre împăraţii care i-au urmat.

În mod special credem că se impune acum o analiză lingvistică a unui text fundamental pentru creştini şi anume rugăciunea Tatăl nostru (această rugăciune, conform Noului Testament, a fost formulată de însuşi Iisus Christos). Textul românesc respectiv este constituit numai din cuvinte de origine latină cu excepţia a trei termeni şi anume: greşeală (cu derivatul său greşiţi), ispită şi mîntuieşte (de la verbul „a mîntui”). Într-una din variante se foloseşte verbul a izbăvi, de origine slavă, dar considerăm că varianta cea mai veche este aceea în care apare cuvîntul mîntuieşte, care poate fi, însă, de origine autohtonă.

După unii, a mîntui este de origine maghiară, fiindcă în limba maghiară există un cuvînt, ment avînd un sens apropiat. Nu considerăm această explicaţie satisfăcătoare, pentru următoarele motive: dicţionarele etimologice maghiare nu menţionează un asemenea cuvînt ca fiind de origine fino-ugrică (limba din care coboară maghiara) termenul apărînd astfel ca un împrumut; cuvîntul nu apare în textul unguresc al rugăciunii Tatăl Nostru, aşa că nu pare deloc credibil să fi pătruns pe alte căi în varianta românească; în limba română şi textele bisericeşti denumirea populară a luii Iisus Christos este Mîntuitorul, care nu-şi are un echivalent din acelaşi verb în limba maghiară; în fine, în Moldova verbul reflexiv a se mîntui, are, în limba populară, sensul de a se termina (s-o mîntuit; „s-a terminat”). Credem, mai curînd, că ne aflăm în prezenţa unui cuvînt geto-dacic, care ar fi putut pătrunde incomparabil mult mai uşor în textul rugăciunii decît cuvîntul maghiar, care ar fi fost împrumutat cel mai devreme în secolele X-XI. Împrumutarea cuvîntului din limba română în limba maghiară apare de asemeni plauzibilă.

În ceea ce priveşte posibilitatea ca voia să fie preluat din slavonă, trebuie să reţinem că existenţa formei slave: volja nu exclude, cîtuşi de puţin, derivarea formei româneşti din verbul latin volo-velle, avînd o origine comună indo-europeană, conform dicţionarelor etimologice, cu vechiul cuvînt indian vrnite, vechiul avestan var-, vechiul lutianuan velyti şi vechiul germanic wiljan, avînd acelaşi sens. Cuvîntul ar putea fi prea bine o formă veche latină daco-romană, sau o formă latină contaminată de o formă dacică a cuvîntului sau chiar şi o contaminare cu forma slavă sus-menţionată – date fiind fluctuaţiile în pronunţarea unor cuvinte, care abia în secolul trecut capătă forme slavizate. Faptul necesită o cercetare mai aprofundată, ca şi a altor încă multe probleme de etimologie.

O discuţie mai amănunţită credem că este necesară cu privire la verbul sfinţească-se, din textul rugăciunii, care, fiind derivat din substantivul sfînt, a fost considerat de unii ca fiind de origine slavă, forma slavonă a cuvîntului corespunzător fiind svet. Forma veche, bisericească a termenului a fost, însă, chair şi pînă la începutul secolului trecut: sînt, sînta, fiind înlocuită, în paralel, încă în acea vreme, în alte texte de forma sfînt. Cuvîntul slav s-a pronunţat iniţial în biserică svet, devenind sfet, mai tîrziu după generalizarea formei populare. Sub presiunea limbii slavone, folosită în bisericile româneşti timp de şase secole, sînt a fost comtaminat de cuvîntul slav sfet, devenind sfînt. O inserare în termenul slav a consoanei n, pentru a deveni sfînt, nu se poate explica lingvistic, în timp ce vechiul cuvînt românesc avea o vechime de aproape o mie de ani în limba română, cînd forma sfînt ar fi putut fi creată cel mai devreme. Formele sant, santa, san, devenite sînt, sînta, sîn în română, sînt formele din latina vulgară, care au fost păstrate în toate celelalte limbi romanice şi pînă astăzi (în franceză: saint, pronunţat acum fără t final; în italiană: santo, san; în spaniolă, santo, san; în portugheză: santo, san). Păstrarea formei sînt, sînta şi în limba română bisericească scrisă, chiar şi la începutul secolului trecut este atestată în lucrarea parohului Dimitrie Ţichindeala, intitulată Epitomul, sau scurte arătări pentru Sînta Besearecă…8. Astfel, în titlul lucrării de mai sus apare expresia Sînta Besearecă; apoi întîlnim Sîntele Vase (pag. 1); Sîntu Duh (Pag. 43); sînta jertfă (p. 45); sîntului Simbol (p. 45); unul sînt, unul Domn Isus Hristos… (nu e vorba de verbul a fi, v. contextul respectiv), p. 59; unul sînt, unul Domnul (p. 60); sîntul Potir (p. 60). Menţionăm şi faptul că în aceeaşi broşură se întîlnesc şi termenii sfinţirea şi sfinţenie, formaţi în limba română din substantivul sfînt şi nu împrumutaţi din slavonă. În aceeaşi ordine de idei menţionăm că pe unele portrete de sfinţi din trecut se poate citi prescurtarea snt şi nu Sf., cum se obişnuieşte în biserici în prezent.

Deosebit de importanţi pentru dovedirea originii de la Roma şi din Italia a coloniştilor veniţi în Dacia sînt termenii ecleziastici de origine latină, în număr de aproape nouăzeci, totodată termenii fundamentali care nu se pot schimba decît cu mare greutate în orice religie. Cităm, ca exemple, următoarele cuvinte, care, provenind din latina vulgară, prezintă uneori diferenţe faţă de latina clasică şi, prin urmare, unele dintre ele nu sînt atestate de dicţionarele latine: Dumnezeu (Domunis Deus); duminică (Domini dies); Crăciun (creatio – creationem); colindă (calendae); creştin (chrestianus); a boteza (baptisare); cruce (crucem); cer (coelum); a crede (credere); închinăciune (inclinationem); rugăciune (rogationem); a ruga (rogare); a îngenunchia (in + genos); înger (angellus); tîmplă (templum); împărăţia lui Dumnezeu (imperator); fiu (filis); martir (martyrus), oţet (acetum), bobotează (apă + botează), adormire (dormire), iertare (libertare), preot (presbiter), popă (papa), altar (altus), săptămînă (septimana), păcat (peccatum), cimitir (coemeteri(am)), a răposa (reposare), mormînt (momentum), oseminte (ossa), Paşti (dies pascharum), Floriile (floralia), Rusallile (Rosalia) etc.

Unii lingvişti au socotit că o serie de cuvinte româneşti nu trebuie considerate ca fiind de origine latină, deoarece nu corespund legilor de transformare fonetică aplicabile cuvintelor întîlnite şi în latina clasică. În felul acesta au ajuns să le considere ca fiind împrumuturi din slavă, de exemplu însuşi numele lui Traian întîlnit în Pluguşorul ca „Bădica Traian”, fără a ţine seama că există şi cazuri în care a latin devine o în limba română. De exemplu Alutus – Olt; aket – oţet; calenda – colinda; papa – popă etc. De asemeni, s-a emis părerea că termenul calendae trebuia să devină cărindă în limba română, fără a se ţine seama de excepţii şi contaminări lingvistice.

Termenii de mai sus, fiind fundamentali pentru credinţa creştină, au existat în limba pe care au adus-o chiar coloniştii de la Roma. Multe dintre aceste cuvinte pot, astfel, contribui la cunoaşterea limbii vulgare, vorbită în Dacia Traiană, la vremea respectivă.

Coloniştii au adus, totodată, cu ei, o limbă bogată cerută la adunările lor religioase – încă de la Roma, – de nevoia povestirii, in extenso, a legendelor biblice, a vieţii şi învăţăturii lui Iisus Christos, ceea ce presupune o limbă care depăşea cu mult nevoile contactelor curente în legătură cu activităţile zilnice privitoare la agricultură, creşterea vitelor, etc. Vom adăuga, de asemenea, că romanii creştini veneau cu o morală cu totul nouă în Dacia. Ei nu înrobeau pe nimeni, deoarece toţi oamenii erau egali înaintea lui Dumnezeu. Nu jefuiau şi nu asupreau pe geto-daci, deoarece îi considerau fraţii lor, conform preceptelor etice adaptate. Îi invitau la adunările lor şi pe geto-daci, care, impresionaţi de morala superioară a coloniştilor creştini, deveneau membri ai comunităţii acestora. Avînd aceeaşi credinţă, căsătoriile dintre geto-daci şi această categorie de romani deveneau mult mai uşoare, realizîndu-se şi în acest fel contopirea celor două popoare.

Cele de mai sus, precum şi încă multe alte fapte asemănătoare, au contribuit la romanizarea rapidă a Daciei, ceea ce a făcut pe unii istorici străini, neînţelegînd fenomenul în toată complexitatea lui, să considere romanizarea Daciei ca un adevărat miracol într-un timp atît de scurt cît a durat ocupaţia romană. În concluzie, socotim că putem cita aici cuvintele lui Vasile Pîrvan: „Romanismul şi creştinismul nostru sînt născute şi crescute în chip firesc, încet şi tainic în Dacia lui Traian”9.

Creştinismul şi romanizarea continuă să se consolideze în Dacia pe toată durata existenţei ei ca provincie romană, afluxul de romani creştini continuînd şi din cauza persecutării creştinilor şi de mulţi dintre împăraţii care i-au urmat lui Hadrian, ca, Antonius Pius (138-161), Marcus Aurelius (161-180), Septimius Severus (193-211), Maximimus Thrax (235-238), Dacius (249-251), Valerianus (253-260) şi Aurelianus (270-275)10. După părăsirea Daciei, persecuţiile lui Diocleţian (284-305) înlăuntrul Imperiului ating cea mai înaltă culme de la Domiţian, ceea ce face ca mulţi creştini să treacă Dunărea, în Dacia, unde, în acea vreme, convieţuirea cu goţii se dovedise posibilă.

Bunele relaţii dintre geto-daci şi colonişti au contribuit substanţial în perioada 106-271 la dezvoltarea unei vieţi prospere şi la cîştigarea numelui de Dacia Felix pentru Dacia. În această stare de lucruri, Aurelian, chiar după o înfrîngere a vizigoţilor, face totuşi pace cu aceştia, îi recunoaşte ca aliaţi şi le cedează Dacia, vizigoţii luîndu-şi obligaţia să apere noua frontieră, stabilită pe Dunăre, de orice atacuri din partea altor populaţii migratoare. În privinţa retragerii romanilor din Dacia, dăm următorul pasaj, pentru a putea fi analizat în totalitatea lui şi nu numai pe baza unor fragmente, cum se obişnuieşte adeseori: „Defuncto Traiano Aelius Hadrianus… statim provincia tres reliquit quas Traianus addierat et de Assyria, Mesopotamia, Armenia revocavit exercitus ac finem imperii esse voluit Eufraten. Idem de Dacia facere conatum amici deterruerunt, ne multi cives romani barbaris traderentur, propeterea quia Traianus victa Dacia ex toto orbe Romano infinitas eo copias hominum transluterat ad agros et urbes colendas, Dacia enim diuturno bello Decebali viris fuerat exhausta”11. („Murind Traianus, Aelius Hadrianus […], a părăsit îndată cele trei provincii pe care Traian le adăugase [la imperiu] şi a rechemat armatele din Assyria, Mesopotamia şi Armenia şi a dispus ca Eufratul să fie graniţa imperiului. În ceea ce priveşte Dacia, prietenii l-au sfătuit să nu facă acelaşi lucru, ca nu cumva numeroşii cetăţeni romani să cadă în mîinile barbarilor, deoarece Traianus, după ce Dacia fusese învinsă, transferase acolo din [toată] lumea romană nesfîrşite mulţimi de oameni pentru cultivarea ogoarelor şi îngrijirea oraşelor. Căci Dacia, din cauza îndelungatului război al lui Decebal, fusese secătuită de bărbaţi”).

Din examinarea atentă a textului e mai sus rezultă următoarele: Eutropius foloseşte termenul imperium pentru „Imperiul Roman”, iar cîteva rînduri mai departe spune că Traian a adus în Dacia locuitori ex toto orbe romano „”din lumea romană, adică a cetăţenilor romani, care în acea vreme aveau această calitate numai la Roma şi în Italia. Faptul este confirmat şi de cuvintele pe care, puţin mai înainte, istoricul latin le foloseşte cînd relatează că prietenii lui Hadrian l-au sfătuit să nu se retragă din Dacia, ca nu cumva numeroşi cetăţeni romani să cadă în mîinile barbarilor, „deoarece Traian aduse mulţimi nesfîrşite de locuitori din lumea romană”. Eutropius menţionează apoi întemeierea coloniilor în primul rînd pe ogoare şi apoi în oraşe, arătînd astfel ordinea importanţei lor.

Adjectivul toto are în cazul de mai sus în mod evident funcţia de articol definit, sensul lui orbe romano fiind altfel partitiv.

Mai departe, Eutropius adaugă:

Provinciam Daciam quam Traianus ultra Danubium fecerat intermissit, vastato omni Illyrico et Moesia, desperans eam posse retinere, abductosquw Romano sex urbibus et agris Daciae in media Moesia collocavit appelavitque eam Daciam, quae nunc duas Moesias dividit et dextra Danubio in mare fluenti cum antea fuerit in laeva”, care în traducere sună: („Şi pentru că Iliria şi Moesia fuseseră devastate, el [Aurelian], pierzînd speranţa că mai poate păstra provincia Dacia, pe care Traian o făcuse dincolo de Dunăre, lăsat-o între imperiu şi triburile agresive, iar pe acei romani, pe care i-a adus de pe ogoarele şi din oraşele Daciei, i-a aşezat în mijlocul Moesiei şi a dat numele de Dacia acestui ţinut care desparte acum cele două Moesii şi care se află în dreapta Dunării, după cum fluviul curge în mare, în timp ce mai înainte Dacia fusese în stînga”).

Din cercetarea textului latin rezultă: în primul rînd, autorul foloseşte adjectivul omni cu sensul de articol definit, pentru a arăta că nu era vorba numai de atacuri parţiale şi, oarecum, a justifica abandonarea Daciei; în al doilea rînd, nemaifolosind pe omnis sau totus cu substantivul romanos, arată că este vorba de un sens partitiv al cuvîntului şi prin urmare este vorba de o retragere numai a unei părţi a populaţiei.

Cel mai important fapt ni se pare însă crearea de către Eutropius a termenului intermissit, cu sensul, după cum arată latinistul Gheorghe I. Şerban12, de „a lăsa între imperiu şi triburile germanice agresive o regiune de protecţie”. Termenul, folosit ca o justificare a părăsirii Daciei, corespunde situaţiei de ocupare a acestei provincii de către vizigoţi şi aliaţii lor, cu titlul de foederati (aliaţi) ai Imperiului Roman, înţelegînd să apere noua graniţă, Dunărea, de atacuri din partea altor triburi germanice. Faptul a dus, de asemeni, la o pătrundere paşnică a vizigoţilor în Dacia. Nicăieri istoria nu pomeneşte că Dacia ar fi fost ocupată prin lupte. După cum am văzut, istoria vorbeşte de devastarea Iliriei şi Moesiei, dar nu şi a Daciei. Aurelian, originar din ceea ce el a numit Dacia Ripensis (care cuprindea Serbia şi partea vestică a Bulgariei din zilele noastre), repurtase de altfel o mare victorie împotriva vizigoţilor de a se ajunge la înţelegerea de mai sus. Istoricul roman arată astfel că se realiza un spaţiu de apărare în nordul Dunării datorat considerării vizigoţilor ca foederati.

Este necesar să examinăm acum şi textul istoricului Flavius Vopiscus13. Deşi unii istorici contestă existenţa acestuia, totuşi, în volumul Les Ecrivains de l’Histoire Auguste se menţionează că Flavius Vopiscus s-a născut la Siracuza, unde ar fi murit în anul 313 sau 341. În anul 291 sau 292, prefectul Romei, Iunius Tiberanus, l-a solicitat pe autor să scrie o istorie a împăratului Aurelian, intitulată Aurelianus. În volumul sus-menţionat, în istoria lui Aurelian, cap. XXXIX, pag. 584 întîlnim textul următor: „Cum vastatum Illyricum ac Moesiam deparditam videret, provinciam transdanuvianam Daciam a Traiano constitutam, sublato exercitiu et provincialibus (s.n.), religuit, desperans eam posse retineri, abductosque ex ea populos (s.n.), in Moesiam collocavit, appelavitque suam Daciam, quae nunc duas Moesias dividit”14. În traducere: „Deoarece a văzut Iliria devastată şi Moesia depopulată, el [Aurelian] a părăsit provincia transdanubiană Dacia, înfiinţată de Traian, retrăgînd armata şi funcţionarii provinciali, pierzînd speranţa că ar mai putea-o păstra, iar acea populaţie pe care a adus-o din ea a aşezat-o în Moesia, pe care a numit-o Dacia sa şi care acum separă cele două Moesii”. Este vorba de Moesia Superior şi Moesia Inferior, între car4e a fost creată Dacia Aureliană.

Preferăm să cităm textele originale, deoarece traducerile făcute în special de autorii străini sînt foarte aproximative în ceea ce priveşte amănuntele extrem de importante pentru sensul adevărat şi complet al textelor. Textul pe care îl cităm mai sus prezintă o importanţă deosebită. În primul rînd, autorul foloseşte verbe diferite pentru descrierea fiecăreia dintre situaţiile la care se referă, ceea ce necesită o traducere cît mai exactă. A considera numai exerciţii de înaltă stilistică în folosirea unor cuvinte cît mai variate în cazul textelor lui Vopiscus nu ni se pare un fapt prea convingător. De aceea, autorul spune „sublata exercitiu et provincialibus”, pentru a arăta că retragerea armatei şi a autorităţilor provinciale este o acţiune diferită de retragerea populaţiei despre care se spune că a fost parţial „adusă”, fiindcă, după cum am văzut în numeroase cazuri, autorii folosesc termenii totus şi omnis atunci cînd vor să fie precişi. În al doilea rînd, cu 75 de ani înaintea lui Eutropius, Flavius Vopiscus este mai exact în privinţa diferitelor categorii de cetăţeni romani evacuaţi din Dacia. El distinge de asemeni între populos şi provincialibus şi foloseşte termenul populos pentru populaţia trecută în sudul Dunării.

Într-o paranteză, putem observa că daco-romanii creştini nu aveau niciun interes să se retragă peste Dunăre, deoarece Aurelian i-a persecutat şi el pe creştini. În acelaşi timp, popoarele germanice nu au căutat să-şi impună religia lor altor popoare şi nu i-au persecutat pe creştini. Apoi, aşa-numita „Dacie Aureliană” era un teritoriu populat şi nu putea primi numeroasa populaţie a Daciei, căreia trebuia să i se acorde un mare număr de terenuri agricole în locul celor abandonate în Dacia!

Istoricul Rufus Festus vorbeşte de o retragere a romanilor din Dacia încă din anul 253, în timpul împăratului Gallienus (253-268). Acelaşi lucru îl spune şi istoricul Orosius în treacăt şi în puţine cuvinte15. Conform celor arătate de Popa-Lisseanu şi alţi autori, Gallienus a cedat o parte din nord-estul Daciei vizigoţilor, în anii 251-253. De aici, probabil, originea denumirii Bucovina (ţara fagilor), provenind din cuvîntul vechi germanic bok (fag).

Cum convieţuirea cu goţii în nord-estul ţării se dovedise suportabilă, în cei aproape 20 de ani care au precedat cedarea întregii Dacii vizigoţilor, daco-romanii au fost încurajaţi şi de această situaţie pentru a rămîne în ţara lor, cu atît mai mult cu cît Dacia nu a fost cucerită prin lupte.

În această situaţie, după retragerea legiunilor şi oficialităţilor romane situaţia creştinilor chiar se îmbunătăţeşte. Orice fel de persecuţii încetează. Probabil din această vreme începe folosirea, în mod deschis, a termenului basilica (sală) > „biserică” în Dacia. În oraşele unde se aflau aceste clădiri, care nu serveau numai de judecătorii, ci şi pentru alte adunări cetăţeneşti, acum, prin plecarea judecătorilor romani, creştinii se puteau aduna în mare număr şi în văzul public. Romanii necreştini, părăsiţi de preoţii lor, sînt şi mai uşor atraşi de creştinism. Ca urmare, în curînd daco-romanii devin cu toţii creştini, realizîndu-se aceeaşi unitate a populaţiei ca şi, mai tîrziu, în Bulgaria16.

Între timp, apăruseră cimitirele cu cruci, precum şi crucile zugrăvite pe pereţii caselor creştinilor, a semne de recunoaştere şi de protecţie împotriva nenorocirilor. Obiceiul a rămas şi pînă în prezent foarte răspîndit în Ardeal. Faptul ar putea explica originea termenului krest, însemnînd „cruce” în vechea slavă. Ori, cuvîntul fiind derivat de la termenul creştin, rezultă că vechii slavi au asociat crucile pe care le vedeau de numele folosit de creştini ca denumire a lor. De aceea din krest s-a format apoi şi verbul „a creştina”. Slavii, care s-au aşezat începînd cu secolul VI în unele părţi ale Moldovei şi răsăritul Munteniei au derivat apoi din acelaşi cuvînt crestianus şi termenul Hristianin, care apare în slava veche cu sensul de „ţăran, sătean”, precum şi acela de creştin, deoarece ţăranii daco-romani se numeau „creştini”.

Cînd triburile ungureşti au poposit pentru o perioadă de timp în regiunea de peste Prut, numită într-o vreme Bugeac, fie că au luat de aici termenul slav krest (care a devenit kereszt în maghiară, cu acelaşi sens de „cruce”), fie că au derivat termenul tot din vechiul termen proto-român creştin, preluat de la românii autohtoni în estul Pannoniei şi Ardeal; în orice caz, şi termenul maghiar însemană tot „cruce”, adică asociat cu aspectul cimitirelor, bisericilor şi caselor proto-românilor creştini.

În situaţia de fapt, ilustrată în cele spuse mai sus, daco-romanii au convieţuit în relaţii paşnice cu vizigoţii şi aliaţii acestora, – dintre care cei mai importanţi au fost gepizii, – timp de peste o sută de ani, cînd, în anul 376, fiind zdrobiţi de huni, vizigoţii sînt izgoniţi din Dacia, rămînînd timp de 35 de ani în Iliria, de unde invadează Italia şi ocupă Roma în anul 410. Gepizii rămîn, însă, în Ardeal încă 200 de ani.

În contextul general, în care, se constată din cele arătate că marea masă a populaţiei daco-romane nu a părăsit Dacia, faptul este, în acelaşi timp, confirmat în mod indiscutabil de prezenţa în limba gotică a unui mare număr de cuvinte şi elemente gramaticale de origine latină. Nu este vorba numai de un număr oarecare de cuvinte. Dimpotrivă, împrumuturile sînt foarte numeroase şi mai ales preluate concomitent cu o serie întreagă de elemente gramaticale, ceea ce nu poate fi decît rezultatul unei puternice presiuni asupra limbii gotice, exercitată de o populaţie numeroasă şi situată pe o treaptă superioară de civilizaţie.

Documentul care atestă împrumuturile din limba daco-romanilor este traducerea Bibliei din limba greacă în limba gotică, efectuată de episcopul creştin got Wulfila spre mijlocul secolului al IV-lea. Traducerea a dat naştere unor foarte variate discuţii privind natura acestor împrumuturi, în funcţie de atitudinea mai mult dau mai puţin obiectivă a cercetătorilor. De necontestat rămîne faptul că Wulfina a tradus Biblia, pentru a avea materialele necesare unei convertiri la creştinism a populaţiei gotice.

Datele cu privire la persoana şi viaţa lui Wulfila sînt destul de succinte şi au dat loc uneori la interpretări contradictorii şi foarte personale. Totuşi, din compararea acestora s-a putut ajunge la unele concluzii, general acceptate17. Pe linie maternă, Wulfila era de origine greacă, bunicii săi fiind dintre captivii greci aduşi de vizigoţi în Dacia, în urma unei incursiuni în Asia Mică a acestora, în anul 269. Wulfila este un nume gotic obişnuit, însemnînd „micul lup” (Wulf + ila), sufixul -ila fiind un sufix pentru diminutive şi în alte limbi germanice. Astfel, întîlnim numele proprii Totila (un rege ostrogot din secolul al V-lea, în Italia), Frithila, într-un document din aceeaşi epocă. Cel mai important este însă Attila, denumirea gotică a binecunoscutului rege hun, al cărui nume adevărat a rămas necunoscut (atta = tată, bunic, etc., + ila). Titlul s-a păstrat în Rusia ţaristă, pînă la primul război mondial ţarul fiind numit popular „tătucu” (cu termenul rusesc respectiv).

Wulfila s-a născut undeva ţinutul Ialomiţa, în anul 311 sau 312, (murind în anul 381) şi a căpătat temeinice cunoştinţe de limba greacă de la mama şi bunicii săi. În afară de limba gotică şi-a însuşit şi limba daco-romanilor prin creştinism, biografii săi menţionînd şi faptul că Wulfila a folosit şi limba latină (ei neavînd alt termen pentru limba daco-romanilor), în predicile sale.

Un fapt important asupra căruia credem că este necesar să insistăm este însă următorul. Deşi nu avem scrise în acest sens, socotim că tatăl lui Wulfila aparţinea castei preoţeşti vizigote şi că şi-a pregătit şi fiul în această direcţie, fără să ştie că acesta fusese crescut în religia creştină de mama sa. Dovada ne este furnizată de alfabetul pe care l-a inventat Wulfila pentru scrierea în limba gotică a traducerii sale.

Vechii germanici foloseau, în acea vreme, o scriere proprie, numită runică, în care apar primele inscripţii în Danemarca, în secolul al III-lea e.n. În Dacia, singura inscripţie (datînd din secolul al IV-lea) este cea de pe colanul din tezaurul de la Pietroasele, avînd textul următor: Hailag Gutaniowi (consacrat zeului suprem al goţilor). Influenţa culturii şi civilizaţiei romane era atît de puternică în acea vreme încît, în mai multe cazuri, întîlnim la popoarele din Asia Mică, adăugarea titlului latin iovi, (dativul numelui Jupiter) însemnînd „zeu suprem”, pe lîngă denumirea zeităţii respective. Scrierea runică nu era cunoscută de nimeni în afara acestei preoţeşti, aşa încît (şi pentru acest motiv) Wulfila şi-a pus problema inventării unui alfabet aparte pentru scrierea operelor religioase aparţinînd noii credinţe propovăduite poporului său.

În anul 336 (după alţii probabil şi mai devreme) Wulfila, în vîrstă de 24-25 de ani, însoţeşte o misiune din partea goţilor creştini, care merga la Constantinopol pentru a-i solicita împăratului Constantin cel Mare sprijinul în acţiunea de răspîndire a creştinismului în lumea goţilor. Vizigoţii nu-i persecutau pe daco-romanii creştini, însă regii goţi şi preoţii acestora îi persecutau pe goţii care treceau la creştinism, învinuindu-i că nenorocirile abătute asupra poporului lor, din cauza repetatelor lor înfrîngeri de către huni, se datorau părăsirii vechii religii scandinave de către goţii creştini, zeii străbunilor lor pedepsindu-i acum. La Constantinopole, Wulfila este reţinut cinci ani, timp în care, odată cu studierea aprofundată a limbilor greacă şi latină, este pregătit şi pentru cariera ecleziastică; fiind numit în anul 341 episcop pentru Dacia, a propovăduit aici timp de opt ani, apoi s-a stabilit în sudul Dunării din cauza persecuţiilor regelui vizigot.

Dîndu-şi seama de importanţa unei Biblii în limba gotică pentru răspîndirea creştinismului printre goţi, Wulfila întreprinde traducerea acesteia de timpuriu. După învăţarea aprofundată a limbilor scrise greacă şi latină ajunge la concluzia elaborării unui alfabet ceva mai apropiat de tradiţiile propriei culturi decît cel grecesc. Pentru aceasta, alege dintr-un alfabet uncial grecesc, cu litere ceva mai simplificate, un număr de 20 de litere, care reprezentau sunete existente şi în limba gotică, la care adaugă cinci litere din alfabetul latin, mai simple decît literele greceşti corespunzătoare, preluînd şi două litere din alfabetul runic, pentru sunete specifice limbii gotice. Cunoaşterea scrierii secrete runice este, după părerea noastră, dovada pregătirii lui Wulfila pentru cariera preoţească veche germanică, scrierea fiind cunoscută numai de preoţii goţi. Nu mai este nevoie să subliniem faptul că scrierea runică consta numai din linii şi unghiuri, pentru inscripţii în piatră, pe lemn sau metal, goţii necunoscînd pergamentele folosite în Imperiul Roman.

Întors în Dacia în anul 341 Wulfila desfăşoară o intensă propagandă creştină printre vizigoţi, pregătindu-şi totodată textele religioase necesare. Deşi nu avem nici o informaţie scrisă în acest sens totuşi, cum primele texte necesare propovăduirii creştinismului au început cu rugăciunea Tatăl Nostru şi viaţa şi învăţăturile lui Iisus Hristos, Wulfila a trebuit să traducă, în primul rînd, Noul Testament.

El nu se angaja într-o operă ştiinţifică necesitînd cea mai mare parte a vieţii sale, care să înceapă cu Faceea Lumii şi să ofere poporului gotic toate legendele vechiului Testament. După Noul testament, fără îndoială, a trecut şi la traducerea integrală a Bibliei, probabil selectiv. În orice caz, istoricii ecleziaşti afirmă că a tradus întreaga Biblie, exceptînd Cărţile Regilor.

În urma unei înfrîngeri dezastruoase din partea hunilor, în anul 376, vizigoţii părăsesc Dacia, cerînd voie împăratului de la Constantinopol să treacă în sudul Dunării, ceea ce obţin, nu însă fără destulă greutate, stabilindu-se temporar în Iliria, fosta Dacie Mediteraneană a lui Aurelian, de unde în curînd, în 410, vor porni asupra Romei.

***

Convieţuirea paşnică cu vizigoţii în Dacia se reflectă în împrumuturile de origine latină existente în textul gotic al Bibliei lui Wulfila. Din toată traducerea s-a păstrat pînă azi sub formă de copie, aflată la Biblioteca Universităţii din Uppsala (Suedia), – datînd din secolul al V-lea după părerea experiţilor – numai 9% din traducerea lui Wulfila, reprezentînd trei pătrimi din Noul testament – adică unele părţi din cele patru evanghelii şi scrierile anexe ale acestora.

Din cauza păstrării unei singure copii, au apărut o serie de comentarii cu diferite interpretări privitoare la textul biblic, unii ajungînd chiar să afirme că Wulfila a introdus latinismele în textul gotic, numai fiindcă ştia el limba latină. În price caz, majoritatea cercetătorilor textului gotic au ajuns la următoarele concluzii:

Biblia gotică reflectă limba gotică vorbită atunci, deoarece Wulfila căuta cu tot zelul să-şi convingă compatrioţii să îmbrăţişeze creştinismul şi prin urmare trebuia să se facă înţeles cît mai clar de către aceia care ascultau textele scrise de el în limba lor18. Deoarece a tradus din limba greacă, dacă nu ar fi avut cuvîntul respectiv în limba sa l-ar fi preluat din textul original (singurul existent la acea vreme) şi nu ar fi recurs la cuvinte latine preluate din latina vulgară, – Biblia traducîndu-se în limba latină de către Ieronim abia în jurul anului 420. Textul lui Wulfila nu era prea accesibil maselor gote, îngreunat de unele grecisme, pentru a-l mai încărca şi cu latinisme vulgare, cunoscute numai de el.

Deşi textele Bibliei gotice au fost studiate îndeaproape de un mare număr de cercetători, printre care se numără şi filologi de mare reputaţie, ca Antoine Meillet19, G. O. Curme, Sigmund Feist20, Ernst Gamillscheg21, Joseph Wright, Fernand Mossé, G. W. W. Friederichsen22, W. Braune23, Herman Jellinek24, Vittoria Corazza25, Piergiuseppe Scardigli, M. M. Guhman26 etc., care relevă existenţa unui bogat material lingvistic de origine latină, nici unul dintre autorii sus-menţiuonaţi sau alţi cercetători ai textului gotic (cu excepţia Vittoriei Coraza) nu se referă la timpul, locul şi condiţii în are împrumuturile latine în limba gotică ar fi putut avea loc. Piergiuseppe Scardigli arată că aceste împrumuturi s-au produs, într-o bună măsură, în cadrul unor contacte sociale între vizigoţi şi romani, uşor identificabile, dar fără a aprecia unde au avut loc27. În schimb, Vittoria Corazza, autoarea unor lucrări de o înaltă ţinută ştiinţifică, precizează că termenii latini din limba gotică constituie o dovadă indiscutabilă a existenţei în fosta Dacie Romană a unei populaţii latinofone în secolele al III-lea şi al IV-lea, pentru ca latinismele împrumutate să poată apărea în „Biblia” lui Wulfila.

Dintr-un spirit de strictă interpretare ştiinţifică, Vittoria Corazza se limitează numai la acela cuvinte în cazul cărora se pot dovedi corespondenţe fonetice perfecte între cuvîntul latin goticizat şi sursa lui latină, pentru a fi la adăpost de orice critică, – deşi numărul împrumuturilor este mult mai mare decît acela arătat de lingvistica italiană. Ea nu menţionează şi cazurile în care, deşi originea latină a cuvîntului gotic este indiscutabilă, forma exactă a cuvîntului latin originar nu poate fi stabilită, el aparţinînd limbii latine vulgare, nescrise, şi nu limbii clasice. Chiar şi aşa, acele cuvinte dovedite ca împrumutate din latină sînt mai mult decît suficiente pentru a dovedi existenţa în Dacia a proto-românilor în secolele al III-lea şi al IV-lea.

În acelaşi timp, autorii sus-menţionaţi precum şi cercetătorii în general se limitează numai la împrumuturile constînd din cuvinte simple. Ori, în cele ce urmează vom arăta că mult mai semnificative pentru dovedirea conlocuirii apropiate a două populaţii vorbind limbi diferite sînt o serie de elemente lexicale constituind şi alte categorii de cuvinte. Astfel, ca exemple din această primă categorie menţionăm următoarele cuvinte gotice: acet – oţet; anakumbian – a sta la masă cum şedeau romanii, rezemaţi într-un cot; arka – ladă; awo (pronunţat auo)- bunică ; capillon – a-şi tăia părul scurt; karkara – închisoare; katils – ceaun; kaupon – a face comerţ; lukarn – lumînare; paurpura – îmbrăcăminte de purpură; mes – masă; sakkus – pînză de sac, sigilian – se pecetlui; widowa – văduvă; wein – vin.

O a doua categorie de cuvinte, în care apar împrumuturi latine, o constituie seria de cuvinte compus dintr-un cuvînt gotic şi unul latin. De exemplu: lukarna-statha – şfeşnic; (lukarna – lumînare; statha – suport); weinagards – vie (weina – vin; gards – curte); weinatriu – viţă de vie (weina – vin; triu – viţă) etc.

O a treia categorie de cuvinte influenţate puternic de limba latină o constituie calcurile, adică traducerea unor cuvinte compuse din limba latină n forma unor cuvinte compuse în limba gotică. De exemplu: arma-hairtei – îndurare (lat. misericordia); guthhus – biserică, casa Domnului (guthDominus – Dumnezeu; hus – casa); mana-seths – seminţia omenească (mama – om; setha – sămînţă); uskunths – bine cunoscut (us – complet; kunthus – cunoscut); aina-baur – prin născut.

În fine, o a patra categorie de cuvinte o constituie cuvintele derivate în limba gotică cu ajutorul unor afixe (prefixe sau sufixe) latine. Dăm cîteva exemple de cuvine gotice formate cu ajutorul prefixului latin dis- (a separa): disdailian – a împărţi; distahian – a distruge; distairan – a rupe în bucăţi; diswiss – dizolvare. Foarte impresionantă este şi categoria cuvintelor derivate cu ajutorul sufixului latin -areis. De exemplu: bokarteis – scrib (boka – literă); liuthareis – cîntăreţ (liuth – lăută); laisareis – învăţător (laisan – a învăţa pe cineva); motareis – vameş (mota – vamă) etc.

Ultimele trei categorii de cuvinte constituie o dovadă irefutabilă a exercitării unei presiuni extrem de puternice din partea unei populaţii conlocuitoare şi numeroase cu are goţii întreţineau relaţii paşnice, o populaţie vorbind limba latină, cu o cultură şi civilizaţie superioară celei gotice.

Mai importante chiar, din punct de vedere lingvistic, pentru dovedirea situaţiei de mai sus, sînt, însă, împrumuturile cu caracter gramatical. Precum se ştie, structura gramaticală a unei limbi este, spre deosebire de vocabular, elementul constitutiv cel mai rezistent la influenţe din afară. Ori, şi în cazul gramaticii, limba gotică indică unele împrumuturi din limba latină.

Avînd aceeaşi origine comună indo-europeană, sînt, desigur, fireşti unele aspecte gramaticale comune ale celor două limbi, moştenite din limba de origine. Ceea ce ne ajută în asemenea cazuri, pentru identificarea împrumuturilor, sînt, de exemplu, următoarele situaţii. Dacă o structură gramaticală se întîlneşte numai în limba gotică, în timp ce apare în toate limbile romanice, putem spune, cu multă certitudine, că faptul gramatical respectiv este împrumutat din latina daco-romanilor, cu atît mai mult cu cît latina era o limbă mult mai evoluată decît gotica.

Am mai formulat şi alteori principiul că recunoaştem existenţa coincidenţelor în foarte multe cazuri. Dar atunci cînd coincidenţele se înmulţesc credem că avem dreptul să afirmăm că acestea dus la existenţa unei certitudini. Unii comentatori ai textului gotic au încercat să considere că latinismele din textul Bibliei are reprezenta un capriciu al traducătorului, întrucît Wufila sau copiştii săi ar fi schimbat sau adăugat vreo literă în cazul unor cuvinte, ori s-au depărtat prea mult de la ceea ce ar fi trebuit să fie cuvîntul latin vulgar. Aceştia pierd din vedere că Wulfila şi-a dedicat viaţa unei misiuni religioase şi că buna lui credinţă nu poate fi contestată. În acest sens, trebuie subliniat faptul că, devenind adept al arianismului, Wulfila avea o convingere religioasă foarte categorică şi nu concepţiile unui simplu traducător. Autorii scrierilor care constituie Biblia afirmau că scriu sub inspiraţie divină. Ieronim, care a tradus Biblia în limba latină, a fost proclamat sfînt pentru acest fapt. Moise, în trecutul îndepărtat – precum şi Mohamed – au susţinut acelaşi lucru, în religiile lor. O asemenea stare de spirit, aparţinînd de regulă autorilor de scrieri religioase, ăi face să nu se preocupe de efectele literare ale operei lor, iar copiştii, la rîndul lor, în afara unor greşeli, nu-şi puteau permite abateri personale de la un text „sacru”.

În ceea ce priveşte împrumuturile gramaticale, observăm folosirea pe scară întinsă în limba gotică a indicativului trecut, în forma perifrastică, format cu ajutorul auxiliarului „a fi” şi participiul prezent al verbului respectiv, – ceea ce constituie aspectul continuu al verbelor în engleza contemporană. Forma perifrastică nu se întîlneşte în celelalte limbi germanice vechi şi apare tîrziu în limba engleză. În limba gotică este evident o formă împrumutată şi nu se întîlneşte nici în textul grecesc după care s-a făcut traducerea.

În limba noastră, forma este populară şi în prezent în sintagme de tipul: Ce-o fi zicînd el oare? (Ce va fi zicînd?) Ce-or fi făcînd ei acum? (Ce vor fi făcînd?). Acest viitor perifrastic se întîlneşte, de exemplu, şi la Ion Neculce:

Şi aşa vorbăscu oamenii, că, cînd au fost avînd cu dînşii, cu leşii, i-au fost împungînd cu strămurările, ca pe boi; să tragă”. Cercetătorul Radu Slăvoacă semnalează aceeaşi construcţie gramaticală, auzită în iulie 1982 de la un vorbitor de Ocna Şugatag (Maramureş): „Ieri am fost mergînd la Sighet…”. Prin urmare, o construcţie veche latină păstrată în mod uimitor în limba română populară pînă în zilele noastre!

În textul gotic exemplele sînt foarte numeroase; cităm doar cîteva (Joseph Wrigth, op. cit.):

Was Iohannes daupiands – Ioan (era botezînd) boteza (Marcu, I, 4).

Was laisiands – (el) era învăţînd învăţa (mulţimea) (Luca, IV, 31).

Was meriands – (el) (era predicînd) predica (Luca, IV, 44).

În unele cazuri, sensul acestor construcţii se îndepărtează de acela al construcţiilor respective din limba latină, dar faptul nu prezintă importanţă, – împrumutarea formei constituie faptul care interesează.

Deoarece verbul gotic avea, la început, numai două timpuri: un prezent (şi un sens de viitor) şi un trecut simplu, limba gotică a preluat forma perifrastică latină, cu sens de imperfect şi uneori trecut nedefinit, pentru a-şi îmbogăţi timpurile verbale.

O influenţă asemănătoare, arătînd predilecţia pentru forme gramaticale analitice, formate cu auxiliare, se observă şi în cazul formării trecutului formei pasive în limba gotică, după model latin (de exemplu: laudatus sum – sînt lăudat).

În celelalte limbi germanice vechi această construcţie latină nu a fost preluată.

Exemple de asemenea construcţii în gotică28:

daupiths was – a fost botezat (Marcu, I, 9)

insandiths was Helias – Elias a fost trimis (Luca, IV, 26)

O altă structură latină: acuzativul cu infinitiv, care s-a păstrat şi în franceza şi italiana modernă, dar nu şi în limba română – este de asemenea frecventă în gotică.

gatauia igquis wairthan nutans – vă voi face să deveniţi năvodari (pescari) (Marcu, I, 17)

insandida ins merian – i-a trimis ca ei să propovăduiască (Luca, IX, 2)

haihait ina aftiuhan – i-a cerut ca el să de îndepărteze (Luca, V, 3)

gasah laiwwi sitandan – L-a văzut pe Levi că s-a aşezat.

Structura latină, acuzativul cu participiul prezent, care s-a păstrat şi în româna, franceza şi italiana contemporană este, de asemenea, frecventă în limba gotică:

gasaihwith wulf quimandan (Ioan, X, 12) – vede lupul venind;

gasah Seimonu iah Andraian… wairpandans nati (Marcu, I, 16) – i-a văzut pe Andrei şi pe Simon… aruncînd;

gasah Iakobu… iah Iohanne… manwiandans natia (Marcu, I, 19) – i-a văzut pe Iacob şi pe Ioan, pregătindu-şi năvoadele.

Referindu-se la asemenea structuri, care arată o limbă într-un anumit stadiu de evoluţie superioară, astfel de împrumuturi, sînt, în mod normal, preluări dintr-o limbă aparţinînd unei culturi superioare, prin urmare limba latină folosită la adunările şi în predicile religioase ale daco-romanilor creştini.

O altă structură împrumutată din latină este folosirea cazului dativ pentru complementul comparativului. Este vorba de o structură implicînd o oarecare fineţe gramaticală şi, prin urmare, constituind, fără nici un fel de îndoială, un împrumut din limba daco-romanilor. Şi în prezent folosim în limba română structuri ca „mai marii lor”, în care comparativul a fost substantivizat. Fr. Mossé29 citează următoarele cazuri în care apare construcţia sus-amintită:

swinthoza mis (marcu, I, 7) = mai puternic mie – mai puternic decît mine;

managizo thaim (Matei, V, 37) = mai mare aceluia – mai mare decît acela;

frodozans sunum liuhadis (Luca, XVI, 8) = mai înţelepţi fiilor luminii – mai înţelepţi decît fiii luminii.

Spaţiul acestui studiu nu ne permite multiplicarea exemplelor care sînt destul de numeroase în textul gotic. În orice caz, putem spune că împrumuturile lexicale şi gramaticale în limba gotică ar marca începutul dezintegrării limbii gotice, proces care se va continua în timpul trecerii vizigoţilor prin Peninsula Balcanică, Italia şi sudul Franţei, pentru a dispărea apoi complet în teritoriile sus-menţionate.

Gepizii trec printr-o situaţie asemănătoare în Transilvania, iar ostrogoţii, mai tîrziu, în Pannonia şi Italia.

În acelaşi timp, unele aspecte ale împrumuturilor latine în limba gotică ne arată şi influenţa civilizatoare exercitată de daco-romani asupra triburilor germanice (vizigoţi, gepizi, bastarni, rugi, skiri etc.).

După cum arată Piergiuseppe Scardigli, o serie de împrumuturi care pot apărea la prima vedere ca împrumuturi întîmplătoare, sînt, legate, de fapt, de relaţii sociale apropiate între vizigoţi şi populaţia daco-romană din Dacia.

Astfel, cuvintele anakumbian (a sta la masă, rezemat pe o parte, conform obiceiului roman); mes (masă; forma cuvîntului în lat. vulgară); lukarna (lumînare); aurali (ştergar); kapillon (a-şi tunde părul); paurpura (haină de purpură); balsan (parfum); sulio (sandală) sînt termeni legaţi de obiceiul de a lua masa împreună, conform tradiţiei romane. În orice caz, dacă numai în puţinul ce s-a păstrat, reprezentînd doar 9% din traducerea lui Wulfila există un material lexical şi gramatical de origine latină atît de abundent, ne putem lesne imagina bogăţia de împrumuturi de origine latină din întreaga Biblie.

Vom adăuga cu această ocazie că unii lingvişti străini consideră că Wulfila foloseşte, în traducerea sa, limba gotică colocvială şi nu o limbă literară artificială. Era natural să fie astfel deoarece traducerea a fost făcută pentru cîştigarea mulţimii la creştinism. Un fenomen asemănător se constată şi în traducerea Bibliei în limba latină, efectuată de Ieronim în anul 420, a cărei limbă este cît se poate de departe de limba lui Cicero, Cezar, Tacit etc. Micile corectări şi regularizări nu alterează de altfel întinsa ţesătură a împrumuturilor. Cînd Tyndale traduce Biblia în limba engleză, în secolul al XVI-lea, el nu rivalizează cu limba literară a zilelor sale. Este prea bine cunoscut, de asemeni, faptul că martin Luther a ales dialectul german cel mai răspîndit al epocii sale, pentru traducerea Bibliei (1534) din aceleaşi motive ale accesibilităţii textului respectiv pentru majoritatea germanilor.

Deşi trebuie să fi existat un mare număr de copii ale Bibliei lui Wulfila, acestea s-au pierdut datorită dispariţiei popoarelor gotice şi mai ales prin preluarea populaţiilor gotice de către Biserica de la Roma, care oficia slujba religioasă în limba latină. În acelaşi timp, întrucît Wulfila era adept al arianismului e posibil ca, în mod intenţionat, copiilor Bibliei sale să fi fost distruse, fiind puse în legătură cu numele susţinătorului unei erezii. Pe de altă parte, organizarea din ce în ce mai bună a ierarhiei bisericeşti şi a controlului şi îndrumării de către autorităţile ecleziastice superioare urmărea folosirea unei singure limbi în scrierile şi activităţile religioase. Biserica de la Constantinopol căuta să impună textele şi limba greacă oriunde putea şi acelaşi lucru era pus în practică şi de Biserica de la Roma, în privinţa limbii latine. Traducerea Bibliei în alte limbi era considerată ca o erezie în sine. Abia în urma admiterii traducerii Bibliei în limba slavonă, pentru a putea cîştiga la creştinism popoarele slave, această limbă a fost admisă în toate regiunile dominate de slavi în Europa răsăriteană devenind limbă bisericească timp de mai bine de şase secole şi în ţările româneşti, cînd se introduc în limba română un număr însemnat de cuvinte sau forme slavone ale cuvintelor (v. mai sus lucrarea lui D. Ţichindeala pentru evoluţia cuvîntului latin vulgar sant în sfînt).

Relaţiile paşnice dintre daco-romani şi vizigoţi (precum şi cu celelalte triburi germanice venite odată cu aceştia sau după ei), ca gepizii, bastarnii, skirii, rugii, burgunzii, ostrogoţii etc., au avut ca urmare şi împrumutarea unor elemente lingvistice de către daco-romani din germanica veche.

Nu avem nici un fel de informaţii cu privire la modul cum convieţuia populaţia băştinaşă cu noii veniţi. Dar odată ce Dacia nu fusese o ţară cucerită prin lupte şi goţii veneau ca aliaţi, relaţiile de conlocuire erau bune, după cum rezultă din schimburile lingvistice.

În cadrul contactelor lingvistice între două populaţii, schimburile lingvistice au loc în mod obişnuit în ambele direcţii. Ca urmare, vom găsi şi în limba română unele împrumuturi lexicale şi gramaticale din limba popoarelor gotice care, la rîndul lor, dovedesc prezenţa în Dacia a proto-românilor în secolele al III-lea şi al IV-lea. Ele nu pot însă constitui un element important la formarea limbii române, al cărei element secundar constituent al limbii este, după cum se ştie, cel slav. Dintre împrumuturile lexicale gotice menţionăm cuvîntul bucher (gotic bokareis – scrib) cu sensul de „cărturar, scrib” şi în limba română. (Cuvintele latine în -areis, reduc terminaţia la -er, -ar, în limba română în mod curent.) În slavona veche nu este atestat în forma de mai sus. Nu este imposibil ca acest cuvînt să fi fost împrumutat din proto-română în slavă, deoarece vizigoţii invadează Italia în anul 410, cu aproape 200 de ani înainte ca slavii să înceapă ocuparea regiunilor din sudul Dunării. Neavînd un contact direct cu vizigoţii, slavii nu au putut împrumuta acest cuvînt decît prin intermediul proto-românilor.

Probabil din timpurile dominaţiei hunice sau chiar ceva mai înainte a apărut şi instituţia „”judeţilor (judecători) şi „judeţelor” (teritorii şi comunităţi controlate de aceştia) subordonaţi puterii politice a diferiţilor stăpînitori ai Daciei. Instituţia a luat probabil fiinţă sub influenţa cărţilor „judecătorilor” din Vechiul testament care preced „cărţile regilor”. Proto-românii nu se puteau organiza decît pe o bază religioasă şi instituţia „”judecătorilor biblici le apărea şi ca o recomandare de ordin divin. În felul acesta, nu-şi arogau titluri care puteau fi manifestări de independenţă sau autonomie. Situaţia de mai sus ar putea explica şi versurile din Cîntecul Nibelungilor, care relatează că la nunta lui Attila cu Kriemhilda (cca 450) a participat şi ducele Ramunc, cu 700 de însoţitori din „Wallachenland” (ţara valahilor) (cum erau numiţi de către germanici în acele vremuri toţi locuitorii din Imperiu şi fostele provincii romane). Din datele istorice ale epocii nu rezultă că ducele Ramunc (ortografiat Ramung) ar fi putut veni din sudul Dunării sau nordul Italiei, ţinuturi care nu aparţineau regatului lui Attila. Ducele Ramunc era, după toate probabilităţile, un vasal al lui Attila, după cum acesta avea şi alţi vasali în celelalte ţinuturi pe care le supusese30.

Ca împrumuturi din gotică în proto-română, considerăm următoarele: Cuvîntul leac (în gotică lekis) – nu apare în slava veche, aşa încît nici nu se poate pune problema unei asemenea origini.

Hrană, apare în limba gotică în forma hrains, avînd sensul de curat, după cum trebuie să fie de altfel hrana. Chiar dacă în cazul unor cuvinte unele sensuri nu sînt absolut aceleaşi în ambele limbi, trebuie să reţinem faptul că în textul gotic cuvîntul respectiv apare cu un singur sens. Ori, în toate limbile, atît vechi cît şi moderne, cele mai multe cuvinte au foarte multe sensuri, dar în modestul text gotic care s-a păstrat nu se pot găsi mai multe sensuri ale cuvintelor. Motiv pentru care şi hrană apare astfel.

Un fapt important necesită, de asemeni, să fie precizat. Împrumuturile latine în gotică au fost preluate aproape exclusiv în legătură cu creştinarea goţilor şi, prin urmare, trebuie înţelese în contextul respectiv. În schimb, împrumuturile din gotică în proto-română au avut loc în cadrul relaţiilor sociale şi de muncă, între cele două populaţii, ceea ce, desigur, explică şi unele depărtări de sens, faţă de acela din Biblia lui Wulfila. Lăutar apare în textul gotic: liuthareis cu sensul de „cîntăreţ”. Nu apare în texte slavone. Verbul a iubi şi derivate ale sale apar în textul gotic sub forma liuba (iubit). A iubi, conform dicţionarelor etimologice, este de origine indo-europeană şi se găseşte şi în limba latină sub forma lubet, libet. Prin urmare, a iubi putea exista şi în limba dacică. Evoluţia diferitelor cuvinte în limba română, nu are cum să fie urmărită într-un mod riguros, deoarece nu s-au păstrat texte în limba română pînă în secolul al XVI-lea. Faptul generalizării verbului a iubi ar putea fi datorată şi sensului prea posesiv, în limba proto-română a verbului latin amo-amare (a iubi), eu iubesc putîndu-se confunda cu eu am (posed). Pe de altă parte, pentru exprimarea unor sentimente mai înalte s-a considerat necesară, din cele mai vechi timpuri, folosirea unui alt cuvînt decît amo.

Pierderea lui l iniţial este un fenomen care se întîlneşte şi în cazul cuvintelor latine: leporem > iepure; linum > in (planta); libertate > a ierta. Fapt care explică, probabil, şi originea cuvîntului isteţ, întîlnit în gotică în forma listiga şi avînd acelaşi sens.

Un alt cuvînt germanic preluat de daco-romani este şi termenul gata şi derivatele sale. De la verbul gotic tauin (a face) limba gotică a format cu ajutorul prefixului intensiv germanic ga- (frecvent atît în gotică, cît şi în celelalte limbi germanice) verbul gatauian (a pregăti, a instrui). Odată ce este vorba de o formaţie proprie germanică, nu se mai pune problema unei alte origini a acestui cuvînt. Menţionăm doar că în manuscrisul poemului englez Beowulf, datînd din jurul anului 1000, apare cuvîntul gatawe cu sensul de „pregătit pentru luptă”. Cuvîntul slav gatovi apare, astfel, de origine gotică; foarte probabil preluat din proto-română. [Gat – din albaneză este tot împrumut din gotică din cauza prefixului germanic ga-, vizigoţii au locuit în Ieuria între 376-410]. Cuvîntul românesc razna apare în textul gotic în forma razn însemnînd „casă” şi ga-razn (vecin), asociat cu noţiunea de casă. „A o lua razna” a putut fi asociat, la început, cu „a pleca acasă”, vorbind de un vizigot.

Pe lîngă cuvinte, proto-româna împrumută şi unele structuri gramaticale din gotică. Astfel, apare formarea, în limba română, a viitorului cu auxiliarul a voi – ca şi în limba gotică, spre deosebire de celelalte limbi romanice în care viitorul are o formă proprie, fără auxiliar. Viitorul format cu ajutorul verbului „a voi” este general în toate limbile germanice (cu acelaşi auxiliar sau unul apropiat ca sens).

De exemplu: allai thaiei WILEINA gagudaba LIBAN (toţi aceia care vor trăi cucernic…) (Epistola a doua către Timotei, cap. III, par. 12)31. Menţionăm, în această privinţă, că viitorul în limbile slave se formează într-un mod diferit.

Folosirea în proto-română a demonstrativului latin ille, illa (acela) – aceluiaşi cuvînt ca în toate celelalte limbi romanice, – corespunde aceleiaşi structuri gramaticale din gotică. Articolul definit este, după cum se ştie, proclitic în celelalte limbi romanice. Este însă enclitic în română, după cum este şi în gotică şi în limbile scandinave (unde poate fi şi proclitic în unele cazuri). Articolul definit apare abia la începutul evului mediu (în toate limbile în care apare) şi, prin urmare, nu poate proveni dintr-un străvechi substrat balcanic necercetat.

În mod asemănător, atribuirea unui substrat străvechi necunoscut viitorului format cu auxiliar nu pare posibilă, deoarece formele analitice ale verbelor apar şi se răspîndesc abia la începutul evului mediu.

De remarcat este, de asemenea, faptul că în textul gotic întîlnim, pentru exprimarea viitorului, o structură formată cu auxiliarul a avea, ca şi în limba română vorbită, şi inexistentă în celelalte limbi romanice. De exemplu:

tharuh WISAN HABAITH (acolo au a fi să fie)32.

O altă structură foarte obişnuită în limba gotică şi existentă în limba română, dar nu şi în celelalte limbi romanice, este folosirea demonstrativului „acela” (lat. ille) în postpoziţie cu funcţia de articol definit, precum şi folosirea posesivului împreună cu articolul definit. De exemplu33:

ahman THAIM unhrainiam (duhuriLE necurate) (Marcu, I, 27)

suns MEINS SA liuba (fiuL MEU iubit) (Marcu, I, 11)

hlaif unsaranna THANA (pîineA noastră) (Matei, VI, 11).

Asemenea construcţii nu aparţin gramaticii celorlalte limbi romanice. În schimb, ele există şi în limbile scandinave, ceea ce indică originea germanică (gotică) a construcţiei româneşti.

Numărul exemplelor de felul celor de mai sus poate fi mult înmulţit, dar chiar şi numai cele enumerate aici oferă o suficientă dovadă indisputabilă a existenţei continui a unei populaţii masive daco-romane în fosta Dacie.

În epoca la care ne referim, daco-romanii erau buni agricultori crescători de vite pricepuţi, harnici, prietenoşi şi omenoşi, avînd o lungă tradiţie şi experienţă în cultura livezilor şi viţei de vie (aceasta necultivată în ţinuturile de unde veneau goţii), aşa încît nu putea decît să fie de mare ajutor acelora care veniseră să se stabilească printre ei.

Lingvistul englez Henry Bradley34 se referă în mod deosebit la lunga perioadă de conlocuire paşnică între daco-romani şi triburile gotice, arătînd că pătrunderea acestora în Dacia romană nu s-a făcut prin violenţă şi distrugere, ca în alte regiuni ale Europei. În acest cadru, schimburile lingvistice dintre cele două populaţii constituie poate dovada cea mai indiscutabilă a continuităţii daco-romanilor în Dacia, în secolele al III-lea şi al IV-lea şi implicit şi în secolele următoare, deoarece împrumuturile lingvistice reciproce nu au putut avea loc decît în Dacia.

Odată stabilită cum am arătat mia sus, continuitatea daco-romanilor în fosta Dacie se întăreşte şi posibilitatea stabilirii cuvintelor româneşti ca fiind de origine dacică – fapt sprijinit şi de toponimia celto-dacică. Astfel, cuvintele româneşti, de altă origine decît latină, slavă sau gotică, care îşi au un corespondent în indo-europeana primitivă, albaneză, slava veche, germanica veche, lituaniană sau letonă sunt foarte probabil de origine dacică şi nu pot fi considerate împrumuturi.

O problemă importantă în legătură cu această posibilitate o ridică termenul sticlă, care apare în textul gotic sub forma stikls, însemnînd „pahar, cupă”. S. Feist (op. cit) consideră cuvîntul slav stiklo împrumutat din gotică. Goţii însă părăsesc Peninsula Balcanică cu aproape 200 de ani înaintea venirii slavilor în sudul Dunării. În limbile germanice apar următoarele forme ale cuvîntului: engleza veche: sticol; germana veche: stachal; islandeza veche: stikill; în limba lituaniană: stiklas.

S. Feist (op. cit) adaugă că originea cuvîntului în ermanică e nesigură.

Grupul st este un grup consonantic foarte stabil şi este păstrat în cuvinte din epoca indo-europeană primitivă. Prin urmare, cuvîntul pare să fie de origine indo-europeano-dacică, avînd în vedere că industria sticlei este o veche industrie ardeleană, iar goţii erau un popor migrator. Arheologia ar putea aduce unele date în legătură cu această problemă, elementele de mai sus ducînd la concluzia că sticlă ar fi putut fi împrumutat şi de germanica veche şi de slava veche din limba dacică.

Răspîndirea termenului în lumea veche germanică s-ar putea datora, de unde a dispărut între timp, limbii gotice şi Bibliei cunoscută în lumea veche germanică.

Existenţa împrumuturilor în limba română, de felul celor arătate mai sus, explică totodată posibilitatea preluării şi a altor cuvinte germanice din gotica de toate zilele, pe lîngă acelea atestate de Biblia lui Wulfila. În acelaşi timp, nu mar este necesar să căutăm explicarea originii cuvintelor din categoria acelora sus-menţionate ca provenind din alte limbi cînd ele ne-au putut parveni direct din gotică, dovedind şi în felul acesta continuitatea românilor în Dacia. Trebuie să avem în vedere, totodată, contaminările rezultînd din folosirea limbii slavone în bisericile româneşti, timp de peste şase sute de ani, care nu poate schimba originea cuvintelor, după cum am văzut în cazul termenului sînt, devenit sfînt.

Pentru întărirea celor arătate mai sus socotim utilă şi următoarea observaţie. În referatul celor trei profesori universitari italieni, – care apreciind valoarea ştiinţifică a lucrării Le parole latine in gotico, aparţinînd Vittoriei Corazza, o recomandă pentru a fi publicată de către cunoscuta instituţie de cultură „Acaemia dei Lincei” din Roma, – se subliniază că lucrarea respectivă vine în sprijinul dovedirii continuităţii daco-romanilor în Dacia. Menţionăm că printre autorii referatului figurează şi profesorul G. Bonfane, lingvist de reputaţie mondială35. Lingvistul italian Vittorio Pisani apreciază şi el foarte laudativ lucrarea Vittoriei Corazza, într-o recenzie din 196936.

***

Dacă limba gotică este prima limbă germanică puternic influenţată de limba latină vulgară a primei provincii romane ocupată de o populaţie germanică, la rîndul său limba daco-romanilor a fost parţial influenţată de limba gotică, – după cum am văzut, precedînd astfel cu cîteva secole influenţa mult mai puternică şi substanţială a limbii slave vechi asupra proto-românei. Elementul vechi germanic nu trebuie totuşi să fie neglijat deoarece, împreună cu cel celtic şi indo-european, ar putea contribui la explicarea unor aspecte ale limbii române care necesită încă lămuriri.

Faptul nu înseamnă cîtuşi de puţin o diminuare a importanţei limbii slave pentru folosirea limbii române, dar prezenţa în limba noastră a unor elemente lingvistice străvechi – care nu sînt de origine slavă – constituie dovezi preţioase ale continuităţii proto-românilor în Dacia.

Nicolae Iorga a intuit existenţa a ceva ce nu a putut identifica sau defini în mediul cultural care a generat Biblia lui Wulfila şi şi-a exprimat speranţa că „poate vor apărea filologi care să descopere ceva provenind din acest mediu de sedentari goţi organizaţi de multă vreme şi avînd un contact permanent cu civilizaţia romană”37. Iar acest „contact permanent” a început în Dacia, în secolele al III-lea şi al IV-lea, cum s-a arătat mai sus.

Biblia Gotică, a cărei limbă este produsul acelui mediu, conţine, de fapt, aşa cum s-a văzut, elemente cu mult mai multe şi mai valoroase chiar, pentru istoria şi limba poporului român, decît a intuit Nicolae Iorga.

Note

1. a) Eutropius (sec. al IV-lea), Flavius Vopiscus (sec. al III-lea) şi Jordanes (sec. al VI-lea: The Origin and Deeds of the Goths, in English Version, by Charles C. Mierow, Princeton, 1908, passim). Jordanes foloseşte numai sintagma evocatis exinde legionibus (a retras de acolo legiunile, fără a menţiona şi vreo retragere a populaţiei. V. Radu Vulpe, Consideraţii istorice…, p. 11). B) cf. G. Popa-Lisseanu, Continuitatea românilor în Dacia, Bucureşti, 1941, passim: Izvoarele istoriei românilor, Bucureşti, 1936, passim. C) Nicolae Stoicescu, Continuitatea românilor, Bucureşti, 1980, passim.

2. Arpad Balog, Histoire démythifiée de la Roumanie, Paris, 1979, p. 38; André du Nay, Origin of the Romanian nation and language, în volumul: Transylvania, and the theory of Daco-Roman-Rumanian continuity, publicat în S.U.A., fără indicarea localităţii, 1980, p. 64-65.

3. p. 996-1007. Am arătat între altele şi faptul că denumirea Ardeal este de origine ido-europeană-celtico-dacică şi că a fost împrumutată din limba română în limba maghiară în forma Erdély.

4. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1960, p. 57 şi 74; Constantin Diculescu, Contribuţie la vechimea creştinismului în Dacia, Cluj, 1925.

5. Eutropius, Breviarum rerum romanorum (Istoria romană a lui Eurtopius), traducere de G. Papa-Lisseanu, Bucureşti, 1916, p. 116, passim.

6. v. text latin, mai departe.

7. Lajos Kiss, Földraj’zi nevek etimólogiai szotara, Budapest, 1978; György Lako, A magyar szókészlet finnugor elemei etimólogiai szotar, Budapest, 1967.

8. Publicată la Buda (Ungaria) în 1808.

9. Vasile Pîrvan, în Contribuţii epigrafice, Bucureşti, 1930, p. 271.

10. Mircea Păcurariu, op. cit., p. 74, passim.

11. v. nota 1: G. Popa-Lisseanu, op. cit.

12. Gheorghe I. Şerban, Problema continuităţii în Dacia în lumina unei noi interpretări a istoriei lui Eutropius, în „Istros”, vol. V, Brăila, 1987, p. 197-211.

13. Deşi unii istorici contestă existenţa lui Flavius Vopiscus, un text atribuit acestuia, totuşi, există şi prin urmare necesită să fie examinat, oricine s-ar ascunde dinapoia numelui sus-menţionat. Lucrarea Les Ecrivains de l’Histoire Auguste, fără dată şi autor – care cuprinde datele menţionate de noi privitoare la Flavius Vopiscus, la pag. 307 – se află în Biblioteca Facultăţii de Istorie a Universităţii din Bucureşti.

14. v. G. Popa-Lisseanu, op. cit., nota 1.

15. v. Nicolae Stoicescu, Continuitatea românilor, Bucureşti, 1980, p. 112-127.

16. v. Vasilka Tapkova-Zaimova, care arată că unitatea statului bulgar a fost realizată prin creştinism, în articolul Au sujet de la formation des nationalités sud-slaves, în „Études Historiques” vol. VII, Sofia, 1978, citat de Valentin Gr. Chelaru în articolul Eléments autochtones et latino-romans dans la structure des langues et des cultures sud-slaves, în „Romano-Slavica”, vol. XXI, Bucarest, 1983.

17. v. Fernand Mossé, Manuel de la langue gotique, Paris, 1956, p. 25-27; Joseph Wright, Grammar of the Gothis Language, Oxford, 1968, p. 195-196.

18. George O. Curme, Is the Gothis Bible Gothic? În „Journal of English and Germanic Philology”, vol. X, 1911, p. 151 şi urm., şi vol. X, 355 şi urm. Urbana, Illinois, S.U.A., 1911; Michael Metlen, Does the Gothis Bible Represent Idiomatic Gothic? Evanston, Illinois, S.U.A., 1932, passim; Piergiuseppe Scardigli, Lingua e storia dei Goti, Firenze, 1964, p. 111.

19. Antoine Meillet, Caracteres généraux des langues germaniques, Paris, 1924.

20. Sigmund Feist, Etymologisches Wörterbuch des gotischen Sprache, Halle (Salle), 1923.

21. Ernst Gamillscheng, Romania-Germanica, Sprach- und Siedlungsgeschichte der Germanen auf dem Boden des alten Römerreichs, Band I, Berlin und Leipzig, 1934.

22. G. W. S. Friederichsen, The Gothic Version of the Gospels, Oxford, 1926.

23. W. Braune, Gotische Grammatik mit (einigen) Lesestücken und Wörterverzeichnis, Halle, 1952.

24. Max Herman Jellinek, Geschichte der gotischen Sprache, Berlin, 1926.

25. Vittoria Corazza, Un’altra prova della continuita Daco-romana: Le parole latine in Ulfila, în „Acta Historica Academica Daco-Romana Monachii”, tomus VIII, München, 1968, p. 41-48; Le parole latine in gotico în „Atti della Academia Nazionale dei Lincei”, Roma, 1969, passim.

26. M. M. Guhman, Gotskii Iazîk, Moskva, 1958.

27. Piergiuseppe Scardigli, op. cit., passim.

28. Exemplele care urmează au fost preluate din Fernand Mossé, op. cit., Joseph Wright, op. cit., şi Wilhelm Streitberg, Die gotische Bibel, Heidelberg, 1950.

29. F. Mossé, op. cit., p. 168.

30. Miron Costin în De neamul moldovenilor afirmă că de la Rîm (Roma) ne tragem; avem, probabil, varianta rîm şi în toponimul Rîmnic.

31. v. Wright, op. cit., p. 290.

32. Ibidem, p. 190.

33. Exemplele care urmează sînt de asemenea preluate din textul gotic publicat de J. Wright, op. cit.

34. Henry Bradley, The Story of the Goths, New York, 1892, passim.

35. v. Vittoria Corazza, op. cit., referatul care precede lucrarea publicată în 1969.

36. În revista „Paideia”, anno XXV

 

______________________________________________________________________________________________

Prof.dr.doc. I.C. CHIŢIMIA
ÎNCEPUTURILE SCRISULUI ÎN LIMBA ROMÂNĂ

1. Argumentul antichităţilor româneşti” Una dintre cele mai dezbătute probleme din Istoria culturii române au constituit-o începuturile scrisului şi literaturii româneşti. Rezolvarea nu putea veni dintr-o dată. Mai întîi, s-a discutat, îndelung şi cu opinii variate, apariţia scrisului în limba română, început văzut de cercetători destul de tîrziu şi sub influenţa unor puncte diverse din afara culturii române, ca şi cum poporul român, cu o vechime mai mare ca a multor altor popoare, implicat în receptarea unor forme primordiale de cultură şi civilizaţie ale erei noastre, n-ar fi manifestat nici un fel de interes în acest sens, ar fi stat amorţit şi mut, deşi între timp descoperirile arheologice de pe întinsul ţării, pînă la cele mai recente, de-a dreptul minunate opere de artă şi de construcţii, îl arată cu un „grai” cultural de clasă înaltă. Cînd, cu ani în urmă am emis ideea unei epoci de „antichităţi româneşti”, urmată de un ev mediu românesc şi apoi ele o perioadă de umanism în limbă zonală de cultură (slavona), la confluenţa secolelor XV-XVI (pandant la umanismul occidental în limba latină), cu deschideri spre idei de tip renascentist şi aşa mai departe, unii cercetătorii cu statut de specialişti s-au mefiat de asemenea viziune şi au rămas la ce ştiau ei1.

Iată însă că cercetări stăruitoare şi neobosite au repus pe tapet, cu competenţă indiscutabilă în materie, problema începuturilor literaturii române. După sinteza prof. Ioan G. Coman despre Scrisori bisericeşti din epoca străromână (Bucureşti, 1979), cu examene exegetice de mare clasă, Dr. Nestor Vornicescu a adunat la un loc, cu discuţii şi interpretări originale, tot ceea ce poate face punct de legătură de la primele opere patristice, din secolele IV-VI în limbile greacă şi latină, pînă la scrieri în limba română din secolele XIV-XVI: Primele scrieri patristice în literatura noastră, sec. IV-XVI (Craiova, 1984) Dacă prezentarea amănunţită şi cu excelentă documentare a răspîndirii scrierilor patristice în literatura română din secolele XIV-XVI nu se mai poate să nu convingă pe „specialişti” de funcţiunea importantă a acestor scrieri în interiorul culturii şi literaturii române vechi, în schimb scrierile patristice în greacă şi latină, datorate unor personalităţi din secolele IV-VI, n-au convins prompt că ele se leagă de poporul român în epoca lui de formaţie, de vreme ce uneori se mai adirmă evaziv că acestea se adresează întregii spiritualităţi orientalei De aceea, acum şi aici, vom insista mai mult în această direcţie.

În primul rînd, cu toate că acel scriitori patristici activau zonal şi nu pentru o singură populaţie, se pune întrebarea pentru care populaţie o făceau mai cu seamă, de pe poziţia lor culturală? Pe de altă parte, trebuie să înţelegem că activitatea lor nu s-a rezumat numai la o serie de scrieri cu dezbateri şi emiteri de idei, pentru sferele înalte, solicitaţi fiind în acest sens de administraţia Imperială, ci mai ales aveau îndatorirea să susţină răspîndirea doctrinei pe toate căile, în masele populare şi iarăşi de întrebat: pentru care mase şi cu ce mijloace? O făceau pentru greci şi în limba latină? Dar aceştia aveau de mai înainte misionarii lor, cu o comunicare directă în greceşte! Cei cu sediul la Tomis se îngrijeau de coloniile greceşti din aceste părţi şi se manifestau aici în limba latina? (Este clar că stîpîneau mai cu seamă această limbă.) Apoi, Laurenţiu de Novae (pe locul actualului Sviştov bulgar, pe malul drepţi al Dunării, în dreptul Zimnicei) de ce populaţii se interesa? Numai de cele de la sudul Dunării? Doctrinar de frunte, nu privea deloc la stînga Dunării? Şi, mai departe, spre sud-vest, contemporanul său, Niceta, cu sediul la Remesiana (actuala Bela Palaka, nu departe de Niş, în Iugoslavia) se uita oare strîmt numai în jur, cînd la nord de Dunăre se petreceau, în acelaşi timp, drame de ecou, precum martirajul lui Sava (372), sub persecuţiile lui Atanaric, şeful vizigoţilor? Toate acestea nu puteau să nu intereseze pe Niceta de Remesiana şi pe alţii. Sînt propuneri mai mult decît logice» Desigur, aceştia au fost preocupaţi nu numai de dacii din sudul Dunării, consangvini cu cei de la nordul fluviului, aflaţi cu toţii în spaţiul definit de acţiunea, Istorică, a lui Burebista, Vasile Pîrvan avea totuşi o viziune neeronată, cînd admitea lucrul lor şi la nordul Dunării4. Îşi aveau sediul pe malul drept, pentru că aci se socoteau mai în siguranţă, dar se exercitau mai larg.

De fapt, dintre toate populaţiile din România Orientală, cea daco-romană (în proces de devenire românească) a fost cea mai asaltată de zbaterile primare pentru răspîndirea doctrinei răsăritene, pentru că era cea mai aptă şi destinată pentru aşa ceva, fapte imprimat clar în terminologia de origine latină din limba română pentru noţiunile de bază ale ei. Această spiritualitate românească s-a născut deci odată cu poporul român şi au crescut cultural împreună. În acest sens, scriitorii luaţi în consideraţie drept „proto-români” (sau „străromâni”) cu operă în latineşte sînt numai nişte exemple de figuri reprezentative, bine alese, aparţinînd veacurilor IV-VI e.n.5, din multe altele (adeseori necunoscute), care s-au consacrat acestei cauze. Autohtoni sau nu, dar mai sigur oameni de prin partea locului, aceşti scriitori s-au integrat cu activitatea şi scrisul culturii incipiente a unul popor nou şi aparţin acestei culturi străromâne.

Dar, în acest context, trebuie să admitem că noua spiritualitate s-a propagat nu atît la treptele sociale superioare, cît mai ales în comunitatea mare a populaţiei şi pe înţelesul acesteia, adică într-o limbă veche, străveche sau străromână. Misionarii predicatori au folosit-o oral sau în scris, şi aceasta tocmai în „golul” aparent şi în „muţenia” falsă dintre secolul VI şi secolul XI, cînd a intrat în uz, după marea schisma din 1054, creştinismul în limba slavonă, adoptat şi de români împreună cu scrisul diplomatic în aceeaşi limbă, pentru armonizarea relaţiilor Instituţionale, culturale şi politice cu slavii vecini. Deci, în acest presupus gol al secolelor VI-XI nu se putea să nu se cuvînte omilii şi să nu se facă, într-o română veche sau străromână, traduceri din textele fundamentale. Omiliile individuale au fost supuse perisabilităţii, afară de cele devenite clasice, fiind create de mari personalităţi. Traducerile sacre, în schimb, au rezistat mai bine ca reprezentînd texte definitiv constituite şi s-au păstrat în copil izolate pînî tîrziu, cînd, spre sfîrşitul secolului al XIV-lea (există indicii), făcîndu-se retraducerea aceloraşi texte, după versiuni slavone cu norme doctrinare, s-au întrebuinţat şi vechile traduceri, ale căror urme sînt vizibile şi de netăgăduit în aceste noi traduceri, păstrate şi ele în manuscrise care nu conţin tălmăcirea originală. Constatăm, în acest context, importanţa primelor scrieri patristice de pe teritoriul românesc şi implicit a cărţilor lui Ioan G. Coman şi Dr. Nestor Vornicescu, care le valorifică. Acestea sînt cele care, în condiţiile istorice ale formării poporului român, au stat, ca bază de plecare, la începuturile culturii şi literaturii române urmate fiind de scrieri şi traduceri de texte biblice (Psaltirea, Faptele Apostolilor) în străromână din latină, avînd loc apoi trecerea la scrisul în limba slavonă şi revenirea din nou la limba română cu folosirea vechilor traduceri. În acest fel literatura română are origini vechi şi o neîntreruptă continuitate, fiind în fond în tablou reconstituit nu numai logic, ci şi argumental), una din cele mai vechi din sud-estul Europei6.

Adăugăm ideea că strămoşii autohtoni, geto-dacii, au avut şi ei scrisul lor, cu alte semne decît alfabetul latin şi un fond local autentic7, care îşi aşteaptă elucidarea şi valorificarea (unele începuturi s-au făcut). Aşadar, substratul cultural este şi mai adînc.

2. Existenţa „textelor paralele”

În prezenta cercetare ne interesează însă problema începuturilor scrisului în româneşte, mai lesne de dovedit decît acela într-o limbă (geto-dacă, „Bessica”, idiomuri tracice) aflată, la începutul Evului Mediu, pe cale de stingere. Ştiinţa şi conştiinţa românească ştiu şi vorbesc astăzi de apariţia scrisului în limba română cel mai devreme la sfîrşitul secolului al XV-lea sau începutul secolului al XVI-lea. Lîsînd la o parte un concept în limba română al actului lui Ştefan cel Mare de la Colomeea (1485) în versiunea latină a căruia se spune: haec inscriptio ex valachico in latinum versa est („acest înscris a fost tradus din română în latină”), s-a păstrat o serie de traduceri în copie, care pot fi reanalizate Psaltirea Scheiană. Psaltirea Voroneţeană, Psaltirea Hurmuzaki, Codicele Voroneţean. Fiind copii, se pune întrebarea cînd s-au efectuat traducerile originale, de pe ce texte şi dacă în ce ni s-a păstrat nu există straturi de limbă română din traduceri mai vechi (pe lîngă cele noi), persistente pînă la copiile respective8.

Pe de altă parte, se pot face consideraţii logice, pe baza unor elemente de limbă, pentru cele mai vechi începuturi ale scrisului românesc, imprimate în terminologie. Este astăzi unanim recunoscut faptul că poporul român a primit creştinismul chiar de la formarea lui şi a limbii sale, înainte de contactul cu slavii. Dovadă peremptorie o fac cuvintele de bază de origine latină, intrate viu în limba întregului popor: biserică, cruce, înger, creştin, pîgîn, păresimi, cîrneleg, Sînziene. Sîmpetru, Sîmedru (şi Sume-dru) etc. Termenii slavoni din acelaşi domeniu au intrat tîrziu, la organizarea bisericii româneşti în contextul ortodoxismului balcanic, şi se referă la oficierea serviciului religios şi la lucruri anexe, unii dintre el fiind, atunci ea şi azi, cei mai mulţi neviabili în limbajul maselor populare: liturghie, utrenie, vecernie, cazanie, cadilă (tămîie) şi de aci cădelniţă, pogrebanie (înmormîntare), odăjdii, blagoveştenie etc. Este o deosebire deci fundamentală din acest punct de vedere între straturile lingvistice.

Dar creştinismul vechi şi termenii legaţi de el n-au căzut ca o mană cerească în limba poporului, el lexicul respectiv a fost receptat în urma unor îndelungi propagări prin acţiuni ale misionarilor, mai ales după idiotul de la Milano (313), prin care Constantin cel Mare a acordat libertate de cult creştinilor. Între aceşti misionari în România Orientală, se înscrie Niceta (pe care l-am mai menţionat), episcop de Remesiana în secolul al IV-lea, adică foarte din vreme, alături de alţii.

Trebuie să admitem însă ca propagarea creştinismului o făceau misionarii (şi ei vor fi fost destul de mulţi) pe bază de texte scrise şi nu din inspiraţie divină. Vechiul Testament fusese lucrat în limbile greacă şi latină în întregime, în ultimele secole ale vechii ere. Noul Testament era gata, în aceleaşi limbi, prin secolul al III-lea e.n. (Vezi „Revista de Istorie şi teorie literară”, 2/1981, p. l5l)9. Fireşte, redacţia primă era primitivă, de aceea Biblia de atunci a fost denumită, după revizuirea de mai tîrziu, Vetus latina sau Vetus romana10. Este cert că misionarii au folosit pentru români o „Vetus romana” şi au cuvîntat într-un limbaj accesibil maselor locale, cu forme înţelese de ele, adică în limba lor de atunci. Nu este de conceput bolborosirea misionarilor într-o limba neînţeleasa, adică într-o latina pură, mai ales că aveau în faţă învăţătura din Epistola apostolului Pavel, pe care o va prelua Coresi, în secolul al XVI-lea: „mai bine cinci cuvinte de înţeles, decît zece mii de cuvinte în limbă neînţeleasă”. Deci se munceau să fie înţeleşi şi întrebuinţau cuvinte sau texte scrise în limba celor mulţi. Aşa s-au perceput şi răspîndit peste tot atît de limpede termenii de bază. Dar mai ales aşa se explică termenii legaţi de actul scrisului, păstraţi atît de viu şi în formaţii expresive în limba română.

Lexicul şi istoria lexicului sînt oglinda vieţii şi culturii unul popor. Viaţa cuvintelor este strîns legată de viaţa oamenilor. Cuvintele se nasc şi devin viabile în limba unei populaţii, cînd au o funcţie practică îndelungată, Altfel vin altele şi le iau locul. În acest sens, dacă latinescul scribere a dat în română permanent a scrie, scriere, scris, scrisoare, script, scriptură (vezi şi formele din aromână) şi nenumăratele formaţiuni în graiul viu, păstrate pînă nu de mult (de exemplu: a face pe scrisă), este pentru că s-a asistat şi s-a participat la actul scrisului în vechime şi termenii n-au venit dintr-o simplă şi trecătoare percepţie auditivă. Că lucrurile stau aşa o dovedeşte şi cuvîntul carte, receptat eu sensul din latină de „scrisoare” (în grai viu şi azi: „ţi-am trimis carte”), devenit în româneşte „act scris”, „document”, de unde „ai carte, ai parte” la judecăţi vechi (vezi şi carte de judecată)11, înţeles mai pe urmă fals ca „ai ştiinţă de carte, ai succes”. Cînd scrisul s-a tipărit, atunci carte a luat la noi şi sensul de text tipărit, pe care lilber (primordial „cămaşa albă” de sub scoarţa unor arbori, bună de scris) l-a dat celorlalte limbi romanice: libro, livre etc. Lucrurile se leagă organic şi aceasta se vede şi din faptul că circulaţia şi lectura mai mare a manuscriselor şi cărţilor în limba slavă, pe o mai lungă perioadă de timp, la un moment dat, au dus la intrarea în circuit viu în limba româna a termenulul slavon a citi (citaţi) şi nu legere latin. Dacă scrisul şi materia de scris n-ar fi avut viaţă veche intensă, atunci, prin cărturarii români care au învăţat slavona şi au practicat, în Evul Mediu tîrziu, scrisul slavonesc (cu litere chirilice), s-ar fi impus în limba poporului terminologia slavonă. Se constata însă pisati, pismo, pisanie etc. au rămas să trăiască numai pentru şi în limba slavă (ultimul cu folosinţă şi la noi doar cu sens tehnic de „inscripţie” la biserici) şi n-au căpătat viabilitate ca să poată înlocui terminologia vie a vechiului scris românesc. Nici kniga n-a fost în stare să înlocuiască pe carte, deşi românii au fost printre cei dintîi care au tipărit cărţi slavoneşti. Aceasta însemnează că scrisul vechi românesc nu este şi nu poate fi o simplă presupunere. Rezultă apoi de aci că, înainte de a se exersa în limba slavă, scrisul s-a practicat într-o românească primară sau protoromână.

De fapt, din acesta vremuri îndepărtate şi din această limbă s-au perpetuat urme de scris în textele religioase în limba română. Din acest punct de vedere, o serie de termeni, conformaţia şi raritatea lor de uz trădează provenienţa din vechime. Din numărul destul de mare de elemente lexicale vechi care au ajuns pînă în textele rotacizante, citate mai sus, dăm cîteva: mesereare (milă) din lat. Miserere, păraţ (cerul-gurii) din palatium, părăta (a pătimi) din lat. poenitare, deşildere (a dori) din desiderare, sprezice (a apela juridic) din superdicere, încindre (înflăcărare) din incendere, încăreaşte (a se încălzi) din incalescere, învoalbe be (a înveli) din involvere, ferica (a ferici), dintr-un felicare, vence (a învinge) din vincere etc. Aceste forme (şi derivatele lor în frază) sînt livreşti şi sună destul de primitiv.

Se pune însă întrebarea cum de au ajuns asemenea elemente în texte socotite ca traduse din slavonă? Nici un text slavon din nici o epocă nu le-a conţinut şi nu le putea convine. De existenţa lor în limba vie a poporului şi a traducătorilor, într-o epocă tîrzie, nu poate fi vorba, fiindcă atunci ar fi persistat printre cuvintele viabile (măcar unele dintre cele citate). Se mai poate spune că sinonimele lor care le-au luat locul nu se împămînteniseră încă atunci în limba română. Pe de altă parte, unele lexeme sînt probabil foarte vechi şi rare autohtonisme, al căror sens nici n-ar putea fi descifrat, de n-ar exista textele paralele, precum zgarbură, însemnînd „încălţăminte”, gimţ (şi cimţ), „şale” sau rutes „iarăşi” etc. De asemenea, autohton şi vechi este şi grumaz, corespondent (şi mai des folosit) pentru păraţ, extrem de rar, precum şi zgău, „pîntece”.

Persistenţa acestor unităţi lexicale, ca vestigii de limbă, nu se poate explica decît printr-o tradiţie şi continuitate texto-logică.

3. O cultură a funcţiunilor multiple: cărţi sacre, „de învăţătură” şi literare

Poporul român, nou format, a venit în contact (chiar din pasta lui primară, în sec III-IV) cu civilizaţia şi cultura romană, care n-a căzut însă pe un gol, căci geto-dacii îşi aveau cultura şi civilizaţia lor de moştenire veche, care devine din ce în ce mai surprinzătoare prin descoperirile arheologice (vezi recent tezaurul în obiecte de aur de la Hinova-Mehedinţi) sau prin noi alte interpretări, precum cele ale unui scris autohton preroman, cu semne de tipul răbojului. Noi cercetări şi interpretări vor arăta probabil, că lingvistic existau anumite apropieri structurale şi în bună măsură lexicale între limba localnicilor şi a cuceritorilor de vreme ce relativ într-un scurt interval de timp, s-a ajuns la contopire şi la cristalizarea unei noi limbi, unitară şi individuală, cu un fond al ei definitivat, încît, începînd de la contactul cu slavii n-a mai receptat decît simple împrumuturi lexicale. Exclamaţia, consemnată în sec. VI: torna, torna. fratre (care nu se mai pune azi la îndoială) este un semn în plus de constituire a unei limbi române străvechi.

Pînî la naşterea poporului şi a limbii române, în prima lor fază însă, literatura latină, alături de cea elină, a avut în zona mediteraneană secole întregi de dezvoltare şi înflorire. Dar şocul cultural următor l-au constituit creştinismul şi literatura lui sub forma a tot felul de texte, în mijlocul cărora s-a trezit la viaţă şi poporul român, adică în sînul creştinismului propagat în forme latino-romanice încă secole de-a rîndul, pînă la despărţirea de cult a bisericilor. Aşa se explică (ca sa revenim) terminologia creştină de origine latină din limba română.

Dintre textele biblice, lucru curios la prima vedere, nu cele legate de Noul Testament şi Cristos, cum sînt Evangheliarele sau Faptele apostolilor, deci texte de esenţă propriu-zis creştină, au avut cea mai mare circulaţie, ci un text aparţinînd Vechiului Testament şi venind, prin urmare, din vremuri de dincolo de creştinism, şi anume Psaltirea. Se naşte întrebarea: cărui fapt se datoreşte această răspîndire şi receptare (în fapt extraordinare), în toate literaturile europene a unul text dependent de religia şi literatura ebraică veche? Explicaţia stă în frumuseţea şi lirismul cîntecelor, capabile să reprezinte sentimentele sufletului omenesc sub forma oricărei religii, adică a aici uneia concret, slujind în fond religia poeziei. Psaltirea a captivat şi a însemnat o oază de odihnă sau de împrospătare spirituală şi cu ea în primul rînd s-au dirijat paşii şi mintea oricărui fel de credincioşi, în Evul Mediu timpuriu, în cel tîrziu, în Renaştere şi mai departe. Nu trebuie să ne mire atunci faptul că toate literaturile naţionale încep cu psaltiri, în redacţii şi traducerii diverse.

Redactată între secolele XI-IV î.e.n., nu numai de David, cum s-a generalizat ştirea, ci şi de alţi cîntăreţi din timpul lui David sau de mai tîrziu: Asaf, Heman, Etin, adunată în formă ultimă în secolul III e.n., Psaltirea s-a bucurat de o căutare şi de folosire continue. În Evul Mediu, a servit nu numai de text liturgic, ci şi de scriere pentru învăţarea cititului, fiind scrisă la un loc cu anumite abecedare. Renumitul filolog în texte biblice, Sf. Ieronim din Strydonul Dalmaţiei (cca 348-420), a tradus şi prelucrat latineşte în trei rîndurl Psaltirea: Psalterium Romanum (cca 383), Psalterium Gallicanum (cca 387), acesta fiind textul lui cel mai răspîndit, şi Psalterium iuxta Haebreos (cca 393). Fluxul acestui text biblic (fără a exclude circulaţia altora) a devenit deci puternic şi a continuat să se desfăşoare neîntrerupt de-a lungul secolelor (şi în forme versificate)12.

Pentru poporul român, de origine romanica, iniţial nu au fost potrivite alte texte religioase de folosit decît cele în limba latină, cu explicaţii în limba acestui popor şi probabil cu anumite traduceri. Între aceste texte, ca peste tot, Psaltirea a avut, fireşte, rolul el important şi ulterior de lungă tradiţie. Că propaganda şi ritualul creştin s-au practicat la poporul român în forme şi termeni proprii o dovedeşte, de pildă, odată mai mult, şi basilica, locaş de cult care s-a păstrat cu numele lui (biserică) numai la români în limba comuna şi vie13, pentru că la celelalte popoare romanice a intrat în uz ecclesia, it. chiesa, fr. église, sp. iglesia etc.14 Localnicii l-au ascultat, de asemenea, pe presbiterii latini şi le-au reţinut numele în al lor preot la nord şi preftu (arom.) la sud de Dunăre. Au existat deci instituţii, texte, misionari, predici vechi şi traduceri, pînă la intrarea în uz a cultului religios în limba slavă şi în rit ortodox, după secolul al XI-lea. Multe lucruri au pierit, dar s-au descoperit zeci de ruine de vechi locaşuri şi multe acţiuni pot fi deduse în legătura cu ele. Este aproape cert, de exemplu, că vechile aşezări au fost acaparate mai tîrziu şi destinate ritului ortodox (sau, cum se spunea, „grecesc”), ori pe locul lor au luat naştere noi instituţii bisericeşti orientale, cum este cazul cu mănăstirea din secolul al X-lea de la Morisena, actualul Cenad din judeţul Timiş15.

Roma n-a renunţat însă la lupta pentru menţinerea sub egida sa a bisericii româneşti, mai ales în urma organizării acesteia după reguli orientale şi acceptarea serviciului religios în limba slavă (admisă de papalitate numai pentru slavi).16 Un şir de documente arată acest lucru. Într-unul din ele, din 1234, papa Grigore al IX-lea vorbeşte de „pseudo-episcopii” din statele româneşti şi încearcă să îndrepte şi să recîştige terenul, după cum au încercat şi alţi papi, mai devreme sau mai tîrziu, acelaşi lucru17.

Între timp însă, separaţia bisericilor a devenit acută. După 1954, s-creat o comunitate spirituală sud-est europeană, unde limba slavonă a început să joace, şi a jucat, rolul pe care l-a avut latina în cultura popoarelor apusene. Cărţile liturgice înseşi au suferit modificări. Totuşi, românii au fost cei dintîi care s-au trezit din acest cosmopolitism, nefiresc în special pentru el, şi au început să spargă îngrădirile canonice, cultivînd de timpuriu limba română şi apelînd la vechi moşteniri textologice româneşti, care supravieţuiseră şi care au lăsat urme indubitabile, ce merită să fie arătate.

4. Urme ale traducerilor timpurii „străromâne”, din latină

Dintr-o dată, chestiunea pare fantezista sau de simplă senzaţie, dar corespondenţa aidoma a unor elemente cu cele din texte latine nu mai lasă nici o îndoială că relaţia text latinexpre sie românească este o realitate.

În primul rînd, trebuie spus că aceste urme vechi se găsesc în textele rotacizante amintitei Psaltirea Scheiană, Psaltirea Hurmuzaki, Psaltirea Voroneţiană şi Codicele Voroneţian. Se constată însă că aceste copii tîrzii conţin forme de limbă românească veche, greoaie (uneori de neînţeles pentru nespecialişti), amestecată cu exprimare evoluată şi fluentă, limbă marcată în primul caz de elemente tipic latine, în al doilea de cele slavone. Reiese că vechi traduceri din latină au fost revizuite şi „îndreptate” cu textul slavon în faţă.

Se pune întrebarea: de ce a survenit această operaţie de colaţionare? Pe ce fel de texte şi aproximativ cînd? Este neîndoielnic că, dacă s-au făcut traduceri din limba latină, într-un context de limbă română primară, acestea n-au avut loc decît înainte de adoptarea liturghiei în limba slavona, şi anume într-o perioadă de timp cînd propagarea creştinismului şi serviciul religios se făceau încă pe bază de texte latine, iar Psaltirea, carte cu imnuri de citit şi de cîntat, destinată maselor, era tradusă pentru ele (ca în cazul multor popoare europene). De ce a trebuit însă mult mai tîrziu, după introducerea liturghiei slavone, cînd s-a simţit din nou nevoia limbii române, să se revizuiască vechile traduceri pe baza textului slavonesc şi nu s-a procedat la o simplă modelare de limbă, după stadiul evoluării el? Pentru că liturghia bizantino-slavă n-a însemnat numai schimbarea de limbă sacră, ci şi schimbări de dogmă şi de fond textologic. În serviciul religios oriental au apărut noi texte, ca, de exemplu, Octoihul (pe care nu-l are Occidentul)18. În ce priveşte Psaltirea, pe lîngă distribuirea psalmilor în „catisme” şi acestea în „slave”, adică „osanale” (cu o anumită destinaţie rituală), i s-au adăugat acesteia, la începutul ei, şapte psalmi zişi de penitenţă (pierduţi de psaltirile româneşti vechi), iar la sfîrşit nouă cîntece ale lui Moise şi alte imnuri, care s-au păstrat întocmai (ceea ce nu s-a observat) în toate cele trei copii româneşti. Aşadar, canonul ortodox impunea nu numai o ajustare lingvistică, ci şi una textologică. De aci a rezultat şi intervenţia noilor traducători cu propriile lor reformulări (în diverse locuri), în care s-a imprimat nu o dată şi expresia tipic slavonă a testului urmat în paralelă.

Exemplele de urme din latină sînt numeroase şi vom cita cîteva dintre ele. Mai trebuie spus că atît copiile româneşti, cît şi versiunea veche a Psaltirii latine au suferit pe parcurs revizuiri de exprimare, încît corespondentele nu sînt totdeauna perfecte. Dar, din tot amestecul vechi şi nou, structura şi expresia latină sînt evidente.

Mai întîi, o frază greoaie din Psaltirea Scheiană, care poartă în ea efortul vechi de a traduce din latină (cu un slavonism introdus tîrziu): „Slăbeşte-me se răpaosu, ainte pără nu me ducu şi rutes nu voiu fi” (ps. 38, v. 14), în transpunere inteligibilă: „Lasă-mă să mă odihnesc înainte de a muri, căci mai mult nu voi”. Se observă preponderenţa termenilor latini în forme primare, conjuncţia dublă ainte (din ab + ante) şi pînă, de asemenea adverbul bizar rutes şi slavonismul slăbeşte-me (oslabi mi). infiltrat probabil ulterior. Oricum, acest fel de limbaj (cu multe alte exemple) nu se apropie de cel din Scrisoarea lui Neacşu (1521) şi deci nu poate fi vorba nici de traduceri în secolul al XVI-lea, sub influenta Reformei.

Iată şi un verset, din aceeaşi copie, dependent de topica latină, păstrat mai limpede: „Împregiuru necuraţii îmblă după înraltul tău mulţit-ai fii oamerllor” (ps, 11,9), ceea ce corespunde cu redacţia latină: „În circuitu impii ambulant; secundum altitudinem tuam multiplicasti filios hominum„. Versiunea slavonă are alte nuanţe. Dar poate mai grăitor este următorul verset: Cui de blăstemu rostul lui pliru iaste, de amaru şi de hiclenşigu” (ps 9,28), în formă de înţeles: „A cărui gură este plină de blestem, de amar şi de viclenie”, ou corespondenţa latină: „Cuius maledictione os plenum est, et amaratitudine, et dolo”. Se vede clar structura traducerii vechi este întocmai cu textul latin, înglobînd în formă primitivă prenumele relativ de la început (cui din cujus). folosind pe rost pentru os (gură), probabil numai un corespondent local al lui rostrum latin, cu sensul de „organ de vorbire”, de vreme ce s-a păstrat viu în limba în vb. a rosti, apoi rost cu alte numeroase sensuri, între care „a şti sau a spune ceva pe de rost”. Hiclehşig a fost introdus, desigur, la revizuirea traducerii.

Mai evidentă este luarea verbului possum-posse, tot în Psaltirea Soheiană, cu sensul de „a putea”, cînd el avea în latină şi sensul de „a avea putere asupra cuiva”, „a birui”, ca în versetul „Saepe expugnaverunt me a juventute mea; etenim non potuerunt mihi„, tradus ad litteram: „De multe ori luptară-se cu mere [mine] de tirereaţele [tinereaţele] meale, e (şi) însă nu putură mere” (ps. 128,2) în loc de „şi nu mă învinseră”. Dacă traducerea s-ar fi făcut numai după versiunea slavonă, acolo era vb, prjamosti „a blrui”: „ibo ne prjamogose mene” (şi nu mă biruiră) şi s-ar fi tradus deci exact” Psaltirea Hurmuzaki are aci just vb. prevence dintr-un previncere: „însă nu prevăncură mere”, dar, după cum se vede, tot dintr-o traducere din latină în româna veche. De remarcat şi conjuncţia e din et (într-o redacţie româno-latină). De altfel, conjuncţia e apare foarte des pentru şi, între altele: „E eu-s viarme e nu omu” (ps. 21,7): „Ego autem sum vermis et non homo”.

La fel, dependenţa este evidentă între „Doamne, între tire tot deşideratul mieu şi suspirile [suspinele] meale de tire nu ascunseră-se” (ps. 37,9) şi „Domine, ante te omne desiderium meum et gemitus meus a te non absconditus”. Redacţia slavonă are altă structurare.

Există însă şi cazuri cînd distribuirea versetelor este aceeaşi în traducerea veche şi în textul latin (şi numai în ele) ca, de pildă, în ps. 100, în care sfîrşitul versetului 3 este, de fapt, începutul versetului 4; pe deasupra, se întîmplă ca tocmai în această structurare veche a versetelor, şi limba românească să fie în forme greu de înţeles, în încercarea de demult de a transpune exact originalul:

3. Nu înrainte puşu între ochii miei lucru leage-călcătoriu; ce facere treacere uriu. Nu lepi-se mie [ce?].

4. înremă hicleană; ce feri-se de mere, reulu, nu cunosculuw, adică:

3. Nu pusei înaintea ochilor mei lucru nelegiuit; pe cei ce făcură abuz îi urîi. Nu se lipi de mine

4. Inimă vicleană; pe cel care se feri de mine (mă ocoli), pe cel rău, nu-l cunoscui.

Şi totul este identic, ca structură, cu textul latin într-o Vulgata în ordonare veche:

3. Hon proponebam ante oculos meos rem injustam; facientes praevaricationes odivi. Non adhaesit mihi

4. cor pravum; declinantem a me malignum non cognoscebam”.

Afară de cele două texte, nici o altă redacţie a Psaltirii nu mai are această structurare a celor două versete (nici măcar vreuna din cele apusene), ceea ce nu mai lasă nici o îndoială asupra dependenţei lor” Coresi, oare de obicei urmează fidel textul din Psaltirea Scheiană, de data aceasta întregeşte în chip normal cele două versete, în Psaltirea sa slavo-română (1577), ca şi textul său slavon, pe care îl şi reproduce.

Alte exemple şi consideraţii vor arăta că scrisul în limba română a apărut înainte de a se adopta scrisul în limba slavă, după care mai tîrziu s-a trecut din nou şi din vreme la scrisul în limba română, într-un mediu slavon inapt pentru masa mare a poporului român.

5. Straturi slavone livreşti şi latine în vechile tălmăciri în limba română

Dacă scrisul în limba română precede pe cel în limba slavonă şi dacă mai tîrziu s-a făcut revizuirea traducerilor vechi din latină pe baza textelor slavoneşti, atunci în textele în limba română, păstrate în copie, trebuie să existe şi urme livreşti, neviabile, de limbă slavă. Într-adevăr, ele sînt numeroase. Nu este vorba de cele intrate frecvent şi viabil în serviciul religios blagoslovenie, spăsenie, milostenie, a se ispovedi etc., ci de cele reţinute în exprimare în chip artificial, precum: hrăborie „luptă”, a astîmpi „a se depărta”, a postîmpi „a se apropia”, a sledi, „a urmări”, a se stidi, „a se ruşina”, a se ucloni, „a se abate”, a upuvăi, „a nădăjduit” etc.

Dar de remarcat este faptul că, în textele care ne-au parvenit, adeseori o parte din frază ţine de textul latin, cealaltă are imixtiuni dintr-un text slavonesc. Un exemplu elocvent, între multe altele, este scos tot din Psaltirea Scheiană, care este un „text de aur” (ca şi celelalte), prin posibilitatea pe care o dă de a investiga trecutul scrisului românesc: „Şi semărară agre, şi răsădiră vini, şi feceră plodu de viaţă” (ps. 106, v. 37), verset care corespunde în structură şi exprimare generală celui latinesc: „Et seminaverunt agros, et plantaverunt vineas, et fecerunt fructum nativitatis”. Numai pentru ultimele două cuvinte s-a introdus din textul slavon „plod ziteni” (rodul vieţii) sub forma „plodu de viaţă”, care traduce bine metafora „fructum natIvltatls”, evitată(!) neîndemînatic de majoritatea traducerilor, în limbi naţionale, vechi şi nouă, şi transpusă simplu prin „rod” sau „roade bogate”19. Un singur cuvînt, plod, duce la versiunea slavonă; celelalte: agru (ogor), foarte rar, şi vinea (vii), presupun o traducere într-o română primară” Plod (în limbile slave, frecvent în psaltiri) a intrat şi în limba româna vie, cu multe înţelesuri, între ele „copil mic” (se aude şi pliod), precum şi „embrion”. S-a menţinut şi în vb, a plodi, „a naşte copil mulţi” sau „pui de animale”.

Despre aceeaşi suprapunere de traduceri (implicit de texte) ne încredinţează multe alte secvenţe textuale, între care, de pildă, una dintr-un foarte frumos psalm: „În ce chip deşiră [doreşte] cerbul la izvoarele apelor, aşa .jeluiaşte sufletul mieu către tire, Zeu” (ps. 41,3), cu paralela latină: „quaemadmodum desiderat cervus ad fontes aquarum, Ita desiderat anima mea ad te, Deus”.

Se poate vedea ca, de fiecare dată, există anumite cuvinte care fixează izvoarele originale. Aci sînt deşiră (în psaltire apare şi deşideră, mai normal) care, ca formă de scris arhaic, trimite de la sine la versiunea latină, şi .jelulaşte (care s-a substituit tîrziu celui de al doilea desiderat), venind din textul slavoni „sice (zelati) dusa moa”, fără ca noul traducător sau prelucrător să-şi dea seama că forma slavă provenea dintr-un verb care însemna „a dori” (zelati)” pe cînd românescul a jelui derivă din zalovati, cu alt sens. Şi aşa versetul suna însă frumos, în nota de lamentare a vechiului psalmist. Interesant de comentat este termenul Zeu, care nu mai poate fi socotit azi (nu-l mai putem socoti noi) ca o derivaţie din Deus, ci ca un cuvînt autohton, paralel pe linie indo-europeană la termenul latin, de vreme ce s-a descifrat recent inscripţia dacică (cu semne speciale) „Aris, nao Zeu” (Ari, Zeul nostru). Termenul a fost luat deci din limba veche a localnicilor şi folosit pentru el. Numai psalmul în chestiune (41) îl foloseşte de 10 ori, o singură dată apare Domnul şi o dată Dumnezeu. Însuşi acest fapt dovedeşte originile vechi ale traducerii.

Dăm acum un exemplu din Codicele Voroneţean: „şi scoase întru pustie patru mie bărbaţi sicarei” (recenta ediţie de regretata Mariana Costinescu, p. 264)20, unde sicarei înseamnă „ucigaşi” şi nu este decît transpunerea veche şi neviabilă a termenului latin Sicarius din propoziţia: „et eduxisti quattuor millia virorum sicariorum” (Actus Apost,, XXI, 38), Ucigaş a existat; de la început în limbă, cu un g în rădăcina cuvîntului, corespunzător lui d din lat, occidere, cu care s-a întîlnit şi s-a asimilat, păstrat totuşi în multe forme: ucig, ucigă-1 toaca, ucigător etc. Deşi vechi deci, s-a folosit direct lat. sicarius, care trădează izvorul şi traducerea din latină. În nici un caz nu putea să provină dintr-un text slavon sau din „limba română vie (nici nu există înregistrat în dicţionarele de limba veche, intervenind în text o singură dată)21.

Lăsînd la o parte multe alte probe de traducere din latină, s-ar putea ivi anumite întrebării nu cumva traducerile s-au făcut din latină, dar tîrziu, în secolul al XVI-lea, de cînd datează copiile descoperite, şi anume sub influenţa Reformei, care, fireşte, posedau texte latineşti, sau sub o altă influenţă apuseană, dispunînd de aceleaşi texte? Atunci n-ar exista nici un temei pentru împingerea traducerilor într-un trecut prea îndepărtat.

În primul rînd însă, aşa cum am semnalat, există structuri şi forme de limba română scrisă, care, cu oricîte înnoiri intervenite între timp, sînt prea rudimentare pentru stadiul limbii române din secolul al XVI-lea. Din acest punct de vedere examenul ar putea continua. Dar, admiţînd posibilitatea întrebuinţării versiunii latine într-o epocă tîrzie, trebuie să spunem că, dacă unii termeni latini, care „înşurubează” textul românesc, de cel latin, se află în Vulgata. Intrată în uz din secolul al XIII-lea, precum agros, desiderat, sicarius etc, alţii, în schimb, nu apar în această redacţie înnoită a Bibliei latine (inciuslv a Psaltirii) şi deci nu puteau fi folosiţi decît dintr-un text mai vechi în limba română. Provenienţa, forma şi raritatea lor ţin vizibil de o primă epocă a limbii române în plină dezvoltare şi de o veche transpunere a Psaltirii în română, termeni cu tradiţie şi întrebuinţare numai în vechile texte religioase: mesereare părătare, păraţ, încindre, gintu, vence, prevence etc” Asemenea termeni de origine latină au alţi corespondenţi în Vulgata. În plus, limba română este singura limbă romanică cu formaţii substantivale de la infinitivele latine (moştenire transmisă apoi oricărui infinitiv lung din limba română, inclusiv neologismelor). Aşa se explică apariţia unor mesereare (miserere), pănatare (poenitare), încindre (incendere) etc. Textul latin conţine, de exemplu, pe miserere, dar numai în forme verbale, mai ales în invocaţia: „Miserere mei, Deus… (Ai milă de mine, Dumnezeule…).

Dacă cineva ar invoca apoi rotacismul (pănătare-părătare etc.) ca fenomen tîrziu în limba română, i se poate răspunde că filologii clasici au arătat existenţa lui chiar în sînul limbii latine (sau cel mult se datoreşte copiilor). Ar putea să inducă în eroare şi formele de exprimare şi lexic evoluate, dar acestea au survenit ulterior, acolo unde textul primordial românesc era inteligibil, căci unde era prea greoi a rămas cu pecetea veche pînă în copiile ultime. Textul slavon nu era nici el clar peste tot, iar cărturarul român nu stăpînea bine slavona, căci nu o dată confundă cuvintele, de pildă pe kolo (roată) cu kol (par) sau krăv (sînge) cu kriv (strîmb), scrisul de mînă provocînd şi el probabil încurcături.

Aşadar, s-au făcut traduceri de texte religioase în limba română veche (mai ales Psaltirea) pînă la întrebuinţarea liturghiei bizantino-slave. Lucrul acesta nu era, atunci, oprit. Dimpotrivă. Wulfila a tradus o parte din Biblie în gotică, la creştinarea goţilor în secolul al IV-lea. Decretarea păstrării textelor canonice numai în limbi sacre s-a impus tîrziu, cînd au început să se înmulţească textele apocrife, traducerile vechi moştenite şi conservate probabil în locaşuri de tradiţie religioasă au fost refolosite apoi, după secole, pentru noi traduceri în spirit ortodox, pe bază de texte bizantino-slave” Se pare că nu întîmplător criptograma Psaltirii Scheiene (copiată desigur mecanic) este inserată la sfîrşitul psalmilor propriu-zişi şi înaintea cîntecelor lui Moise adăugate, după cum am arătat mai sus, în ritualul bizantino-slav.

Retraducerile în limba română au putut fi efectuate în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, cînd se înteţesc tendinţele de recîştigare a românilor, ca romanici, la sînul Romei (există în acest timp un interesant complex istorico-cultural)22. Pentru acest moment concura şi copia Legendei Duminicii din Manuscrisul de la Ieud care poartă pentru textul slavon data de 6000, adică 492, cînd ar fi căzut din cer la Ierusalim scrisoarea cu Legenda, iar pentru textul românesc al traducerii, data 6900, adică 1392 (vezi mai recent articolul nostru Mîndria de neam şi de cartea lui veche, în „Contemporanul”, 22.V 1987), cu noi argumente.

Dacă lucrurile stau aşa cum le-am arătat pînă acum, atunci scrisul în limba română, cu rădăcini în epoca dinainte de a se scrie în slavonă şi cu reluări în plin slavonism cultural, este unul din cele mai vechi scrisuri în limbi naţionale nu numai la popoarele din sud-estul european, ci şi din alte ale Europei.

6. O civilizaţie a palimpsestului

În seria de secvenţe anterioare am schiţat elementele, legate între ele organic, care duc la concluzia unul scris în limba română, înainte de a se folosi scrisul în limba slavonă. Această schiţare, efectuată fără acribie, ca o imagine generală inteligibilă pentru oricine, poate fi completată cu noi şi multe alte argumente şi exemple lingvistice sau de altă natură.

Din exemplele date, ca simple mostre, dar mai ales din cele copleşitor de multe pe care le conţin; textele rotacizante, se pot observa şi descifra trei straturi de limbă: unul, cel mai vechi, înainte de a se scrie la noi în limba slavă, altul al unor retraduceri cu folosirea traducerilor vechi, dar şi folosirea textelor slavone şi, în fine, al treilea, care este al copiilor tîrzii cu anumite elemente de exprimare nouă, pentru că scriitorii lor nu erau simpli copişti, ca nişte maşini-robot, mecanice, ci oameni de carte (la vremea respectivă) şi îşi puteau îngădui înlocuirea unor expresii cu altele mai potrivite şi mai exacte sau mai vii, mai cu seamă cînd în vreun fel puteau face comparaţia aceluiaşi text transpus într-o altă limbă, ceea ce se poate presupune.

Deocamdată dăm o altă serie de urme vechi cu comentarii mai largi şi cu eventuale comparaţii mai extinse. Astfel, vb. a cumpli (din lat. complere, în contaminare însă cu compellere)” cu sensul deci de „a sfîrşi”, dar şi „a prăpădi”, apare (împreună cu derivatele lui) în vechile psaltiri rotacizante, acolo unde în textul latin (în uz după secolul al XIII-lea) apar variat sinonimele: deficere, perdere, disperdere, exterminare etc” Importanta lui creşte însă în frază prin comparaţie cu alte traduceri ale textului respectiv” De exemplul: Ps. Sch. 17,38: „Măru [mîn, urmăresc] vrăjmaşii miei şi-i agiungu şi nu me tornu pără se cumplu-i [pînă nu-i distrug]. Dacă aci textul latin din Evul Mediu tîrziu convine remanierea expresiilor: „Persequar inimicos meos, et comprehendam illos: et non convertar donec deficiant” (păstrez ortografia şi punctuaţia textului) şi dacă textul slavon are formele lui: „i ne văzvrasta se, dondeze skoncaat sja„, înseamnă că sintagma nu me tornu (apare mai des decît înturna; de reamintit şi torna. torna, fratre), precum şi se cumplu-i sînt reminiscenţe dintr-o foarte veche traducere în limba română. Coresi, care urmăreşte în general şi în bună măsură vechea traducere, are în finalul versetului său reflexul textului slavon: „Mîn vrăjmaşii miei şi-i ajung, şi nu mă torn pănă sfrăşii„. Aşadar, Coresi evită aci pe cumpli, pentru că nu mai era înţeles bine nici ca termen livresc, dar reia pe torn.

Pe parcursul textului însă, obişnuindu-se cu acest termen repetat în vechea traducere, Coresi îl reproduce întocmai, dar înlocuieşte, în schimb, unde îl întîlneşte, pe mesereare (milă), dovadă că nici acesta nu era viabil. Astfel, versetul din Ps. Sch., 142,12: „Şi (în) meserearea ta cumpli dracii miei [şi în mila ta stîrpeşti pe vrăjmaşii miei] şi pierzi toţi cei ce dodeiră [chinuiră] sufletul mieu, că eu şerbul tău săntu”, cu corespondentul latin: „Et perdes omnes, qui tribulant animam meam: quoniam ego servus tuus sum”, are la Coresi formularea: „Şi cu milostea ta cumpli dracii miei. Şi pierzi toţi ce dodeiră sufletul mieu, ca eu şerbul tău sunt”. Deci Coresi schimbă pe mesereare în miloste (existent în textul slavon: i milostia. tvoja.), păstrează însă pe cumpli ( potrjabis din textul slavon dat în paralelă n-avea viaţă în limba română, nici măcar scrisă); păstrează şi pe şerb, provenind, după cum se vede, din textul latin, deşi în cel slavonesc se găsea rab (rob): „jako az rab tvoi esm”. Rob s-a împîmîntenit în limba română în noi relaţii sociale, iar şerb a însemnat la început simplu serv, slugă. De remarcat şi faptul că drac a avut primordial sensul de „vrăjmaş”, iar dodeiră, dintr-un vb. sl. Dodejati, are corespondent în textul slavon paralel al lui Coresi pe stazati. cu sens sinonimic, încît Coresi urmează vechea traducere în limba română. De fapt, în textul lui este reluat de multe ori, după vechea traducere, şi mesereare, căruia îi prelungeşte tradiţia. Acolo unde îl foloseşte, termenul există identic în Psaltirea Scheiana. În acelaşi fel, Coresi reia de multe ori pe a cumpli şi derivatele lui, care nu erau dintre elementele curente în limba română.

Dar, pentru a dovedi mai mult existenţa unei traduceri vechi dintr-un text latin, vom da, între altele, un exemplu care arată neînţelegerea textului tradus şi perpetuarea transpunerii inexacte. Un verset latin suna: „Inimici defecerunt frameae in flnem: et civitates eorum dextruxisti. Periit memoria eorum cum sonitu„. cu corespondentul românesc – Ps. Sch., 9,7: „Dracului scăzură armele în cumplit, şi cetăţile-i spăreeşi. Peri pamitea lui cu suru [cu sunet]”, ceea ce Coresi reia aidoma: „peri pomeana lui cu sunet”. Dar sonitus,-us cu sensul de „zgomot (de arme)” este confundat aci cu sonus,-i „sunet” (de orice fel). Dacă traducerea s-ar fi făcut direct din textul slavon (fără nici un auxiliar vechi), acolo cuvîntul nu lăsa loc afla abateri” „pogiba pamjat ego să sumom (pieri amintirea lui cu zgomot). Se observă însă ca textul slavon nu este absent în acest verset, deci confuzia provine evident din latineşte, iar ea a rămas pînă în cea mai recentă ediţie românească (1982): „perit-a pomenirea lor în sunet„.

Prezenţa traducerii vechi la retraducere se întîlneşte la tot pasul, ca, de pildă într-un alt verset: „Ţie uruia [unuia] greşiiu, şi hiclenşigu între tire [întru tine] fociu; ca să dereptezite în cuventele tale şi se venci căndu veri giudeca” (Ps. Sch., 50,6), în formularea latină: „Tibi soli peccavi, et malum coram te feci: ut justificeris in sermonibus tuis, et vincas cum judicaris”. Retuşînd fonetismele, Coresi reproduce întocmai întreaga frază din vechea traducere, dar îndreaptă se venci în să învingi, fiindcă pe bună dreptate forma întîlnită i se părea arhaică. Înseşi deci retuşările lui Coresi (şi ele sînt multe şi variate) denotă că formele sau lexemele înlocuite i se păreau inactuale. Pe de altă parte, în versetul de mai sus elementele de provenienţă latină domină copios.

Între elementele vechi intrate în grai viu caracteristic sau din grai viu în traducerea veche este vb. a la (a spăla), înscris rar în textele vechi: „Ce mai vărtosu me lă de fărălegea mea, şi de păcatele mele scură-me” (Ps. Sch., 50,4), cu bază în: „Amplius lavame ab iniquitate mea: et a peccato meo munda-me„. Desigur, versiunea veche latină nu va fi sunat exact ca aici. Coresi păstrează vechea traducere şi schimbă numai pe scură-me în curăţeaşte-mă, căci şi de data aceasta v. a scura, dintr-un excurare, era simţit ca învechit: „Ce mai vărtosu mă lă de fărălegile meale şi de păcatele meale curăţeaşte-mă.”

Pentru amestecul copiştilor de care am vorbit la început, vom da un singur exemplu comparativ între Coresi şi vechea traducere. În general, Coresi (respectînd în mare măsură o serie de forme care deveniseră ca nişte embleme pentru textul Psaltirii româneşti vechi: mesereare, pănătare, a cumpli etc) încearcă să-i dea textului viaţă cu elemente pe cît posibil noi. O singură data pare mai „bătrîn” decît traducerea întrebuinţată, cînd spune: „Iară eu în mulţiia mesereriei tale intra-voiu în casa ta”, pentru ca în textul urmat să vedem: „E eu în mulţia milusteniei tale intraiu în casa ta” (Ps. Sch., 5,9). Dialectismul vechi milustinie pentru milostenie şi acesta în locul lui mesereare, respectat de Coresi (care nu respectă totuşi pe e din et), este o dovadă peremptorie a intervenţiei unuia dintre copiştii textului vechi, dîndu-i o factură nouă.

În final, se mai poate spune că dacă pentru cuvintele-reminiscenţe şi echivalentele lor, consemnate în cele mai vechi texte scrise în limba română, mesereare-milă, părătare-pătimire, păraţ-grumaz-cerul gurii, a cumpli – a sfîrşi (zdrobi) etc. etc., se face un examen statistic, semantic, morfologic şi de alta natură, se poate plasa fiecare termen, în linii mari, într-o istorie parţială a lexicului, cu reflexe şi pentru ce au însemnat vechile etape ale scrisului în limba română, practicat neîndoielnic primordial înainte de a se fi folosit scrisul în slavonă. Examenul atent al vechilor traduceri (în noi reluări) poate duce pînă la surprinderea unor elemente de dialectologie istorică.
7. Renaşterea şi creşterea limbii literare româneşti în epoca veche

După o ultimă perioadă medievală de scris în care am detectat filologic vestigii păstrate în acest scris dintr-o limbă literară străromână , la un loc cu altele evoluate şi conforme cu graiul viu al poporului, considerăm, că merită o stăruinţă (pe scurt) asupra problemei renaşterii şi creşterii limbii literare româneşti în secolele XVI-XVII, problemă specifică în cultura românească, faţă de ce s-a petrecut, la aceeaşi vreme, în celelalte literaturi sud-est europene.

În ce priveşte ideea de renaştere, este vorba în primul rînd de revenirea în scris a limbii române în epoca Coresi (luată în general), cînd acesta se integrează spiritului renascentist de luptă împotriva folosirii limbii de comunitate internaţională în biserică, în cancelarie şi în cultură, şi anume latina în Occident şi slavona în sud-estul Europei23.

Dar dacă în Occident (inclusiv în ţările Europei Centrale) lupta se duce conştient de mari renascentişti contra cultivării exagerate a limbii latine de către umanişti în dauna limbilor naţionale, aşa cum am arătat în cîteva rînduri24, în sud-estul Europei împotrivirea faţă de limba de comunitate slavonă a fost ştearsă (din motive întemeiate), afară de cultura românească, pe care condiţiile istorice ale trecutului, precum şi ale momentului, au împins-o în mod natural la reînnodarea firului şi folosirii din nou şi tot mai intens a limbii de neam.

Într-adevăr, limba de cult ecleziastic nou instituită, aşa-zisa slavă veche, nu ajunsese la „saturaţie” pentru masele populare slave din sud-estul european şi nu se simţea nevoia înlocuirii ei (rolul principal îl avea în această vreme mai cu seamă în biserică), mai ales că era de înţeles pentru aceste mase (mult mai mult decît latina pentru masele neamurilor apusene)25. În schimb, pentru poporul român, folosirea slavonei constituise am intermezzo şi revenirea în scris la limba română era o nevoie acută. Slavona fusese folosită doar de cărturarii români, încît necesitatea internă, ca şi dezlegarea de canonul limbii sacre (în speţă a slavonei), prin mişcări de Reformă manifestate în cultura română, au repus limba română literară pe primul plan, iar Coresi a devenit mentorul unei întregi epoci26 şi a dat tonul scrisului ulterior, care a urcat din treaptă în treaptă pînă la opere de artă literară.

În acest sens, este de ajuns să spunem că chiar în domeniul literaturii bisericeşti s-au realizat opere monumentale, de neegalat (fără exagerare) în celelalte literaturi sud-est europene, precum sînt, de exemplu, Psaltirea în versuri a lui Dosoftei, din 167327, sau Biblia de la 1688.

Nu este oare semnificativ faptul că, ajuns la jumătatea traducerii psalmilor din Psaltirea slavo-română (1577), exact la sfîrşitul psalmului 76, Coresi respiră bucuros, se opreşte din lucru şi îşi manifestă cu căldură, într-o notă, simţul de preţuire şi dragoste pentru limba naţională, în finalul frazei cu o locuţiune existentă şi repetată din străvechime în scrisul românesc: „Cu ajutorul Domnului dospiiu [ajunsei] în mijlocul luminatei carte, mai dulce ca miiarea şi strediia [fagurele]”28.
În ce priveşte Biblia de la 1688, ea a continuat ritmul permanent de înnoire lingvistică şi literară, pînă la modernizare, cum nu s-a întîmplat în nici una din literaturile sud-est europene, care au rămas la formele scrisului tradiţional arhaic pînă după secolul al XVIII-lea29. Vom exemplifica valoarea literară a acestei opere cu naraţiunea, de calitate vizibilă, despre perversitatea femeii lui Putifar, motiv de circulaţie universală, existent în Vechiul Testament30. Povestea tînărului Iosif din ţara Canaanului ebraic este în sine ca un roman modern de peripeţii senzaţionale, în mare măsură în cadru de relaţii istorice israelo-egiptene, retransmise cu talent literar în traducerea românească. Din întreaga desfăşurare, vom expune numai episodul, mai sus amintit al femeii lui Putifar. Iosif ajunge să fie vîndut, la 17 ani, unui demnitar de la curtea faraonului egiptean. Demnitarul îl preţuieşte pentru cinstea lui şi-i dă în seamă întreaga sa casă şi treburile ei. „Şi află Iosif – zice traducerea – har înaintea stăpînului său, şi bine-i plăcea lui, şi-l puse preste casa lui pre dînsul, şi toate cîte era ale lui le-au dat pe mina lui Iosif (…) Şi era Iosif bun la chip şi frumos la faţă foarte (…) Şi puse muierea stăpînului lui ochii pre Iosif şi-i zise lui: „Culcă-te cu mine!” Şi el nu vrea (…) Şi cînd greia lui losif, zi dentru zi, şi nu să asculte el să se culce cu ea, să se împreune cu dînsa. Şi fu o zi oarecarea întru acestaş chip; intră în casă ca să-ş facă treburile lui, şi nimea nu era înlăuntru dentru cei den casă. Şi-1 trese pre dînsul de haine, zicînd: „Dormi cu mine!” Şi el, lăsîndu-ş hainele în mînile ei, au fugit şi au ieşit afară. Şi fu după ce văzu că au lăsat hainele lui în mînile ei, şi au fugit, şi au ieşit afară; şi chemă pre cei den casă, deaca au văzut că au lăsat hainele lui în mînile ei, şi le zise lor zincînd: „Vedeţi, au băgat noao copil jidov, să-ş bată joc de noi! Au intrat înlăuntru la mine, zicînd: „Dormi cu mine!” Şi strigaiu cu glas mare. Şi auzind el cum am înălţat glasul mieu şi am strigat, lăsînd hainele lui la mine, au fugit şi au ieşit afară”. Şi lăsă hainele lîngă ea pînă au venit stăpînul la casa lui, Şi-i grăi lui după cuvintele acestea, zicînd: „Au intrat la mine copilul jidovul, carele ai băgat cătră noi, să-ş rîzî de mine, şi zise mie: „Dormi-voiu cu tinei” Şi deace au auzit cum am înălţat glasul mieu şi am strigat, lăsîndu hainele lui la mine, au fugit şi au ieşit afară”.

Fireşte, combinaţia, teribil de şireată, a femeii l-a convins pe Putifar de vinovăţia tînărului, care a fost băgat în temniţa. Dar acesta, dotat cu inteligenţă şi pe deasupra cu puterea tălmăcirii viselor (din care cauză, sincer fiind, avusese de suferit la început din partea fraţilor săi) ulterior s-a bucurat de încredere şi binefaceri (între altele, prin prevenirea secetei nefaste, prevăzute pentru Egipt, în visul „în cele şapte vaci grase şi şapte slabe”), a reuşit, într-un labirintic şir de întîmplări incredibile, să se salveze pe sine şi pe ai săi, de neam.

În pasajul privind femeia lui Putifar, se observă că structura frazei şi repetarea conjuncţiei şi, de tip narativ popular românesc, îi împrumută scrisului (deşi aservit de traducerea unui text străin) un caracter de autenticitate literară românească, alăturîndu-se scrisului individual original al marilor literaţi istoriografi Gr. Ureche, Miron Costin, Ioan Neculce şi al altora.

Aşadar, o naştere, renaştere şi creştere a limbii literare româneşti, de la scrisul străvechi în limba română pînă la scrierile din secolul al XVII-lea, sînt epoci de continuă legătură culturală şi de folosire a limbajului viu al poporului român, în evoluţia lui istorică.
NOTE

1. Am susţinut o asemenea periodizare într-un nou tratat de Istoria literaturii române, vol. I: Literatura română veche. „Revizia” s-a reîntors însă la periodizarea pe secole din tratatul anterior (1964).

2. Lucrarea a făcut în prealabil obiectul tezei de doctorat a autorului, apărută în 1963 şi republicată cu adăugiri.

3. Vezi, de exemplu, articolul publicat de Răzvan Teodorescu, O probă a europenităţii românilor, în „Ramuri”, 4/1985(15 aprilie), p. 10, unde însă fără ezitări şi ambiguităţi, Marin Sorescu înscrie articolul său Zăloaga se mută cu o mie de ani mai înainte. Faţă de anumite „îndoieli” privind existenţa unei limbi străromâne, vezi recunoaşterea survenită cu timpul, după cum arată şi articolele semnate recent de Artur Silvestri (Etape în definirea unui concept), Ciprian Zaharia (Un model de continuitate a literaturii române), şi Eugen Papu (Scieri străromâne) apărute sub genericul Noi aspecte ale cercetării ştiinţifice în istoria literară, în „Argeş”, nr. 1/1989, p. 8-9.

4. Cf. Vasile Pîrvan, Contribuţii epigrafice la istoria creştinismului daco-roman, Bucureşti, 1911, passim.

5. Cf. Ioan G. Coman, Scriitori bisericeşti din, epoca străromână, Bucureşti, 1979, p. 93-174 (Niceta de Remesiana); p. 175-184 (Laurenţiu de Novae); p. 217-267 (Ioan Cassian); p.268-280 (Dionysius Exiguus).

6. Noi argumente în postfaţa noastră din ediţia jubiliară a Bibliei de la 1688. Bucureşti, 1988; p. 978-984: Un monument de valoare literară perenă – Biblia lui Şerban Cantacuzino” (1688).

7. Vezi, în ultima vreme, lucrarea Dr. Nestor Vornicescu, Un filosof străromân de la Histria dobrogeană, Aethicus Histricus, autorul unei „Cosmografii” şi al unui alfabet (sec. IV-V), în „Mitropolia Olteniei”, XXXVII, 1985, nr. 11-12, p. 5-84 + 8 pl. (şi în extras). Prezentare savantă, cu toate datele istorice şi de interpretare personală, despre această personalitate excepţională, intrată în circuit ştiinţific european, prin importanţa „cosmografiei” şi alfabetului propriu.

Adăugăm informaţia existenţei unui Codex Rohonczi, cu scris în semne proprii, în curs de descifrare, despre evenimente din viaţa poporului român de la începutul mileniului nostru, care va putea deveni revelator, după „muţenia” lui de cîteva secole (încercările mai vechi n-au reuşit să-l dezlege).

8. Cf. articolul nostru Urme probabile ale unei vechi traduceri din latină în Psaltirea Scheiană„, în „Revista de istorie şi teorie literară”, XXX, 1981, nr. 2, p. 151-156 .

9. Este vorba de date expuse în articolul din nota 8 (acolo mult mai amănunţite).

10. Cf. Enciklopedia wiedzy o ksiazce, Wroctaw, 1971, col. l53 (sub Biblia).

11. Cu acelaşi sens de scrisoare şi port. carta (cu multiple, de asemenea, locuţiuni).

12. Am stăruit, în mod special, asupra poetizării excepţionale şi în spirit românesc de către Dosoftei în Psaltirea în versuri, într-un capitol din Crestomaţie de literatură română veche, vol. II, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1989. 13. Cf. pe larg, cu istoricul termenului şi a monumentelor în postfaţa citată în nota 6: Un monument de valoare perenă…, p. 979-980. Adăugăm acum existenţa la Roma, pe lîngă Basilica Sf. Petru, şi o Basilica Santi Dodici Apostoli, cu fundaţie din secolul al Vl-lea, renumită, dedicată în mod special apostolilor Filip şi Iacob, ale căror relicve, aduse din Orient, au fost depuse în ea.

14. Istoricul şi specificul originar al acestei instituţii, cu trimiterea din nota 13, în lumea creştină devenind o Societate religioasă slăvind expres pe Iisus Hristos.

15. Vezi lucrarea realizată de Eugen Arădeanul, Lucian Emandi şi Teodor Bodogae, Mănăstirea Hodoş-Bodrog, Arad, Editura Episcopiei, 1980, 227 p., cu bogate date de extensiune pentru zonă.

16.De relevat contribuţia recentă a lui Otto Kronsteiner, Method und die alten slawischen Kirchensprachen, în „Mitteilungen der Gesellschaft für Salzburger Landeskunde”, CXXVI, 1986, p. 255-272; idem, Das romanische Erbe in den slawischen Sprachen auf der Territorium des Imperium Romanum, în „Die slawichen Sprachen”, XII, 1987, p. 35-73. Autorul prezintă convingător o acţiune romanică la popoarele slave din sud-estul Europei, inclusiv la poporul român, înainte de realizările lui Chiril şi Metodie (cu evidente argumente logice şi filologice).

17. Faţă de noile ştiri şi contribuţii, sînt de reluat mai mult în consideraţie şi semnalările de acte din arhivele Vaticanului (emise şi reîntărite de papi în Evul Mediu) de către Václav Hanka în introducere la Sazavo-Emmauskoje Svietoje Blagovéstvovanie, Praga, 1846, p. XV şi urm.(notele de subsol), semnalări repudiate nefondat de unii cercetători.

18. Cf. Antoine Martel, La, langue polonaisa dans les pays ruthènes, Lille, 1938, passim.

19. Vezi, de pildă, şi cele mai noi şi bine realizate transpuneri, precum: Einheitsübersetzung der Heiligen Schrift, Die Bibel, Stuttgart, 198o, p. 671, unde psalmul se încheie cu „und erzielten reiche Ernten„; de asemenea, versiunile interconfesionale, apărute sub egida „Alianţei Biblice Universale” şi anume; La Bibbia, traduzione interconfessionale in lingua corrente, Roma, 1985, p. 834: „e ne raccolgono frutti abbondanti” sau La Bible, traduite de l’hébreu et du grec en fraaçais courant, Paris, 1987, p. 932: „et en recueillent les produits” (se observă clar nesiguranţa transpunerilor). Singură Biblia de la 1688 respectă originalul (urmînd textul grecesc) şi dă: „au făcut roadă de naştere”. Este o dovadă în plus a calităţii operei sub raportul exactităţii, pe lîngă cel al limbii literare modernizate.

20. Codicele Voroneţean, ediţie critică, studiu filologic şi studiu lingvistic de Mariana Costinescu, Bucureşti, Editura Minerva, 1981, p. 264.

21. Interesant de notat că termenul latin, folosit şi de Cicero (Sudestionem inter sicarios exereere) a intrat curent şi în limba franceză (sicaire) şi este considerat ca provenind din cuvîntul tracic sica, pumnal, cf.Albert Dauzat, Jean Dubois, Henri Mitterand, Nouveau dicţionnaire étymologique et historique, Paris, Librairie Larousse, 1964, p. 691.

22. Cf. mai sus notele 16 şi 17.

23. Existenţa acestui paralelism a fost emisă şi argumentată pentru prima dată de subsemnatul în Umanism occidental şi umanism, sudest european, în „Revista de istorie şi teorie literară”, XXI, 1972, p. 25-30, nr. l, după care Dimităr Angelov a urmat cu L’humanisme dans la Bulgarie médiévale, în „Paleobulgarica”, III, 1979, nr. 3, p. 3-21.

24. Cf. I.C. Chiţimia, Humanisme et Renaissance dans une Histoire Comparée des littératures européennes , în Actes du VII-e Congrès de l’Association Internationale de Littérature Comparée (Montréal-Ottawa, 1973), Stuttgart, 1979, p. 123 şi urm.; idem; Humanisme et Renaissanee dans la culture du Sud-Est europîen par rapport à la Renaissance occidentale, în Actes du VIII-e Congrès de l’Association Internationale

de Littérature Comparée (Budapesta, 1976), Stuttgart, 198o, p. 192 şi urm. Vezi însă mai ales L’humanisme et son existence dans Ies littératures slaves et dans la littérature roumaine, în „Romanoslavica”, XXV, 1987; p. 51-58, comunicare la cel de al X-lea Congres Internaţional al Slaviştilor”, Sofia, 14-22 septembrie 1988, în care am redefinit individualitatea Umanismului faţă de Renaştere (o făcusem inovator şi în anii ’50 fi ’60, în cursurile de literatură polonă veche şi periodizarea ei, cf. Historia literatury polskiej (w. XII-XVIII), Bucureşti, 1972, p. 49-6o), arătînd acum în plus lupta expresă a unor mari renascentişti (Pietro Bembo, Sperone Speroni, Pierre Ron-sard, Joachim du Bellay etc.) împotriva cultivării exclusive de către umaniştii (anteriori şi contemporani) a limbii latine şi proclamarea de către renascentişti a cultivării limbilor literare naţionale, ceea ce a dus şi a însemnat propriu-zis Renaşterea literară în sine, în Europa.

25. Se vorbeşte doar de Biblia tipărită în 1517-1525, pentru Bielorusia de Francisc Skoryna (cu studii de medicină la Padova), ca „versiune locală” după Biblia cehă (1506) zisă „de la Veneţia”, dar opera lui Skoryna nu conţine decît anumite „elemente locale”, diferite de tradiţia slavă, şi nu o limbă integral bielorusă; cf. şi comunicările în acest sens, prezentate la recentul Congres Internaţional al Slaviştilor de la Sofia, 1988 (vezi nota 24 de mai sus) de V. Anicenko şi A. Zurayski (colaborare) sau de M.Altbauer. Pentru date generale, vezi Bohdan Lepki, Zarys literatury ukrainskiej, Varşovia-Cracovia, 193o, p. 145.

26. Vezi comunicările care i s-au consacrat lui Coresi de specialişti cu prilejul aniversării a 400 de ani de la apariţia cărţii lai, Evanghelie cu învăţătură (1581), în sesiunea de la Braşov, 10-11 decembrie 1981, publicate în „Cumidava”, XIII, 1983.

27. Am efectuat o revalorificare, în context comparat, a artei psalmilor versificaţi de Dosoftei, în Crestomaţie de literatură română veche, vol. II, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1989, p.

28. Cf. Coresi, Psaltirea slavo-română (1577) în comparaţie cu psaltiriile coresiene din 1570 şi 1589, ediţie de Stela Toma, Bucureşti, Editura Academiei R.S. România, 1976, p. 323.

De remarcat că meditaţia lui Coreei este exprimată cu o locuţiune fericită de veche moştenire literară,- care se află în Psaltirea Scheiană (ps. 18, 11) înscrisă şi aci dintr-o formulare vizibil mai veche: „Mai deşiderate de aurul şi de pietri curate multe, şi mai dulci de miarea şi stredea„, comparaţie pe care Coresi o reia întocmai (doar cu o singură expresie schimbată) în acelaşi psalm, din tipăritura lui: „Mai cu vreare decît aurul şi de pietri curate multe, şi mai dulci de miiarea şi stredie„. Aşadar, este vorba de o întreagă înlănţuire stilistică. Pe de altă parte, este de observat că stredea (fagure) este termen de origine veche indo-europeană (în slava veche săt), detectabil în mai multe forme şi limbi, ceea ce împinge scrisul românesc în vechime. El era de circulaţie vie în limba literară, de vreme ce Dosoftei îl foloseşte în Psaltirea în versuri („că sînt şi decît stredea mai dulce”, ps. 18,42), precum şi în Vieţile sfinţilor („limba ta cea curătoare de stride, 25 noiembrie) fiind existent şi în alte scrieri. Toate datele converg către vechime şi continuitate de scris în limba română.

29. „Vezi postfaţa citată în nota 6, p. 981. Pentru locul acestei opere însă în context de viaţă şi cultură românească, vezi mai ales comunicarea noastră la lansarea ediţiei jubiliare din 17.XI.1988: Importanţa „Bibliei de la Bucureşti” pentru spiritualitatea, unitatea şi cultura poporului român, în BOB, 1988, nr. 11-12, p

30. Pentru răspîndirea literară a motivului şi a altor elemente de literatură profană prin această operă, vezi comunicarea noastră din sesiunea de lucru la Academia Română, desfăşurată în 28.XII.1988: Valoarea umană şi literară a „Cărţii cărţilor” şi receptarea ei în cultura românească veche, în Memoriile secţiei de ştiinţe filologice, literatură şi arte, seria IV, t. X, 1988.

 


%d blogeri au apreciat asta: